HOTARARE    din 27 iunie 2000

in cauza Constantinescu impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - Sectia I

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 279 din 30 mai 2001

               HOTARAREA CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
                 in cauza Constantinescu impotriva Romaniei
                        (Plangerea nr. 28.871/1995)

    In cauza Constantinescu impotriva Romaniei,
    Curtea Europeana a Drepturilor Omului (sectia I), constituita in Camera formata din urmatorii judecatori:
    doamna W. Thomassen, presedinte,
    domnul L. Ferrari Bravo,
    domnul Gaukur Jorundsson,
    domnul R. Turmen,
    domnul J. Casadevall,
    domnul B. Zupancic, judecatori,
    domnul S. Beligradeanu, judecator ad-hoc,
    si domnul M. O'Boyle, grefier al sectiei,
    dupa ce a deliberat in Camera de Consiliu, in zilele de 21 martie si 6 iunie 2000,
    a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata azi, 27 iunie 2000:

    PROCEDURA

    1. La 27 iulie 1999 si la 11 septembrie 1999 cetateanul roman Mihail Constantinescu (reclamantul) si Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) au sesizat Curtea, in termenul de trei luni prevazut de fostele articole 32 alin. 1 si 47 din conventie.
    2. La originea cauzei se afla plangerea (nr. 28.871/1995) formulata impotriva Romaniei la 4 aprilie 1995 de catre domnul Constantinescu, Comisia fiind sesizata in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia). Reclamantul a invocat incalcarea dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din conventie, incalcare datorata condamnarii pentru savarsirea infractiunii de calomnie. A mai invocat lipsa unui proces echitabil si deci o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie, precum si incalcarea dreptului la libertatea de asociere, garantat de art. 11 din conventie.
    La 23 octombrie 1997 Comisia a declarat cererea admisibila numai cu privire la incalcarea dreptului la libertatea de exprimare si la lipsa unui proces echitabil. In raportul din 19 aprilie 1999 (fostul articol 31 din conventie) Comisia a constatat in unanimitate ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 si ca nu a existat o incalcare a art. 10 (21 de voturi impotriva a 7 voturi).
    3. Reclamantul, care a beneficiat de ajutor judiciar, este reprezentat in fata Curtii de catre domnul Dinu, avocat in Baroul Bucuresti (Romania).
    Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau care functioneaza in cadrul Ministerului Justitiei, doamna Rizoiu.
    4. In urma intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 si conform art. 5 alin. 4 din protocol, coroborat cu art. 100 alin. 1 si art. 24 alin. 6 din regulamentul Curtii (regulamentul), Marea Camera a hotarat la 7 iulie 1999 trimiterea cauzei spre examinare uneia dintre camerele constituite in cadrul sectiilor Curtii.
    5. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, presedintele Curtii, domnul L. Wildhaber, a repartizat ulterior cauza sectiei I. Camera, constituita in cadrul sectiei mentionate mai sus, ii includea cu drepturi depline pe domnul C. Birsan, judecator ales pentru Romania [art. 27 alin. 2 din conventie si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], si pe domnul J. Casadevall, care a preluat presedintia sectiei in cadrul deliberarilor din data de 21 martie 2000, si implicit presedintia Camerei [art. 12 si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Ceilalti membri desemnati au fost domnul L. Ferrari Bravo, domnul G. Jorundsson, domnul R. Turmen, doamna W. Thomassen si domnul R. Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].
    Ulterior, domnul Birsan a formulat cerere de abtinere, deoarece participase la examinarea cauzei in cadrul Comisiei (art. 28 din regulament). In consecinta, Guvernul l-a desemnat in calitate de judecator ad-hoc pe domnul Serban Beligradeanu (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 29 alin. 1 din regulament). La data de 6 iunie 2000 doamna W. Thomassen a preluat presedintia sectiei si implicit a Camerei [art. 12 si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Domnul Maruste, din motive personale, a fost inlocuit de domnul M. Zupancic [art. 24 alin. 5 lit. b) si art. 28 din regulament].
    6. Reclamantul si Guvernul au depus cate un memoriu la data de 6 si, respectiv, la data de 9 noiembrie 1999.
    7. Asa cum a decis Camera, la data de 21 martie 2000 a avut loc audierea in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.
    Au fost prezenti la audiere:
    - din partea Guvernului:
      - doamna R. Rizoiu,
        agent,
      - doamna C. Tarcea, Ministerul Justitiei,
      - domnul T. Corlatean, Ministerul Afacerilor Externe,
        consilieri;
    - din partea reclamantului:
      - domnul C. Dinu, avocat in Baroul Bucuresti,
        avocat.
    Domnul Dinu si doamnele Rizoiu si Tarcea au prezentat concluzii orale in fata Curtii.

    IN FAPT

    I. Circumstantele cauzei
    8. La data de 8 iunie 1992 adunarea generala a Sindicatului Invatamantului Preuniversitar din Sectorul 2 Bucuresti (in continuare, sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri. Reclamantul a fost ales presedinte.
    9. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plangere impotriva cadrelor didactice A.P. si R.V., foste casiere, si M.M., fosta lidera a sindicatului, invinuindu-le pentru savarsirea infractiunilor de delapidare, inselaciune si furt in paguba avutului obstesc. Sindicatul a aratat ca la preluarea functiilor de catre noua conducere persoanele mentionate mai sus au refuzat sa restituie bunurile si documentele contabile ale sindicatului, folosindu-le pentru infiintarea unei noi organizatii sindicale.
    10. Printr-o adresa din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat, in numele sindicatului, informatii de la Parchetul Municipiului Bucuresti cu privire la desfasurarea anchetei, dar nu a primit nici un raspuns. Printr-o noua scrisoare din data de 9 decembrie 1992 reclamantul si-a reinnoit demersul pe langa parchet, plangandu-se si de ritmul lent de desfasurare a anchetei penale. Si aceasta scrisoare a ramas fara raspuns.
    11. La data de 8 februarie 1993 procurorul a dispus scoaterea de sub urmarire penala a lui A.P., R.V. si M.M. Solutia a fost comunicata la data de 18 ianuarie 1994 doar partilor vatamate.
    12. In anul 1993 reclamantul, in calitate de lider al sindicatului, a chemat-o in judecata pe R.V. la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, solicitand obligarea acesteia, in temeiul art. 998 si 999 din Codul civil, privind raspunderea civila delictuala, sa restituie sindicatului suma de 170.000 lei, reprezentand cotizatii sindicale.
    13. La o data neprecizata reclamantul a avut o discutie cu un ziarist, discutie in cursul careia si-a exprimat nemultumirea cu privire la desfasurarea greoaie a cercetarilor penale. La data de 23 martie 1993 in ziarul "Tineretul Liber" a fost publicat urmatorul articol:
    <<Sindicatul Invatamantului Preuniversitar din Sectorul 2, afiliat la Federatia Sindicatelor Autonome ale Invatamantului Preuniversitar din Romania, este cel mai "rau" sindicat, fiindca se bate cu toata lumea pentru respectarea legii si pentru drepturile cadrelor didactice. Asa sustine presedintele sau, prof. Mihail Constantinescu, de la liceul "Mihail Sadoveanu", explicand: "Am dat in judecata Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti pentru nerespectarea contractului colectiv de munca; procesul este fixat pentru 29 aprilie. Pregatim darea in judecata a politiei si a procuraturii, implicate in actiuni antisindicale, de tergiversare a cercetarii penale in cazul unor delapidatori - V.R., P.A., M.M., profesoare in sectorul 2, impotriva carora avem marturii scrise si recunoasterea a doua dintre ele ca au asupra lor bani ai sindicatului pe care nu i-au predat. Actiunile antisindicale sunt premeditate (...).>>
    14. La data de 22 aprilie 1993 A.P., R.V. si M.M. au sesizat Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti cu o plangere penala prin care reclamantul era acuzat de savarsirea infractiunii de calomnie.
    15. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Instanta, in complet de judecator unic, a pronuntat hotararea la data de 18 martie 1994.
    16. Dupa ce a audiat reclamantul, partile vatamate, pe cei 6 martori propusi de acuzare si 3 propusi de aparare, judecatorul a hotarat achitarea reclamantului. S-a constatat ca la data aparitiei articolului in discutie cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru savarsirea infractiunii de furt in dauna avutului public si ca solutia de scoatere de sub urmarirea penala nu le-a fost comunicata decat dupa aparitia articolului, adica la 18 ianuarie 1994. In plus, judecatorul a aratat ca au existat anumite sume de bani apartinand sindicatului care nu au fost predate la timp de partile vatamate, din diferite motive. Prin urmare, instanta a considerat ca reclamantul nu avusese intentia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice, ci a adus la cunostinta publicului ca sindicatul urma sa cheme in judecata politia si procuratura, acuzate de tergiversarea cercetarilor.
    17. A.P., R.V. si M.M. au declarat recurs. Tribunalul Bucuresti a admis recursul, a casat hotararea din 18 martie 1994 si a retinut cauza spre rejudecare.
    18. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994. Din totalitatea documentelor puse la dispozitie Curtea nu a putut sa stabileasca cu certitudine daca instanta a permis avocatului reclamantului sa pledeze. Totusi in concluziile scrise a aratat ca reclamantul actionase in numele sindicatului, ca scopul urmarit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului si ca noua organizatie sindicala creata de cadrele didactice fusese declarata ilegala de justitie. A facut referire la declaratiile martorilor audiati la fond, din care se puteau deduce neglijenta celor 3 cadre didactice in administrarea patrimoniului sindicatului, precum si refuzul lor de a restitui anumite sume de bani si documente. A subliniat ca, desi articolul nu a relatat in mod fidel declaratiile facute ziaristului, reclamantul nu dorea sa se angajeze intr-un proces impotriva presei.
    19. Reclamantul, desi a fost prezent, nu a fost audiat de instanta. Nu a fost administrata nici o alta proba. Incheierea de sedinta nu mentiona participarea la dezbateri a procurorului, care se pare ca ar fi cerut achitarea reclamantului, ci consemna doar faptul ca s-a dat cuvantul avocatilor partilor.
    20. Pronuntarea deciziei s-a amanat la data de 3 octombrie 1994 si apoi la 10 octombrie 1994. Pronuntarea a avut loc la aceasta din urma data, in absenta reclamantului si a avocatului sau. Instanta a constatat ca reclamantul a avut intentia sa aduca atingere onoarei si reputatiei celor 3 cadre didactice, incalcand astfel art. 206 din Codul penal, deoarece si-a exprimat punctul de vedere in presa dupa ce procuratura a dispus scoaterea de sub urmarire penala la 8 februarie 1993. Tribunalul a mai retinut ca dupa aceasta data reclamantul s-a deplasat la institutiile in care erau angajate A.P., R.V. si M.M., acuzandu-le ca au fugit cu banii sindicatului.
    21. Reclamantul a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de calomnie la o amenda penala de 50.000 lei si la plata sumei de 500.000 lei catre fiecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral cauzat.
    22. La data de 19 octombrie 1994 reclamantul a declarat apel impotriva deciziei tribunalului. Curtea de Apel Bucuresti, prin decizia din 18 noiembrie 1994, a respins apelul ca inadmisibil, constatand ca hotararea atacata nu era susceptibila de a fi atacata cu apel.
    23. La o data neprecizata reclamantul a platit celor 3 cadre didactice sumele la care fusese condamnat. La 28 martie 1995 a achitat amenda penala in cuantum de 50.000 lei.
    24. La o data necunoscuta reclamantul a formulat un memoriu prin care a solicitat procurorului general de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa introduca recurs in anulare impotriva hotararii din 10 octombrie 1994.
    25. La data de 26 mai 1995 reclamantului i s-a comunicat faptul ca solutia este legala si temeinica si ca nu este cazul sa se declare recurs in anulare.
    26. Prin incheierea de sedinta din 28 ianuarie 1997 Tribunalul Bucuresti, examinand cauza din oficiu in camera de consiliu, a indreptat erorile materiale strecurate in incheierea din 26 septembrie 1994 si in hotararea din 10 octombrie 1994.
    27. In ceea ce priveste incheierea de sedinta din 26 septembrie 1994 tribunalul a dispus mentionarea faptului ca la dezbateri a participat procurorul L.S. care, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului declarat de partile vatamate si condamnarea reclamantului la o pedeapsa cu amenda penala pentru savarsirea infractiunii de calomnie, precum si obligarea acestuia la plata despagubirilor civile pentru prejudiciul moral cauzat. S-a mai consemnat faptul ca la termenul din 26 septembrie 1994 inculpatului i s-a acordat ultimul cuvant.
    28. Instanta a decis, de asemenea, rectificarea hotararii din 10 octombrie 1994, in sensul ca pronuntarea a fost amanata de la 3 octombrie la 10 octombrie 1994, cu participarea procurorului de sedinta L.S.
    29. Partile nu au fost citate si nu au fost prezente la sedinta din camera de consiliu din 28 ianuarie 1997.
    30. Printr-o sentinta din 12 martie 1997 Judecatoria Bucuresti a admis cererea de acordare de despagubiri civile, introdusa in anul 1993 de catre sindicat impotriva lui R.V., si l-a obligat pe acesta din urma sa restituie suma de 170.000 lei, precum si dobanzile legale aferente sumei. Instanta a retinut ca intre 1990 si 1992 R.V. fusese trezorierul sindicatului si ca in aceasta calitate a incasat suma de 170.000 lei reprezentand cotizatiile membrilor sindicatului. Instanta a aratat, de asemenea, ca dupa plecarea sa din functie R.V. a refuzat sa restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea in banca a sumei mentionate, suma neputand fi recuperata.
    31. La data de 6 ianuarie 1998, la cererea Comisiei Guvernul a transmis o copie de pe condica de sedinte din 3 si 10 octombrie 1994. Acest document mentioneaza numai amanarea pronuntarilor pentru 3 si 10 octombrie 1994, precum si solutia pronuntata.
    32. Prin scrisoarea din 14 decembrie 1998 Guvernul a informat Comisia ca nu se putea transmite si o copie de pe caietul grefierului cuprinzand mentiunile din sedinta publica din data de 26 septembrie 1994, deoarece, in aplicarea Ordinului ministrului justitiei nr. 991/C/1993, acestea sunt pastrate doar pe o perioada de 3 ani.
    33. La data de 11 decembrie 1998 procurorul general de pe langa Curtea Suprema de Justitie a introdus recurs in anulare impotriva deciziei din 10 octombrie 1994. El a cerut achitarea reclamantului, motivand ca in speta nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii de calomnie.
    34. La audierea din 21 martie 2000 Guvernul a prezentat Curtii decizia din 4 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie, prin care s-a admis recursul in anulare introdus de procurorul general impotriva deciziei din 10 octombrie 1994. Curtea Suprema de Justitie a casat decizia Tribunalului Bucuresti si, dupa rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 parti vatamate, constatand ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii de calomnie.
    35. Guvernul a prezentat, de asemenea, Curtii copia de pe o adresa din 6 martie 2000 prin care Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a solicitat Administratiei financiare a sectorului 3 restituirea catre reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentand amenda achitata de reclamant in urma condamnarii sale din 10 octombrie 1994.

    II. Legea interna aplicabila

    A. Codul penal
    36. Dispozitiile aplicabile din Codul penal sunt urmatoarele:
    Art. 206
    "Afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.
    (...)."
    Art. 207
    "Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."
    37. Dispozitiile aplicabile din Codul de procedura penala sunt urmatoarele:
    Art. 385^6 ALIN. 2
    "Instanta de recurs examineaza cauza numai in limitele motivelor de casare prevazute (...)."
    Art. 385^9
    "Hotararile sunt supuse casarii in urmatoarele cazuri:
    (...)
    10. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului;
    (...)."
    Art. 385^15
    "Instanta, judecand recursul, pronunta una din urmatoarele solutii:
    (...)
    2. admite recursul, casand hotararea atacata si (...)
    d) dispune rejudecarea de catre instanta de recurs (...)."
    Art. 385^16
    "Cand instanta de recurs caseaza hotararea si retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunta si asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand termen pentru rejudecare.
    (...)."
    Art. 385^19
    "Rejudecarea cauzei dupa casarea hotararii atacate se desfasoara potrivit dispozitiilor cuprinse in partea speciala, titlul II, capitolele I si II, care se aplica in mod corespunzator."

    IN DREPT

    I. Cu privire la exceptia preliminara a Guvernului
    38. La sedinta publica din 21 martie 2000 Guvernul a sustinut ca hotararea din 4 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie prin care reclamantul a fost achitat constituie o recunoastere "in substanta a unei eventuale incalcari a conventiei". In consecinta, a solicitat Curtii sa respinga plangerea, deoarece reclamantul a pierdut calitatea de "victima".
    39. Reclamantul nu a formulat observatii cu privire la aceasta exceptie.
    40. Curtea reaminteste ca "o hotarare sau o masura favorabila, in principiu, nu este suficienta pentru ca reclamantul sa piarda calitatea de victima decat atunci cand autoritatile nationale au recunoscut in mod explicit si apoi au reparat pentru incalcarea unui drept garantat de conventie" (Hotararea Dalban impotriva Romaniei [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999 - VI).
    41. In speta Curtea observa ca la 4 februarie 2000 Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de parchet si a anulat hotararea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul in sustinerea cererii privind incalcarea art. 6 si 10 (paragraful 34 de mai sus).
    42. Curtea constata ca prin hotararea de achitare, pronuntata in urma redeschiderii procedurii, la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotarare definitiva, s-a apreciat ca faptei ii lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii de calomnie, respectiv intentia. Aceasta hotarare nu contine nici o referire la modul in care s-a desfasurat procedura de judecata la Tribunalul Bucuresti si nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta.
    In opinia Curtii, decizia din 4 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie nu reprezinta o recunoastere explicita sau in substanta a unei incalcari a art. 6 alin. 1 din conventie si, in orice caz, nu ofera o reparatie in sensul jurisprudentei Curtii.
    43. In ceea ce priveste invocata incalcare a art. 10, chiar presupunand ca hotararea Curtii Supreme de Justitie ar constitui o recunoastere in substanta, curtea apreciaza ca aceasta nu ofera o reparatie adecvata in sensul jurisprudentei sale. Astfel reclamantului nu i-a fost acordata nici o despagubire pentru condamnare, iar sumele platite de reclamant celor 3 cadre didactice, cu titlu de daune morale, nu i-au fost restituite. Cat despre amenda penala, Curtea retine ca, desi de la achitarea acesteia de catre reclamant au trecut 5 ani, adresa din 6 martie 2000, trimisa de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti Administratiei financiare a sectorului 3 Bucuresti, prin care se solicita restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai sus), nu are in vedere inflatia din ultimii ani.
    44. In concluzie, Curtea apreciaza ca reclamantul se poate considera "victima" in sensul art. 34 din conventie.

    II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie
    45. Reclamantul sustine ca nu a beneficiat de un proces echitabil in fata Tribunalului Bucuresti, fiind incalcat art. 6 alin. 1 din conventie, care prevede:
    "1. Orice persoana are dreptul la judecare in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. (...)".
    46. Reclamantul a criticat faptul ca a fost condamnat de Tribunalul Bucuresti fara ca instanta sa il audieze. A aratat ca tribunalul s-a pronuntat doar in baza pieselor din dosarul judecatoriei, si anume depozitiile martorilor si declaratia sa, rezumata "in 5 randuri". In sedinta publica din 26 septembrie 1994, care ar fi durat "cel mult 4 minute", nici el si nici avocatul sau nu au putut lua cuvantul. Reclamantul mai sustine ca mentiunile din incheierea de sedinta din 26 septembrie 1994 nu sunt reale, deoarece avocatul sau nu a putut pleda, permitandu-i-se doar sa puna concluzii scrise.
    47. Reclamantul contesta si adevarul mentiunilor facute in incheierea de rectificare a erorilor materiale din 28 ianuarie 1997, aratand ca nu a luat cuvantul la sedinta publica din 26 septembrie 1994, iar procurorul ar fi cerut achitarea, si nu condamnarea sa, asa cum sustine Guvernul parat. Mai arata ca incheierea din 28 ianuarie 1997 nu i-a fost niciodata comunicata, luand cunostinta de aceasta numai atunci cand i-a fost comunicata de Comisie.
    48. In sfarsit, reclamantul se plange de faptul ca decizia din 10 octombrie 1994 a Tribunalului Bucuresti face referire numai la declaratiile martorilor partilor vatamate, trecand sub tacere depozitiile celor 4 martori propusi in aparare, esentiale de altfel, in masura in care acestia au afirmat ca cele 3 cadre didactice nu au restituit sindicatului banii si documentele si ca reclamantul fusese imputernicit de catre sindicat sa le recupereze.
    49. Guvernul apreciaza ca hotararea de condamnare a reclamantului, pronuntata numai pe baza probelor administrate in prima instanta, nu incalca exigentele unui proces echitabil in sensul art. 6 alin. 1 din conventie. Acest articol nu impune ca acuzatul sa fie audiat nemijlocit de catre instanta de recurs atunci cand aceasta trebuie sa examineze doar chestiuni de drept. Desi Tribunalul Bucuresti, in mod teoretic, avea competenta sa examineze atat chestiuni de fapt, cat si chestiuni de drept, totusi in cauza de fata nu trebuia sa dispuna cu privire la chestiuni de fapt, deoarece situatia de fapt stabilita de judecatorie nu a fost contestata de parti. Prin urmare, tribunalul trebuia sa se pronunte numai asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale infractiunii, respectiv existenta intentiei de a calomnia. Or, pentru a stabili existenta acestui element tribunalul nu avea nevoie sa il audieze pe reclamant.
    50. In orice caz, sustine Guvernul, reclamantului i s-a acordat ultimul cuvant, aspect consemnat in incheierea din 28 ianuarie 1997, data in urma solutionarii cererii de indreptare a erorilor materiale.
    51. De altfel Guvernul contesta afirmatia reclamantului, in sensul ca procurorul a cerut respingerea recursului invocand mentiunile din incheierea din 28 ianuarie 1997, in sensul ca procurorul a cerut admiterea recursului si condamnarea reclamantului. Guvernul apreciaza ca judecatorii sunt independenti, iar pozitia procurorului in timpul procesului nu poate influenta judecatorul.
    52. In sfarsit, Guvernul dezminte faptul ca avocatul reclamantului nu ar fi luat cuvantul in sedinta publica din 26 septembrie 1994 si arata ca, in orice caz, avocatul a depus concluzii scrise.
    53. Curtea reaminteste ca aplicarea art. 6 intr-o cale de atac ordinara difera in functie de specificul procedurii in discutie; se vor avea in vedere astfel intreaga procedura interna si rolul pe care il are instanta de control judiciar in sistemul national de drept. Daca a avut loc o dezbatere publica in prima instanta, lipsa acesteia intr-o cale de atac poate fi justificata prin particularitatile procedurii in cauza, avandu-se in vedere natura sistemului intern de atac, limitele competentelor atribuite instantei de control judiciar, modul in care drepturile reclamantului au fost expuse si aparate efectiv si in special natura chestiunilor care trebuie solutionate (Hotararea Botten impotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotarari si decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).
    54. In fata unei instante de control judiciar care se bucura de plenitudine de jurisdictie art. 6 nu garanteaza neaparat dreptul la o sedinta publica, iar in cazul in care o astfel de sedinta publica a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotararea Fejde impotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212 - C, pag. 69, alin. 33).
    55. In schimb Curtea a hotarat ca atunci cand o instanta de control judiciar este competenta sa analizeze atat situatia de fapt, cat si chestiunile de drept si sa studieze in ansamblu problema vinovatiei, ea nu poate, din motive ce tin de echitatea procedurii, sa transeze asupra chestiunilor respective fara o apreciere nemijlocita a declaratiilor persoanei care sustine ca nu a comis actul considerat ca infractiune (Hotararea Ekbatani impotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).
    56. Prin urmare, pentru a stabili daca a existat o incalcare a art. 6 in speta Curtea va examina competentele Tribunalului Bucuresti si natura problemelor asupra carora acesta trebuia sa se pronunte.
    57. Curtea reaminteste ca in speta competentele Tribunalului Bucuresti, ca instanta de recurs, sunt stabilite prin art. 385^15 si 385^16 din Codul de procedura penala. Conform art. 385^15, tribunalul, ca instanta de recurs, nu era obligat sa pronunte o noua hotarare pe fond, dar avea aceasta posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul Bucuresti a casat hotararea din 18 martie 1994 si a pronuntat o noua hotarare pe fond. Fata de dispozitiile legale citate mai sus procedura desfasurata la Tribunalul Bucuresti a fost o procedura complexa, asemanatoare unei proceduri de fond, instanta analizand atat situatia de fapt, cat si problemele de drept. Tribunalul putea fie sa confirme achitarea reclamantului, fie sa il condamne, dupa o examinare completa a problemei vinovatiei sau a nevinovatiei, administrand la nevoie noi mijloace de proba (paragraful 37 de mai sus).
    58. Curtea constata ca in cauza, dupa ce a casat hotararea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucuresti s-a pronuntat cu privire la temeinicia acuzatiei, constatand ca inculpatul se face vinovat de savarsirea infractiunii de calomnie, fara sa il audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform caruia este suficient faptul ca inculpatului i s-a acordat ultimul cuvant. Pe de alta parte Curtea subliniaza ca exista diferente intre sustinerile reclamantului si ale Guvernului referitoare la faptul acordarii cuvantului. Se mai retine ca dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvant are o importanta semnificativa, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat in timpul dezbaterilor de catre o instanta.
    59. Prin urmare, Curtea constata ca Tribunalul Bucuresti s-a pronuntat cu privire la temeinicia acuzatiei si l-a condamnat pe reclamant pentru savarsirea infractiunii de calomnie fara ca acesta sa fi fost audiat si fara a i se permite sa aduca probe in aparare. Curtea apreciaza ca tribunalul trebuia sa il audieze pe reclamant avand in vedere mai ales faptul ca a dispus pentru prima data condamnarea.
    60. Aceasta cerinta nu a fost satisfacuta, motiv pentru care Curtea constata ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1. In aceste conditii ea nu considera utila o examinare suplimentara care sa stabileasca daca alte elemente ale procedurii din fata Tribunalului Bucuresti erau conforme sau nu cu aceasta prevedere.
    61. A existat deci o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie.

    III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din conventie
    62. Reclamantul sustine ca prin condamnarea sa pentru savarsirea infractiunii de calomnie s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din conventie, care prevede urmatoarele:
    1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
    2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.
    63. Din punctul de vedere al reclamantului condamnarea sa nu a fost conforma dispozitiilor art. 10 din conventie. Pe de o parte, Tribunalul Bucuresti nu i-a permis sa dovedeasca adevarul afirmatiilor sale. Pe de alta parte, neinceperea urmaririi penale dispuse de parchet fata de cele 3 cadre didactice si care nu i-a fost comunicata nu dovedeste ca acestea au restituit banii sindicatului.
    64. Guvernul apreciaza ca hotararea de condamnare a reclamantului este conforma cerintelor alin. 2 al art. 10 din conventie. In primul rand, s-a urmarit protejarea reputatiei si a drepturilor altor persoane, deoarece reclamantul afirmase ca cele 3 cadre didactice sunt "delapidatoare", desi nu au fost condamnate pentru savarsirea acestei fapte. In ceea ce priveste pedeapsa aplicata, aceasta nu era deloc excesiva, avandu-se in vedere suma rezonabila a amenzii aplicate si a despagubirilor acordate.
    65. Comisia a apreciat ca atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a fost "necesara intr-o societate democratica", deoarece era de preferat ca reclamantul sa gaseasca o alta modalitate de a-si exprima parerea decat afirmand despre partile vatamate ca sunt "delapidatoare", desi nu au fost condamnate pentru comiterea acestei fapte.
    66. Curtea ia act de faptul ca partile au fost de acord ca hotararea de condamnare pentru savarsirea infractiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusa libertatii de exprimare a reclamantului, in sensul art. 10 din conventie.
    67. Urmeaza deci sa se determine masura in care o asemenea atingere se justifica fata de prevederile alin. 2 al art. 10, si anume daca era "prevazuta de lege", urmarea un scop legitim si era "necesara" "intr-o societate democratica" (Hotararea Lingens impotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, pag. 24 - 25, alin. 34 - 37).
    68. Curtea apreciaza ca atingerea era "prevazuta de lege", aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului se intemeia pe dispozitiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai sus). Aceasta limitare a urmarit un scop legitim, prevazut de alin. 2 al art. 10, si anume protejarea reputatiei si a drepturilor altor persoane. Ramane sa se examineze daca limitarea criticata a fost "necesara intr-o societate democratica" pentru atingerea unui astfel de scop.
    69. In lumina jurisprudentei constante a Curtii se va analiza daca limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, daca era proportionala cu scopul legitim urmarit si daca justificarile prezentate de autoritatile nationale sunt pertinente si suficiente. Curtea nu are sarcina de a se substitui instantelor nationale, ci de a verifica din punctul de vedere al art. 10, fata de toate circumstantele cauzei, hotararile care au fost pronuntate (a se vedea Hotararea Dalban impotriva Romaniei citata mai sus, paragraful 47). Prin urmare, Curtea va examina afirmatiile ce au constituit obiectul acuzarii, avand in vedere toate circumstantele cauzei.
    70. Curtea observa ca declaratiile reclamantului contineau doua elemente: criticarea activitatii politiei si parchetului, in sensul ca nu au vrut sa finalizeze plangerea depusa impotriva lui A.P., R.V. si M.M., si afirmatia ca aceste persoane au "delapidat" fondurile sindicatului.
    71. Curtea arata ca incalcarea dreptului la libertatea de exprimare se refera doar la al doilea element. Tribunalul Bucuresti a avut in vedere atunci cand a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza actiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu si faptul ca reclamantul a facut unele aprecieri critice cu privire la functionarea justitiei in materie de conflicte sindicale.
    72. Chiar daca aprecierile reclamantului au fost puse in contextul unei dezbateri asupra independentei sindicatelor si asupra functionarii administratiei justitiei, vizand deci un interes public, exista totusi anumite limite in exercitarea dreptului sau la libertatea de exprimare. In ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul in calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia sa actioneze in limitele stabilite, mai ales cu scopul "protejarii reputatiei sau drepturilor altor persoane", inclusiv a dreptului la prezumtia de nevinovatie. Prin urmare, trebuie stabilit in ce masura reclamantul a depasit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice.
    73. In opinia Curtii expresia delapidator desemneaza acele persoane care au fost condamnate pentru savarsirea infractiunii de delapidare si era de natura sa le ofenseze pe cele 3 parti vatamate, deoarece nu fusesera condamnate de nici o instanta.
    74. Curtea apreciaza ca reclamantul putea sa isi formuleze opiniile critice si astfel sa contribuie la o discutie publica libera asupra problemelor sindicale fara a folosi cuvantul "delapidator".
    75. In acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputatia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat in conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea mentionata mai sus.
    76. Prin urmare, Curtea este convinsa ca motivele invocate de autoritatile nationale erau "pertinente si suficiente" in sensul alin. 2 al art. 10.
    77. In plus, Curtea constata ca, date fiind circumstantele cauzei, atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a fost proportionala cu scopul legitim urmarit. Intr-adevar, pedeapsa aplicata de 50.000 de lei amenda penala si obligarea reclamantului la plata a cate 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despagubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate.
    78. Prin urmare, Tribunalul Bucuresti nu a depasit marja de apreciere permisa autoritatilor nationale si se constata ca art. 10 nu a fost incalcat.

    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie
    79. Conform art. 41 din conventie:
    "Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor la aceasta si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

    A. Daune
    80. Reclamantul solicita acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despagubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa. In ceea ce priveste despagubirile materiale reclamantul solicita restituirea amenzii penale, precum si a despagubirilor civile platite celor 3 cadre didactice. Mai pretinde si un alt fel de prejudiciu, aratand ca datorita stresului si angoasei provocate de procedurile judiciare diverse in care a fost implicat nu a putut publica o carte pe care o scrisese si care fusese acceptata de o editura. In concluzie, solicita 2 miliarde lei (ROL) cu titlu de despagubiri materiale.
    81. Guvernul arata ca hotararea pe care o va pronunta Curtea constituie prin ea insasi o satisfactie echitabila.
    82. In primul rand Curtea constata ca sustinerile reclamantului privitoare la castigul nerealizat nu au fost in nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut in vedere pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta in faptul ca reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil in fata Tribunalului Bucuresti. In mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi intamplat daca procedura ar fi fost echitabila, dar apreciaza ca este rezonabil sa se considere ca reclamantul a pierdut o sansa reala. (Hotararea Pelissier si Sassi impotriva Frantei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999 - II). Judecand in echitate, in conformitate cu exigentele art. 41, Curtea acorda reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili in lei romanesti la cursul de schimb aplicabil in ziua efectuarii platii.

    B. Cheltuieli de judecata
    83. Reclamantul solicita restituirea tuturor cheltuielilor de judecata efectuate in cadrul procedurilor nationale, adica echivalentul a 200.000 ROL la nivelul anului 1994.
    84. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la aceasta problema.
    85. Curtea observa ca reclamantul si-a sustinut singur cauza la Comisie si ca a fost asistat de un avocat doar la sedinta publica ce a avut loc in fata Curtii. Curtea mai constata ca domnul Constantinescu a beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei in cuantum de 10.806 FRF. Avand in vedere constatarea incalcarii art. 6 alin. 1 din conventie, Curtea, judecand in echitate, acorda reclamantului 20.000 FRF, din care se va scadea suma deja platita de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar. Suma este convertibila in lei romanesti la cursul de schimb in vigoare la data efectuarii platii.

    C. Dobanzi
    86. Curtea considera ca trebuie avute in vedere dobanzile legale practicate in Franta la data adoptarii prezentei hotarari, adica 2,47% pe an.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA

    1. hotaraste, in unanimitate, ca reclamantul se poate considera "victima" unei incalcari a art. 6 alin. 1 din conventie in sensul art. 34 din conventie;
    2. hotaraste, cu 5 voturi pentru si 2 impotriva, ca reclamantul se poate considera "victima" unei incalcari a art. 10 din conventie in sensul art. 34 din conventie;
    3. hotaraste, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie;
    4. hotaraste, cu 6 voturi pentru si 1 vot impotriva, ca nu a existat o incalcare a art. 10 din conventie;
    5. hotaraste, in unanimitate:
    a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni, 15.000 (cincisprezece mii) franci francezi, cu titlu de despagubiri materiale si morale, si 20.000 (douazeci de mii) franci francezi, cu titlu de cheltuieli de judecata, mai putin 10.806 FRF si 10 (zece) centime, convertibili in lei romanesti la rata de schimb de la data efectuarii platilor;
    b) ca aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla de 2,47% pe an incepand cu data expirarii termenului mentionat mai sus si pana la data efectuarii platilor;
    6. respinge, in unanimitate, celelalte capete de cerere privind acordarea de despagubiri.
    Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la 27 iunie 2000, conform art. 77 alin. 2 si 3 din regulamentul Curtii.

                             Wilhelmina Thomassen
                                  presedinte

                               Michael O'Boyle
                                   grefier

    La prezenta hotarare se afla anexata, conform art. 45 alin. 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul Curtii, opinia separata a domnului judecator Casadevall.

                                                                     W.T.
                                                                    M.O.B.

                          OPINIA PARTIAL SEPARATA
                        a judecatorului Casadevall

    1. Am votat alaturi de majoritate in favoarea constatarii incalcarii art. 6 alin. 1 din conventie; in schimb, nu am aceeasi opinie in ceea ce priveste art. 10 care, dupa parerea mea, a fost de asemenea incalcat.
    2. Din moment ce Curtea a constatat o incalcare a art. 6 alin. 1 datorita faptului ca reclamantul nu a fost audiat de instanta, analiza globala a faptelor duce, prin forta lucrurilor, si la constatarea incalcarii art. 10. Partea de hotarare ce analizeaza exceptia preliminara a Guvernului, in special paragraful 43, vine in sprijinul opiniei mele.
    3. Daca art. 6 alin. 1 nu ar fi fost incalcat, adica, daca in timpul dezbaterilor din fata Tribunalului Bucuresti care l-a condamnat pentru calomnie, reclamantul ar fi avut posibilitatea sa dea o declaratie, sa isi apere cauza, sa invoce buna sa credinta si mai ales sa stabileasca adevarul afirmatiilor sale, asa cum permite oricarui acuzat art. 207 din Codul penal roman, rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. De altfel, evenimentele ulterioare confirma aceasta teza.
    4. Asa cum a constatat Curtea (paragraful 72), afirmatiile litigioase au fost efectuate in cadrul unei discutii libere asupra independentei primelor sindicate create in Romania dupa caderea fostului regim si asupra functionarii administratiei justitiei. Aprecierea calificativului "delapidatori" folosit in ceea ce le priveste pe A.P., R.V. si M.M. trebuie sa aiba in vedere cauza in ansamblu si contextul in care acest cuvant, reluat si publicat de ziarist, a fost pronuntat de reclamant. Nimeni nu poate pune la indoiala faptul ca in discutie este o chestiune de interes public.
    5. Nu se poate considera ca termenii folositi de reclamant erau lipsiti de temei, din moment ce prima instanta, achitandu-l, a aratat ca respectivele cadre didactice nu restituisera anumite sume de bani apartinand sindicatului. Reaua-credinta a reclamantului nu poate fi nici ea stabilita, din moment ce aceeasi instanta a constatat ca la momentul la care s-au facut afirmatiile in litigiu solutia de scoatere de sub urmarirea penala dispusa de parchet nu fusese comunicata nici celor 3 cadre didactice vizate, nici reclamantului (paragrafele 16 si 63).
    Aceste doua elemente (afirmatii nu lipsite de temei si absenta relei-credinte) nu au fost contestate de Tribunalul Bucuresti, care l-a condamnat pe reclamant fara a examina macar problema exceptio veritatis, adusa in discutie de acesta din urma.
    Apreciez ca o astfel de incalcare nu era necesara; in special existenta unei "nevoi sociale importante", conditie stabilita si reiterata in mod constant de jurisprudenta Curtii, nu a fost demonstrata. Intr-adevar, daca nu se pot face speculatii asupra hotararii pronuntate de Tribunalul Bucuresti daca ar fi examinat cererea reclamantului de a dovedi adevarul afirmatiilor sale, apreciez ca lipsa examinarii de catre instanta respectiva a acestui mijloc de proba de o importanta incontestabila (conform art. 207 din Codul penal roman, afirmatiile al caror adevar a fost dovedit nu constituie afirmatii calomnioase in sensul art. 206 din acelasi cod) echivaleaza cu o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare, incalcare ce nu raspunde exigentei necesitatii.
    6. In sfarsit, este semnificativ faptul ca la mai mult de 2 ani Tribunalul Bucuresti a dispus din oficiu indreptarea erorilor materiale (sau, mai degraba, a omisiunilor) strecurate in incheiere si in hotararea de condamnare din 10 octombrie 1994. Este si mai important faptul ca la 5 ani de la condamnare Curtea Suprema de Justitie, admitand un recurs in anulare introdus tot din oficiu de procurorul general, l a achitat pe reclamant cu motivarea ca intentia de a calomnia, element constitutiv al infractiunii, nu fusese dovedita (paragraful 34). Aceasta tardiva hotarare din oficiu (pronuntata cu 45 de zile inaintea sedintei publice de la Curte) constituie cu siguranta o recunoastere implicita a incalcarii art. 10 din conventie.
    7. Prin urmare, contrar opiniei majoritatii, nu sunt convins de necesitatea incalcarii si nici de caracterul "pertinent si suficient" al motivelor invocate de autoritatile nationale in speta.