Decizia Nr.14 din 22.06.2020

1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 957/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Biroului de recursuri civile în interesul legii - Serviciul judiciar civil din cadrul Secţiei judiciare, Luminiţa Nicolescu.4. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi ce formează obiectul Dosarului nr. 957/1/2020.6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opiniile procurorului general şi ale specialiştilor consultaţi, precum şi un punct de vedere la raport.7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.8. Doamna procuror Luminiţa Nicolescu susţine că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în spiritul şi litera legii. În acest sens arată că apelul incident are caracter accesoriu faţă de apelul principal, conform art. 472 din Codul de procedură civilă. Totodată, susţine că prin Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a subliniat caracterul accesoriu al apelului incident faţă de apelul principal. Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 472, art. 473 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal?"II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie11. Art. 472 din Codul de procedură civilă „Apelul incident"Alin. (1) „Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe."Alin. (2) „Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."Art. 473 din Codul de procedură civilă „Apelul provocat"În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 472 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Art. 491 din Codul de procedură civilă „Recursul incident şi recursul provocat"Alin. (1) „Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile."Alin. (2) „Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător."III. Orientările jurisprudenţiale divergente12. Autorul sesizării a arătat că practica judiciară neunitară cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost constatată prin considerentul de la paragraful 60 din Decizia nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?".13. Titularul sesizării a subliniat că problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii este mai amplă decât cea indicată în decizia anterior menţionată pentru că se referă nu numai la recursul incident, ci şi la apelul incident, precum şi la recursul şi apelul provocat. Extinderea este determinată de specificul comun tuturor acestor căi de atac, respectiv caracterul accesoriu, în raport cu apelul sau recursul principal.14. Altfel spus, având în vedere că soluţia legislativă a accesorialităţii este stabilită formal numai pentru apelul incident, conform art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în vreme ce pentru apelul provocat, recursul incident şi recursul provocat, legiuitorul operează cu o normă de trimitere, respectiv art. 473 teza finală trimite la art. 472 alin. (2), iar art. 491 trimite la art. 472-473 din Codul de procedură civilă, înseamnă că soluţia dată pentru oricare dintre căile de atac se extinde, automat, la toate celelalte.15. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti transmise au rezultat două opinii jurisprudenţiale cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.16. Într-o primă opinie, s-a considerat că dispoziţiile art. 491 alin. (1), art. 472 alin. (2) şi art. 473 din Codul de procedură civilă nu condiţionează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin apelul/recursul principal, apreciindu-se că motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident sau provocat.17. În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:Condiţionarea apelului/recursului incident sau provocat de cel principal este reglementată nu din perspectiva condiţiilor de admisibilitate, ci din perspectiva posibilităţii soluţionării acestuia pe fond. Astfel, conform art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dacă apelul principal nu este cercetat pe fond, atunci cel incident rămâne fără efect. Regula tantum devolutum quantum apellatum, care impune instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, priveşte fiecare cerere de apel în parte, iar nu raportul dintre apelul principal şi cel incident.S-a arătat că aceste dispoziţii privesc şi ipoteza în care intimatul din apelul/recursul principal nu are un interes pregnant de a formula el însuşi apel/recurs principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac şi luând cunoştinţă de motivele acesteia, poate considera că apărarea poziţiei sale necesită formularea unui apel/recurs incident sau provocat, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile cuprinse în sentinţă/decizie, în încheieri premergătoare şi pe care nu le-ar fi putut supune dezbaterii prin întâmpinare, întrucât, prin neatacare, ar fi intrat sub autoritatea lucrului judecat.Opţiunea legiuitorului nu este aceea de a limita apelul/recursul incident sau provocat la cadrul procesual stabilit prin apelul/recursul principal, din perspectiva obiectului acestuia. Trimiterea făcută, în privinţa recursului, de art. 491 din Codul de procedură civilă, în sensul aplicabilităţii şi a art. 488 din Codul de procedură civilă, relevă că recursul incident trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază partea, fără însă a se face vreo altă distincţie, sens în care rezultă cu evidenţă că aceste motive sunt proprii recursului incident şi determină independenţa acestuia faţă de recursul principal.Totuşi, apelul/recursul incident se îndreaptă împotriva părţii cu interese contrare care are calitatea de apelant/recurent în apelul/recursul principal. Dacă apelul/recursul incident vizează pretenţii formulate în legătură cu o parte care nu a declarat apel/recurs principal, acesta va fi respins ca inadmisibil.18. În sensul primei opinii, au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive: Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă; Tribunalul Sălaj - Secţia civilă; Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a VI-a civilă, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, Secţia contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Gorj - Secţia I civilă, Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă; Tribunalul Specializat Mureş; Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă; Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă; Tribunalul Maramureş - Secţia I civilă; Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă şi Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă.19. În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că apelul/recursul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin apelul/recursul principal.20. În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:Apelul/Recursul incident sau provocat are un pronunţat caracter accesoriu care rezultă din faptul că nu se poate, în niciun caz, declara înăuntrul termenului pentru apelul/recursul principal, deci nu va putea fi niciodată calificat drept apel/recurs principal, astfel că soluţia asupra sa va depinde întotdeauna de actul de dispoziţie al apelantului/recurentului principal sau de soluţia dată asupra apelului/recursului principal.Acele aspecte ale hotărârii care nu au fost atacate prin apelul/recursul principal se poate aprecia că au intrat în autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de apel/recurs, deci înainte ca apelul/recursul incident sau provocat să poată fi declarat. Or, nu există nicio motivaţie rezonabilă pentru care să se acorde celui care a dat dovadă de pasivitate şi nu a exercitat apelul/recursul în termenul legal posibilitatea de a apela sau recura pe cale incidentală partea din hotărâre ce a intrat în autoritatea de lucru judecat şi în privinţa căreia instanţa de control judiciar nu a fost sesizată prin apelul/recursul principal.De altfel, acceptarea opiniei opuse ar conduce la discriminarea evidentă între părţi, în sensul oferirii unor termene diferite de exercitare a căii de atac, respectiv mai lung pentru partea care a promovat apel/recurs incident sau provocat.21. În sensul celei de-a doua opinii, au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive: Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale; Tribunalul Vrancea - Secţia I civilă; Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă; Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; Tribunalul Buzău - Secţia I civilă; Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul pentru minori şi familie Braşov şi Tribunalul Bacău - Secţia I civilă.IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale22. Prin Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 26 din această decizie s-a reţinut că apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză (...).V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie23. În cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?". În paragraful 60 din această decizie s-a reţinut că: Hotărârile judecătoreşti identificate în cuprinsul cap. VII „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie" din prezenta decizie relevă existenţa unei practici judiciare consistente, dar neunitare, inclusiv la nivelul instanţei supreme, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită şi-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuţie şi eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă - mecanismul la care s-ar fi putut apela, în această situaţie, fiind recursul în interesul legii.24. La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor opinii.25. În sensul primei opinii, au fost identificate decizii pronunţate de Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a considerat că obiectul recursului incident nu este limitat la partea din hotărâre ce formează obiectul recursului principal, relevante în acest sens fiind:– Decizia nr. 1.860 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Secţia I civilă;– Decizia nr. 1.400 din 20 aprilie 2018, pronunţată de Secţia I civilă;– Decizia nr. 4.187 din 4 decembrie 2018, pronunţată de Secţia I civilă;– Decizia nr. 957 din 20 martie 2018, pronunţată de Secţia a II-a civilă;– Decizia nr. 1.157 din 29 mai 2019, pronunţată de Secţia a II-a civilă;– Decizia nr. 2.749 din 21 octombrie 2016, pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal;– Decizia nr. 479 din 14 februarie 2017, pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal;– Decizia nr. 3.750 din 3 iulie 2019, pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal.26. În acelaşi sens au fost identificate decizii ale Completului de 5 judecători, în materie civilă, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost soluţionate pe fond recursurile incidente: Decizia nr. 98 din 27 martie 2017, Decizia nr. 311 din 4 decembrie 2017 şi Decizia nr. 312 din 4 decembrie 2017. 27. În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate decizii pronunţate de Secţia I civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal, relevante în acest sens fiind: – Decizia nr. 1.399 din 20 aprilie 2018, pronunţată de Secţia I civilă;– Decizia nr. 1.013 din 31 martie 2016, pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal.VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi 28. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu a prezentat un punct de vedere propriu asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, ci doar a expus opiniile jurisprudenţiale divergente. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 29. Procurorul general a apreciat că cea de-a doua opinie jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii pentru următoarele argumente: Apelul/Recursul incident sau provocat se poate exercita numai de către intimatul care tinde la schimbarea hotărârii atacate şi numai în cadrul procesului în care se judecă apelul/recursul făcut de partea potrivnică. În reglementarea actuală se accentuează caracterul accesoriu al apelului/recursului incident sau provocat, legea indicând că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel/recurs. De asemenea, existenţa şi soarta apelului/recursului incident sau provocat depind de existenţa şi soarta apelului/recursului principal, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 473 din Codul de procedură civilă. Aşadar, soluţia dată apelului/recursului incident sau provocat va depinde întotdeauna de actul de dispoziţie al apelantului sau recurentului principal ori de soluţia dată apelului/recursului principal. Din modul în care este reglementat apelul/recursul incident sau provocat rezultă că intimatul nu poate critica orice dispoziţie din hotărârea primei instanţe/instanţei de apel, ci doar pe acelea care formează obiectul apelului/recursului principal declarat de partea adversă. A admite soluţia contrară ar echivala cu recunoaşterea în favoarea părţii care nu a declarat apel/recurs principal, achiesând astfel la hotărârea primei instanţe/instanţei de apel, dreptul de a critica tardiv dispoziţii din hotărâre, neatacate prin apelul/recursul principal, care au intrat în autoritate de lucru judecat. Din conţinutul art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă rezultă că apelul incident este inadmisibil, legat nu doar de criticile formulate în apelul principal, ci şi de conduita procesuală a apelantului principal. Această instituţie procesuală nu poate fi înţeleasă ca fiind o completare a motivelor de apel sau o justificare a nelegalităţii hotărârii asupra unor capete de cerere respinse şi neapelate de partea adversă, ci reprezintă o modalitate prin care intimatul, care nu a declarat apel, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în favoarea sa, printr-o cerere proprie, dar în limitele devoluţiunii impuse de apelul principal. Astfel, art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte dependenţa soluţiei date apelului incident de soluţia dată apelului principal. 30. Prin urmare, apelul/recursul incident sau provocat nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul/recursul principal, putând fi exercitat numai de intimatul care justifică un interes în promovarea căii de atac, dar în raport cu apelul/recursul principal. VIII. Opiniile exprimate de specialiştii consultaţi 31. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept a prezentat două opinii în sensul celor două orientări jurisprudenţiale. 32. Într-o opinie, s-a apreciat că apelul/recursul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin apelul/recursul principal. 33. În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente: Stabilirea naturii juridice a apelului/recursului incident sau provocat ca fiind cereri accesorii reprezintă un argument important pentru susţinerea celei de-a doua opinii jurisprudenţiale. Astfel, s-a considerat că nu poate fi acceptată prima opinie jurisprudenţială, deoarece apelul/recursul incident sau provocat nu are o existenţă de sine stătătoare, neputând exista independent de apelul/recursul principal. Dacă s-ar putea invoca aspecte neavute în vedere prin apelul/recursul principal, s-ar înfrânge caracterul accesoriu al apelului/recursului incident sau provocat, care ar deveni o cale de atac independentă, ceea ce ar contraveni faptului că apelul/recursul incident sau provocat poate exista numai în corelaţie cu apelul/recursul principal. S-a arătat că prima opinie jurisprudenţială contravine dispoziţiilor art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Astfel, inclusiv în cazul în care apelul/recursul incident sau provocat îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, tot va depinde de soarta apelului/recursului principal, chiar şi sub aspectul condiţiilor formale, care nu implică analiza fondului, din moment ce respingerea apelului/recursului principal ca tardiv, spre exemplu, lasă apelul/recursul incident sau provocat fără efect. Nu există niciun temei legal, pentru a recunoaşte un termen mai extins decât cel legal, pentru a critica aspecte din hotărârea atacată, diferite de cele criticate prin apelul/recursul principal, după expirarea termenului legal, deoarece sancţiunea ar fi respingerea, ca tardivă, a acestor motive. S-a apreciat că principiul disponibilităţii reprezintă un alt argument în susţinerea celei de-a doua opinii jurisprudenţiale. Astfel, cadrul procesual al apelului este stabilit de apelantul principal, care nu poate fi extins decât în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege. Acceptarea primei opinii jurisprudenţiale ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură civilă care instituie limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a atacat prin apelul principal. De asemenea, s-a considerat că autoritatea de lucru judecat reprezintă un alt argument în susţinerea celei de-a doua opinii jurisprudenţiale. Astfel, odată ce a expirat termenul de apel/recurs, aspectele neatacate au intrat în autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie. De aceea, atunci când sunt deschise ambele căi de atac de reformare, aspectele care nu au fost invocate în apel nu mai pot fi invocate nici în recurs, conform art. 488 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 34. Totodată, a fost exprimată şi opinia conform căreia obiectul apelului/recursului incident sau provocat poate privi considerentele sau soluţiile cuprinse în hotărârea instanţei şi în încheierile premergătoare, indiferent dacă au fost atacate prin apelul/recursul principal. 35. În fundamentarea acestei opinii, s-au adus, în esenţă, următoarele argumente: Caracterul accesoriu al apelului/recursului incident sau provocat nu este proclamat expres de către legiuitor, fiind impus de doctrină sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865 care făcea referire la „aderarea intimatului la apelul făcut de partea potrivnică". Chiar dacă s-ar admite că relaţia de dependenţă între apelul/recursul incident sau provocat şi apelul/recursul principal dovedeşte caracterul accesoriu, această trăsătură nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute de art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului/recursului incident sau provocat de a tinde la schimbarea hotărârii atacate, conform art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Posibilitatea de a formula apel/recurs incident sau provocat împotriva considerentelor sau soluţiilor cuprinse în hotărârea instanţei sau în încheierile premergătoare, indiferent dacă acestea au fost atacate prin apelul/recursul principal, nu aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii atacate cu apel/recurs principal. În acest sens, s-a arătat că art. 430 din Codul de procedură civilă face referire la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, nu la autoritatea de lucru judecat a unei părţi din aceasta, iar atunci când hotărârea judecătorească este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie, conform art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 36. Universitatea Babeş-Bolyai - Facultatea de Drept a apreciat că prima opinie jurisprudenţială este cea corectă. 37. În ceea ce priveşte apelul incident, acesta lărgeşte cadrul procesual al judecăţii în apel relativ la obiect, putând fi exercitat şi împotriva unor dispoziţii din hotărârea apelată care nu constituie obiect al apelului principal. Din conţinutul art. 472 din Codul de procedură civilă nu rezultă că legiuitorul ar fi dorit să limiteze apelul incident la părţile din hotărâre criticate prin apelul principal, singura condiţie fiind aceea ca partea care declară apel incident (care poate fi doar intimatul din apelul principal) să solicite schimbarea hotărârii primei instanţe. 38. Accesorialitatea apelului incident, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se referă la posibilitatea soluţionării pe fond a acestuia, şi nu la obiect. În cazul în care apelul principal nu este soluţionat pe fond, cel incident rămâne fără efect. Raţiunea acestei reglementări rezidă în faptul că, prin retragerea apelului principal sau respingerea acestuia pentru motive care nu implică cercetarea fondului, soluţia primei instanţe, de care cel care a exercitat apel incident era mulţumit de fapt, este menţinută, nemaiexistând riscul să i se înrăutăţească situaţia în apelul principal al adversarului său. Chiar dacă ar dori reformarea hotărârii, nu o mai poate obţine pentru că nu a declarat apel principal. 39. Acesta este şi motivul pentru care nu se poate vorbi despre o discriminare a părţilor, în sensul favorizării părţii care a stat în pasivitate, nedeclarând apel principal, argument reţinut în favoarea celei de-a doua opinii, care restrânge obiectul apelului incident, condiţionându-l de motivele apelului principal. 40. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferenţiat unor părţi aflate în situaţii juridice egale. Partea care a declarat apel incident nu se află într-o situaţie juridică identică cu cea care a declarat apel principal, pentru că ea a acceptat hotărârea aşa cum a fost pronunţată de prima instanţă (precum şi încheierile premergătoare), apelul incident trebuie declarat în termen de 15 zile de la comunicarea celui principal, în timp ce cel care declară apel principal o poate face în termen de 30 de zile de la comunicarea sentinţei, iar apelul incident rămâne fără efect, dacă apelul principal nu este soluţionat pe fond. 41. Cu privire la apelul provocat, acesta nu poate fi privit decât în legătură cu partea din hotărâre contestată prin apelul principal, pentru că, altminteri, nu există vreun interes în declararea lui sau este nevoie să fie formulat un apel principal. Această concluzie este valabilă şi cu privire la recursul provocat. 42. S-a apreciat că apelul incident, indiferent dacă vizează dispozitivul hotărârii primei instanţe sau doar considerentele acesteia, nu este condiţionat de partea de hotărâre la care se referă apelul principal, el putând fi exercitat şi împotriva unor dispoziţii din hotărârea apelată ce nu constituie obiect al apelului principal. 43. Referitor la recursul incident şi la cel provocat s-a apreciat că rămân valabile concluziile privind apelul incident şi cel provocat. În cazul în care apelul incident este respins ca lipsit de efect, pentru a supune soluţionarea acestuia instanţei de recurs, este nevoie de formularea unui recurs incident. Argumentul este valabil şi în cazul apelului provocat, respins ca lipsit de efect. Neformularea unui apel incident sau provocat face inadmisibilă formularea unui recurs incident sau provocat, dacă este încălcată regula non omisso medio. 44. Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept a apreciat că obiectul apelului/recursului incident sau provocat poate privi o parte din hotărâre care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal. 45. În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente: 46. Apelul incident, astfel cum rezultă şi din denumirea sa, are natură incidentală, la fel ca şi apelul provocat. 47. Afirmarea caracterului „accesoriu" se reduce numai la împrejurarea că judecarea pe fond a acestuia este condiţionată de preexistenţa legală (sub aspectul termenului şi al formei) şi menţinerea apelului principal, dar această aşa-zisă accesorialitate nu îi afectează limitele obiectului. 48. Faptul că intimatul beneficiază de posibilitatea repunerii în discuţie a tuturor aspectelor dezlegate în mod defavorabil de prima instanţă nu trebuie privit cu reţinere prin raportare la pasivitatea iniţială a acestuia şi nici prin raportare la pretinsa autoritate de lucru judecat a soluţiilor neatacate prin apelul principal. 49. Legiuitorul priveşte pozitiv pasivitatea intimatului, punând aceasta pe seama unei atitudini concesive şi încrezătoare în judecată şi îi pune la dispoziţie un mijloc care să îl dezintereseze să exercite aşa-numitul „apel preventiv". Acest mecanism de veritabilă protejare a intereselor părţii care se arată dispusă să accepte soluţia, chiar şi parţial defavorabilă, vine în sprijinul sistemului judiciar, deoarece reprezintă un mijloc de reducere a procesivităţii prin formularea căii de atac cu caracter preventiv. 50. Eventualele elemente de aparentă inechitate care, în mod conjunctural, ar putea să decurgă din disproporţia între importanţa obiectului apelului principal (de mai mică însemnătate) şi cea a apelului incident (de o mai mare însemnătate) nu trebuie să conducă la rezerve în aplicarea instituţiei conform scopului pentru care a fost reglementată. Acestea, chiar dacă s-ar dovedi reale, reprezintă chestiuni la care chiar apelantul principal trebuie să mediteze atunci când ia decizia atacării hotărârii. În plus, nu trebuie ignorat că, tocmai pentru că pot exista astfel de situaţii, legiuitorul a fost prudent şi a lăsat apelantului principal posibilitatea să se replieze şi să renunţe la propriul apel atunci când apreciază că riscul angajării dezbaterii în fond este greu de acceptat. 51. Despre autoritatea de lucru judecat a părţii din hotărâre neatacate prin apelul principal nu poate fi vorba, deoarece este clar că legiuitorul şterge efectele expirării termenului de apel, această operaţiune având efecte similare unei veritabile repuneri în termen, desigur, sub condiţia formulării legale şi menţinerii apelului principal. Intimatul exercită un apel „peste termen", dar cu deplinătatea drepturilor privind obiectul. 52. Teza potrivit căreia apelul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărârea care a fost deja atacată prin apelul principal conduce la lipsirea de substanţă a celor două forme de apel. 53. Astfel, în cazul apelului incident, de principiu, partea din hotărâre care a fost atacată prin apelul principal este favorabilă intimatului, acesta neavând niciun interes să o atace. S-ar reduce sfera apelului incident numai la acele cazuri în care un anumit capăt de cerere a fost admis în parte sau când la prima instanţă s-a respins o excepţie, iar ulterior a fost respinsă şi acţiunea în fond. Or, aceste exemple marginale nu pot justifica raţiunile reglementării. Logica reglementării, bazată pe estomparea tendinţei de contestabilitate a ceea ce s-a decis la prima instanţă, presupune ca, în procesul decizional al părţii tentate să formuleze apelul principal, să existe factorul eventualităţii ca prin acest demers să îşi vulnerabilizeze total soluţia dobândită prin respectiva hotărâre. 54. În cazul apelului provocat, acceptarea acestei teze ar conduce la lipsirea de aplicabilitate, cel puţin în cazul unei ipoteze reglementate de legiuitor, respectiv cea în care apelul provocat se îndreaptă împotriva unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal. Dacă intimatul din apelul provocat nu figurează în apelul principal, atunci este evident că apelul provocat poate avea ca obiect o parte din hotărâre prin care se soluţionează o altă cerere decât cea care face obiectul apelului principal. Nici în privinţa celeilalte ipoteze a apelului provocat, atunci când se îndreaptă împotriva altui intimat, nu există o condiţie ca obiectul să vizeze partea din hotărâre atacată prin apelul principal, fiind aplicabile raţiunile expuse în cazul apelului incident referitoare la caracterul indezirabil al unui „apel preventiv". Şi în această ipoteză, singura condiţie ce ţine de obiect este aceea ca posibila soluţie din apelul principal să fie de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. 55. Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţiile legale nu condiţionează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel sau recurs principal. Motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la schimbarea, anularea sau casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident sau provocat. IX. Opinia judecătorilor-raportori 56. Judecătorii-raportori au apreciat că, existând doar o singură hotărâre anexată sesizării, privind apelul provocat, extinderea chestiunii de drept şi asupra apelului/recursului provocat este inadmisibilă şi nu va primi o dezlegare pe fondul său şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 1.1. Regularitatea învestirii: 57. Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. 58. În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, entitate care are calitate procesuală, în virtutea normelor legale enunţate supra. 1.2. Condiţii de admisibilitate: 59. Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive care se anexează cererii. 60. Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiţii legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; - această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; - dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; - hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. – Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.61. Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală şi consistentă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept" trebuie raportată însă şi la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă." 62. Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii. 63. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care au generat o practică judecătorească neunitară. 64. Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează: interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472, art. 473 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal? 65. În acest punct, trebuie menţionat că, spre deosebire de sesizarea anterioară, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile având ca obiect chestiunea de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, prezenta sesizare operează cu o extindere a problematicii spre apelul şi recursul incident, respectiv spre apelul şi recursul provocat. 66. Tot astfel, se poate reţine că, şi în prezenta sesizare, se menţine modul anterior de formulare a întrebării, fără ca instanţa de trimitere să clarifice la ce se referă sintagma „o parte din hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel", persistând neclaritatea dacă aceasta se referă la soluţiile cuprinse în dispozitivul hotărârii sau considerentele hotărârii atacate, deşi această neclaritate i-a fost reproşată autorului sesizării în considerentele Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 1.391/1/2019 (paragraful 53). 67. În consecinţă, se poate reţine că se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a dispoziţiilor legale relevate supra, în sensul de a decide dacă, din cuprinsul acestor prevederi legale, rezultă sau nu posibilitatea atacării dispoziţiilor/considerentelor unei hotărâri, care nu au fost atacate cu apel/recurs principal, prin apel sau recurs incident, respectiv apel/recurs provocat. 68. Concluzionând, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o unor norme legale, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită. 69. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesul legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă. – Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.70. Din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se poate reţine însă că acestea vizează în cvasiunanimitate apelul sau recursul incident, doar o singură hotărâre referindu-se la recursul provocat, respectiv Decizia nr. 867/R din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă. 71. Din unghiul formal al dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă constată că, prin sesizarea formulată în prezenta cauză, nu s-a dovedit că problematica apelului/recursului provocat a fost soluţionată diferit de instanţele interne, prin hotărâri judecătoreşti anexate cererii. De aceea, extinderea chestiunii de drept şi asupra apelului/recursului provocat este inadmisibilă şi nu va primi o dezlegare pe fondul său. 72. În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, doar cu privire la apelul/recursul incident, iar nu şi cu privire la apelul/recursul provocat, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă, în limitele enunţate. 73. Această necesitate a fost subliniată în mod expres în paragraful 60 din considerentele Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 1.391/1/2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă, considerându-se că existenţa unei practici judiciare consistente, dar neunitare, demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită şi-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuţie şi eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanismul la care s-ar fi putut apela în această situaţie fiind recursul în interesul legii. – Dovada soluţionării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive.74. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară. 75. Cum actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, în limitele menţionate, fiind ataşată şi jurisprudenţa relevantă în această materie, dezvoltată la nivelul instanţei supreme, această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză. 76. Existând deja o hotărâre de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în domeniul relevat şi luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, precum şi statuarea instanţei de contencios european a drepturilor omului, potrivit căreia instanţa supremă nu trebuie să devină ea însăşi sursă de jurisprudenţă neunitară (a se vedea, în acest sens, Cauza Beian împotriva României nr. 1, Hotărârea din 6 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008), se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. – Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie anexate cererii.77. Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiţii formale, cu privire la problematica apelului/recursului incident. 78. Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul în interesul legii este admisibil. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii 79. Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează obiectul căilor de atac reprezentate de apelul/recursul incident, în sensul de a se stabili dacă acesta este limitat la aceeaşi parte din hotărârea primei instanţe/instanţei de apel împotriva căreia a fost declarat apel/recurs principal sau dacă, prin intermediul acestor căi de atac, se pot ataca şi alte soluţii din cuprinsul dispozitivului hotărârii apelate/recurate, respectiv alte soluţii adoptate prin încheieri premergătoare, susceptibile de a fi atacate odată cu fondul, precum şi considerentele hotărârii, care nu fac obiectul apelului/recursului principal. 80. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că prima orientare jurisprudenţială este cea corectă. 81. Analiza problematicii supuse dezlegării se va structura pe următoarele paliere: A. sediul materiei; B. definirea apelului principal şi a apelului incident; C. caracteristicile acestor căi de atac; D. înţelesul sintagmei „partea din hotărâre care poate fi atacată"; E. argumente în favoarea soluţiei adoptate; F. analogia argumentelor privind recursul incident. A. Sediul materiei: 82. Sediul materiei instituţiei apelului este reprezentat de prevederile art. 466-482 din Codul de procedură civilă care conţin reglementarea chestiunilor specifice judecăţii în apel. 83. Cu privire la aspectele pe care normele speciale în materia apelului nu le reglementează, conform art. 482 din Codul de procedură civilă, urmează a se aplica dispoziţiile generale privind judecata în primă instanţă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii juridice a căii de atac a apelului. De asemenea, există şi o serie de norme speciale în materia apelului, fie chiar în Codul de procedură civilă, fie în alte acte normative. B. Definirea apelului principal şi a apelului incident: 84. După cum rezultă din dispoziţiile legale care îl reglementează, apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. Apelul reprezintă o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conţinutul acesteia, iar dreptul de apel constituie o componentă a dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exerciţiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu ale dreptului la acţiune, respectiv interesul, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală. 85. În funcţie de momentul în care apelul este declarat şi de persoanele de la care emană, se disting trei forme de apel: apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. Chestiunile specifice apelului incident se regăsesc în cuprinsul art. 472 şi art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 86. Astfel, apelul incident este reglementat prin dispoziţiile art. 472 din Codul de procedură civilă. Reglementarea nu are caracter de noutate, această formă de apel regăsindu-se şi în Codul de procedură civilă de la 1865, în cadrul prevederilor art. 293, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, sub denumirea de „aderare la apel". 87. Noul Cod de procedură civilă a adus însă unele îmbunătăţiri reglementării, conturând mai exact caracterul accesoriu al apelului incident, din perspectivă temporală, în sensul că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, iar efectele produse de exercitarea sa depind de soluţionarea pe fond a apelului principal. 88. Obiectivul urmărit prin consacrarea instituţiei procesuale a apelului incident este acela de a conferi intimatului din apelul principal un mijloc procesual prin care să solicite reformarea hotărârii atacate de partea adversă, în situaţia în care acesta nu a exercitat apel, în speranţa că nici partea adversă nu o va face, deşi justifică interesul de a exercita apel (de exemplu, atunci când ambele părţi au căzut în pretenţii) sau interesul de a declara apel incident se naşte în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac şi există riscul reformării hotărârii atacate într-un sens care să îi prejudicieze situaţia juridică stabilită prin respectiva hotărâre. 89. Astfel, potrivit art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă „Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe", iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, „dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect". 90. Din conţinutul normativ al alin. (1) al acestui articol rezultă că, prin intermediul apelului incident, intimatul din apelul principal are dreptul ca, după împlinirea termenului de apel, să exercite această cale de atac împotriva părţii cu interese contrare (apelantul din apelul principal), printr-o cerere proprie, în formă scrisă, prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Existenţa unui apel principal devine situaţia premisă pentru declanşarea unui apel incident. 91. Cât priveşte calea de atac a recursului incident, aceasta nu a fost reglementată expres prin Codul de procedură civilă de la 1865. În practica judiciară, invocarea dispoziţiilor art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1865, pe calea recursului incident, în temeiul regulii prevăzute la art. 316 din Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit căreia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în recurs, a fost apreciată incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, astfel încât formularea unui recurs incident era considerată inadmisibilă. 92. Actualul Cod de procedură civilă prevede în mod expres posibilitatea exercitării şi în această fază procesuală a unui recurs incident. 93. Sub aspectul condiţiilor de exercitare a acestei forme de recurs, art. 491 din Codul de procedură civilă face trimitere la prevederile corespunzătoare din materia apelului, respectiv art. 472 şi art. 474 din Codul de procedură civilă, recurentul având obligaţia de a fundamenta recursul pe motivele de casare prevăzute în mod exhaustiv de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din Codul de procedură civilă. C. Caracteristicile acestor căi de atac: 94. Din cuprinsul dispoziţiilor procesuale anterior redate se desprind următoarele caracteristici definitorii ale acestor căi de atac: – autorul acestor căi de atac nu poate fi decât intimatul din apelul/recursul principal, ceea ce are drept consecinţă păstrarea cadrului procesual, din punctul de vedere al părţilor, astfel cum a fost stabilit prin apelul/recursul principal;– limitele temporale în care se poate exercita apelul/recursul incident sunt determinate de cele ale termenului defipt de lege pentru depunerea întâmpinării la apelul/recursul principal;– cererea prin care se declară apelul/recursul incident trebuie să îmbrace forma scrisă şi să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru apelul principal, respectiv recursul incident trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă;– apelul principal constituie condiţia sine qua non pentru declararea apelului incident; relaţia de dependenţă dintre apelul sau recursul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute de art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului sau recursului incident, menţionat expres la art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate;– apelul/recursul incident nu este limitat la cadrul procesual stabilit prin apelul/recursul principal, din perspectiva obiectului acestuia.95. Rezultă, astfel, că efectele apelului incident se produc numai dacă va avea loc o judecată pe fond a apelului principal, limitarea fiind firească, câtă vreme intimatul nu a valorificat dreptul de a introduce un apel principal, iar situaţia sa juridică rămâne neschimbată. D. Înţelesul sintagmei „partea din hotărâre care poate fi atacată": 96. Atunci când se referă la partea din hotărâre care poate fi atacată prin formularea unei căi de atac, Codul de procedură civilă face o singură distincţie, la art. 461, între soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii [alin. (1)] şi considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea [alin. (2)]. Dacă acceptăm doar această distincţie între părţile hotărârii - considerentele şi dispozitivul acesteia, soluţionarea recursului în interesul legii dobândeşte o altă dimensiune, aceea de a clarifica nu numai în ce măsură se poate sau nu formula apel sau recurs incident împotriva soluţiei/soluţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii, ci şi dacă poate fi exercitat apel/recurs incident doar împotriva considerentelor. 97. Prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din Codul de procedură civilă se determină, în mod explicit, obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătoreşti, alcătuită, potrivit art. 425 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din partea introductivă, considerente şi dispozitiv. 98. Astfel, prin art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este stabilită regula conform căreia partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii. Alineatul (2) al aceluiaşi articol derogă de la regula înscrisă în primul alineat şi permite exercitarea căilor de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, cu condiţia ca, prin ele, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Textul prevede că, în astfel de ipoteze, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. 99. Posibilitatea promovării căii de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri a fost negată de o parte însemnată din doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865. Argumentele aduse în sprijinul soluţiei care admitea că apelul putea fi exercitat numai împotriva dispozitivului se întemeiau pe ideea că partea care a pierdut procesul are interes să atace doar acea parte din hotărâre care dobândeşte autoritate de lucru judecat, anume dispozitivul hotărârii. S-a apreciat că exercitarea apelului împotriva considerentelor nu este necesară, deoarece intimatul este îndreptăţit să reitereze toate apărările invocate în primă instanţă, acestea urmând a fi analizate de instanţa de apel în cadrul efectului devolutiv al apelului. În privinţa efectului puterii de lucru judecat se considera că doar considerentele care explică şi se reflectă în dispozitiv se bucură de acest efect, iar celelalte considerente, care nu sprijină dispozitivul, pot fi puse în discuţie, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat. 100. Au existat şi autori care au apreciat, fără rezerve, că recursul împotriva considerentelor ar trebui admis, dacă partea justifică un interes, deoarece legea nu interzice în mod expres un astfel de recurs. 101. Controversa a fost curmată în urma adoptării actualului Cod de procedură civilă, prin reglementarea cuprinsă în art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 102. Calea de atac împotriva considerentelor hotărârii este atât la îndemâna părţii care a câştigat procesul, cât şi a celei care l-a pierdut, concluzie care se impune recurgând la metoda interpretării logice a prevederilor art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nefiind posibilă introducerea vreunei distincţii, pe care textul nu o conţine, în privinţa părţilor din proces care pot declara o atare cale de atac. 103. Pentru exercitarea căii de atac a apelului/recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri este necesar ca intimatul din apelul/recursul principal să justifice un interes. Interesul părţii în această situaţie trebuie pus în legătură cu prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă care menţionează expres că partea de hotărâre care intră în autoritate de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. 104. Interesul intimatului în promovarea căii de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri rezidă în evitarea autorităţii de lucru judecat sau, după caz, puterii de lucru judecat, în privinţa acelor considerente ale hotărârii care ar putea prejudicia această parte din proces, cu toate că soluţia cuprinsă în dispozitiv, atacată de partea adversă prin apelul principal, îi este favorabilă. În această situaţie, interesul intimatului vizează înlăturarea anumitor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. 105. Soluţia preconizată de art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, anume înlăturarea de către instanţa de apel a unor considerente şi înlocuirea lor cu propria argumentare în susţinerea soluţiei din dispozitiv, menţinută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a acelei părţi din hotărâre ce explicitează soluţia pronunţată şi intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul. 106. Prin urmare, nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 472 alin. (1) şi cele ale art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind posibilă exercitarea apelului/recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situaţia juridică a intimatului, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice. E. Argumente în sprijinul soluţiei conform căreia apelul sau recursul incident nu trebuie să vizeze exclusiv dispoziţiile/considerentele hotărârii atacate, criticate prin apelul sau recursul principal: 107. Un prim argument în acest sens este cel care rezultă din interpretarea gramaticală, literală a prevederilor art. 472 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul cărora nu este prevăzută o limitare a obiectului apelului incident, în raport cu obiectul apelului principal. Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat, în această normă, posibilitatea intimatului din apelul principal să formuleze, la rândul său, o cerere scrisă prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, fără a restrânge devoluţiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanţe care a fost atacată de apelantul principal. 108. Aşadar, regula tantum devolutum quantum apellatum, care impune instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, priveşte fiecare cerere de apel în parte, iar nu raportul dintre apelul principal şi apelul incident. 109. Este evident însă că, prin apelul incident, nu se poate trece dincolo de limitele caracterului devolutiv al apelului, marcate prin cele două reguli reglementate de dispoziţiile art. 477 şi art. 478 din Codul de procedură civilă: tantum devolutum quantum iudicatum şi tantum devolutum quantum apellatum. Astfel, intimatul care a avut posibilitatea de a introduce un apel principal, dar nu a exercitat o astfel de cale de atac, nu poate obţine, prin efectul apelului incident, ceea ce nu ar fi putut obţine prin exerciţiul apelului principal. 110. Trebuie subliniat că intenţia legiuitorului în sensul celor arătate anterior este cu atât mai clară cu cât, în actualul Cod de procedură civilă, s-a renunţat la sintagma „aderarea intimatului la apelul făcut de partea potrivnică", folosită în art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1865, în favoarea noţiunii de „apel incident", legiuitorul extinzându-şi viziunea şi cu privire la recurs. 111. Or, acesta fiind scopul apelului incident, schimbarea hotărârii primei instanţe, prin prisma propriilor interese procesuale nu se poate restrânge obiectul apelului incident la ceea ce se atacă prin intermediul apelului principal. Cum o restrângere a obiectului asupra căruia poate fi exercitat apelul incident nu a fost avută în vedere de legiuitor, iar restricţiile trebuie să fie prevăzute expres de lege, rezultă că nu poate fi limitat accesul intimatului la o cale de atac instituită de lege, prin care se tinde la schimbarea unei soluţii, în altă manieră decât cea pretinsă de apelantul principal. S-ar impune, astfel, în absenţa unui temei de drept, o condiţie suplimentară celor prevăzute de lege şi s-ar distinge de către interpretul normei cerinţe pe care legiuitorul nu le-a impus, ceea ce nu poate fi acceptat. 112. Acest argument este întărit şi de interpretarea logică a dispoziţiilor art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă care limitează dependenţa apelului incident doar la soluţiile prin care apelul principal este respins fără a fi cercetat pe fondul său. Or, utilizând raţionamentul per a contrario, ce este caracterizat prin faptul că atunci când o regulă de drept este subordonată anumitor condiţii, se poate trage concluzia că opusul acelei reguli devine incident atunci când condiţiile respective nu sunt îndeplinite; în cazul în care apelul principal este cercetat pe fondul său, şi apelul incident, desigur dacă îndeplineşte cerinţele legale, va fi cercetat pe fondul său, dar nu în limitele apelului principal, pentru că ar contrazice însăşi premisa existenţei unor părţi litigante care sunt, prin esenţa lor, în poziţie de adversitate procesuală şi care afirmă drepturi şi interese contrare. 113. Un al doilea argument este legat de mecanismul voliţional al părţilor litigante, nemulţumite de hotărârea primei instanţe sau de cea a instanţei de apel, manifestat în vederea reformării respectivei hotărâri, sau, dimpotrivă, prin alegerea de a sta în pasivitate faţă de soluţia primită în cauză. 114. Precauţia intimatului care, deşi nu a obţinut un total câştig de cauză prin soluţia pronunţată în primă instanţă, alege să nu declare un apel principal este modelată pe conduita părţii adverse, care, la rândul ei, nemulţumită pe deplin de soluţia obţinută, alege să renunţe la contestabilitatea hotărârii astfel pronunţate, părţile făcându-şi reciproc concesii, în vederea finalizării demersului lor judiciar. 115. În acest sens, în doctrină, în comentariul legii de accelerare a judecăţilor din 1943, s-a afirmat că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea apelului incident a fost reducerea numărului de apeluri, prin responsabilizarea părţilor care ar fi tentate să exercite calea de atac pentru a dilata timpul de soluţionare a litigiului. Corelativ, faţă de intimatul din apelul principal, legiuitorul pare să fi avut o poziţie favorabilă, apelul incident apărând ca o veritabilă „răsplată" a încrederii pe care acesta a manifestat-o faţă de o hotărâre judecătorească, prin ipoteză parţial defavorabilă, în contextul în care partea adversă nu a manifestat aceeaşi atitudine. 116. În consecinţă, raţiunea interesului exercitării unui apel incident trebuie analizată în raport cu conduita procesuală a părţii adverse care, alegând să exercite apelul principal, a exprimat o manifestare de voinţă incompatibilă cu acceptarea hotărârii primei instanţe. 117. S-a susţinut, prin soluţiile jurisprudenţiale în care s-a limitat obiectul apelului incident la partea din hotărârea primei instanţe care a fost criticată prin apelul principal, că interesul intimatului care promovează un apel incident este născut doar în legătură cu ceea ce se solicită a se schimba pe calea apelului principal, aceasta fiind şi raţiunea legiuitorului, atunci când permite formularea acestei căi de atac după împlinirea termenului de exercitare a apelului principal. 118. În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat că, interpretând altfel, ar însemna că se stabileşte un regim de favoare pentru intimatul, titular al apelului incident, care poate exercita această cale de atac după expirarea termenului prevăzut de lege pentru apelul principal, iar egalitatea drepturilor procesuale conferite părţilor nu ar mai fi, prin urmare, asigurată într-o atare situaţie. 119. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că doar după ce una dintre părţi alege să exercite apel principal se naşte interesul celeilalte părţi, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident, prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe, care să corespundă interesului său, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situaţia juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac. 120. Fiind determinat astfel să iasă din pasivitate, titularul apelului incident poate supune instanţei de control judiciar oricare dintre soluţiile pronunţate prin sentinţa atacată, prin dispozitiv sau considerente, ori prin încheierile premergătoare, în măsura în care justifică un interes propriu pentru a obţine schimbarea acestor soluţii, în raport cu poziţia sa procesuală şi cu drepturile pretinse în cadrul litigiului. 121. În ceea ce priveşte aspectul privind termenele diferite în care pot fi exercitate căile de atac reglementate de lege, privite ca limitări ale dreptului de acces la justiţie, este unanim acceptat că acestea reprezintă exclusiv voinţa legiuitorului, intrând în marja de apreciere a statului, singurele cerinţe fiind acelea ca ele să fie prevăzute de o lege accesibilă şi previzibilă căreia părţile să i se poată conforma, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit. 122. Or, nu se poate accepta argumentul conform căruia, prin fixarea unor termene diferite în care, prin intermediul căilor incidentale, s-ar putea ataca altceva decât s-a atacat prin calea principală de atac, s-ar crea o inegalitate procesuală între părţile litigante, creându-se o situaţie mai favorabilă celui din apelul sau recursul incident, prin existenţa unui termen mai lung decât cel prevăzut pentru apelul/recursul principal, cât timp interesul exercitării fiecăreia dintre cele două căi de atac se manifestă diferit, această condiţie de exerciţiu ivindu-se la momente procesuale distincte, care nu pot fi privite decât în mod autonom, propriu fiecăreia dintre cele două forme de manifestare a intenţiei de a ataca hotărârea primei instanţe. 123. În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii observă că, potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) şi art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nici apelul sau recursul incident nu pot fi exercitate oricând, ci se pot depune de către intimat după împlinirea termenului de apel sau recurs (desigur, faţă de partea care declară apelul sau recursul principal), dar odată cu întâmpinarea la apelul sau recursul principal, legiuitorul fixând, în acest caz, doar limitele temporale de exercitare a acestor căi de atac, astfel încât şi acestea sunt supuse unor rigori procesuale. 124. În acest sens, sintagma conform căreia „apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal" trebuie înţeleasă în sensul că stabileşte limita temporală maximă până la care ar putea fi depus apelul incident, iar nu în sensul că, în mod obligatoriu, apelul incident trebuie depus în ziua în care este depusă întâmpinarea. Astfel, nimic nu îl împiedică pe intimat să formuleze apelul incident înainte de depunerea întâmpinării şi aceasta nu va afecta valabilitatea actului de procedură săvârşit. Argumente privind relaţia dintre apelul principal şi apelul incident: 125. Adepţii celei de-a doua orientări jurisprudenţiale utilizează în mod absolut criteriul accesorialităţii apelului incident în raport cu cel principal. 126. Este adevărat că, sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, având în vedere şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, astfel cum este reflectată în Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019 - „apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză" -, i se poate recunoaşte apelului sau recursului incident o relaţie de dependenţă faţă de apelul sau recursul principal, dar exclusiv în ipotezele reglementate exhaustiv de lege, în dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă apelantul/recurentul principal îşi retrage apelul/recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (anulat ca netimbrat, nesemnat, ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant etc.). 127. Exercitarea apelului principal nu este dependentă de exercitarea aceleiaşi căi de atac şi de către alte părţi, declararea apelului incident este condiţionată însă de existenţa unui apel principal, ceea ce demonstrează nu existenţa caracterului accesoriu al acestei cereri, ci caracterul său incidental, cu toate consecinţele ce decurg din această delimitare. Astfel, deşi, neîndoielnic, apelul incident se grefează pe apelul principal, totuşi, nu urmează întotdeauna soarta acestuia şi nu poate fi considerat un accesoriu al acestuia. 128. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care s-a renunţat la terminologia „aderării la apel", existentă în reglementarea anterioară, întrucât, din această formulare, ar rezulta, la un prim nivel de aproximare, că intimatul vine în sprijinul apelului făcut de partea potrivnică. Or, deşi şi intimatul care formulează un apel incidental, ca şi apelantul principal, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, acesta o face din perspectiva propriului interes, opus părţii potrivnice. 129. În acelaşi sens, în doctrină s-a spus că, în fond, aderarea la apel nu este decât un apel propriu-zis, în care partea cere reformarea hotărârii primei instanţe în folosul său; numai datorită faptului că acest apel este grefat pe un alt apel al adversarului s-a utilizat expresia improprie de „aderare", care nu trebuie înţeleasă literal, ca şi cum o parte în proces ar putea avea interesul ca adversarul său să obţină câştig de cauză. 130. Scopul apelului incident fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacţie deplină, rămânând însă în cadrul substanţial obiectiv al judecăţii în primă instanţă, motivele sale de apel neputând să conţină cereri noi, întrucât se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 131. Astfel, de esenţa acestei varietăţi de apel sunt existenţa unor interese contrarii în proces şi faptul că apelul incident depinde de introducerea şi validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunţată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilităţii limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal. 132. În consecinţă, relaţia de dependenţă dintre apelul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute la art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului incident, menţionat expres la art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă - acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate -, şi ar lăsa fără substanţă această formă de apel. 133. Or, noţiunea de „schimbare" este utilizată de legiuitor, în aceeaşi materie, la art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia „În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată." Aşadar, în doctrină, se consideră că sensul termenului folosit la art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, atunci când legiuitorul prevede că apelul incident trebuie să tindă la „schimbarea" hotărârii primei instanţe, se determină prin raportare la art. 480 din Codul de procedură civilă, unde legiuitorul prevede soluţiile pe care instanţa de apel le pronunţă în cazul admiterii căii de atac. 134. Doar în situaţia în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului se prevede expres, în norma legală, că apelul incident rămâne fără efect, soluţie firească, în considerarea intenţiei iniţiale a intimatului din apelul principal de a renunţa la atacarea hotărârii primei instanţe, în măsura în care şi partea adversă ar fi îmbrăţişat o conduită similară. Acesta este, de altfel, singurul element de „accesorialitate" a apelului incident faţă de apelul principal, consfinţit prin reglementarea legală cuprinsă în dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Per a contrario, în celelalte ipoteze, apelul incident este analizat pe fondul său, această soluţie fiind impusă în mod expres de lege. 135. Un argument suplimentar în acest sens îl reprezintă şi faptul că principiul non reformatio in peius, consacrat prin art. 481 din Codul de procedură civilă, conform căruia apelantului principal nu i se poate crea o situaţie mai gravă decât aceea din hotărârea atacată, nu se mai aplică dacă există un apel incident. În consecinţă, atât apelantului principal, cât şi intimatului care a declarat apelul incident li se poate agrava situaţia în apel. Astfel, pot fi admise sau respinse ambele apeluri ori poate fi admis numai unul dintre ele. Argumente privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate: 136. Legea stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, dar şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural [art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă], precum şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Având în vedere că o excepţie procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionat(ă) şi printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, iar art. 235 din Codul de procedură civilă dispune, în mod expres, că instanţa este legată de încheierile interlocutorii. 137. Art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti dobândeşte autoritatea de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. 138. Or, invocând faptul că, prin apelul sau recursul incident, nu se poate ataca ceea ce nu a fost atacat prin apelul principal, pentru că s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, în oricare din formele ei de manifestare deja evocate, se ignoră dispoziţiile art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă care reglementează faptul că, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, fără a face distincţie între căi de atac principale sau incidentale, autoritatea de lucru judecat este una provizorie. 139. Astfel, art. 430 din Codul de procedură civilă valorifică şi, totodată, unifică distincţia doctrinară între autoritatea lucrului judecat - „calitate ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora" şi puterea lucrului judecat - „calitate ataşată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau retractată", ceea ce, în concepţia noului cod, corespunde autorităţii de lucru judecat definitive; în prezent însă, ambele ipostaze ale noţiunii sunt acoperite de semnificaţiile atribuite autorităţii de lucru judecat prin acest text, în particular, prin dispoziţiile de la alin. (4) şi (5). F. Analogia argumentelor privind recursul incident: 140. Argumentele reţinute în cele ce preced sunt aplicabile, prin analogie, şi în materia recursului incident, dată fiind norma de trimitere cuprinsă în dispoziţiile art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi faptul că instituţia recursului incident nu prezintă o reglementare proprie, fiind aplicabile normele procedurale prevăzute pentru apelul incident, cuprinse în dispoziţiile art. 472 din Codul de procedură civilă, dar cu observarea dispoziţiilor speciale din procedura recursului. 141. Astfel, recursul incident se va exercita dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 472 din Codul de procedură civilă, iar soluţiile preconizate vor fi aceleaşi în ceea ce priveşte influenţa modului de soluţionare a recursului principal asupra modului de soluţionare a recursului incident. 142. Art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede, însă, că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă rămân aplicabile, ceea ce înseamnă că recursul incident va putea fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, ca şi recursul principal, sub aceeaşi sancţiune a nulităţii. 143. Pentru argumentele expuse, apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi. 144. Prin urmare, nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului incident doar la obiectul apelului principal, cât timp raportul de dependenţă între cele două forme de exercitare a căii de atac a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia configurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal, fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, natura accesorie a apelului incident trebuie privită exclusiv în cheia temporalităţii, în sensul că atât introducerea, cât şi eficienţa acestuia depind de formularea legală şi menţinerea apelului principal, dar această condiţionalitate nu afectează obiectul apelului incident. 145. Concluzionând, dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu condiţionează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident. 146. Soluţia este în concordanţă cu cele exprimate în doctrina juridică relevantă în chestiunea supusă dezlegării în cauză, în care s-a conturat interpretarea potrivit căreia: „împrejurarea că apelul exercitat în temeiul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. este formulat pe calea unei cereri incidentale nu înseamnă că intimatul poate tinde la schimbarea sentinţei numai în raport cu ceea ce a cerut apelantul principal, ci poate urmări schimbarea sentinţei sub orice alt aspect." 147. În acelaşi sens, tot în doctrină s-a considerat că, şi în ipoteza în care apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre dispoziţiile hotărârii atacate, apelul incident nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze şi altele dintre soluţiile cuprinse în acea hotărâre. 148. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2020. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Cristian Balacciu