Decizia Nr.15 din 06.03.2017

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT Dosar nr. 3.779/1/2016

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.779/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse opiniile specialiştilor: prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, prof. univ. dr. Alexandru Athanasiu şi asistent univ. dr. Ana-Maria Vlăsceanu, prof. univ. dr. Ion Traian Ştefănescu, prof. univ. dr. Magda Volonciu, prof. univ. dr. Raluca Dimitriu; de asemenea, a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-contestatoare şi intimata au formulat, în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării1. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.485/62/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei.II. Expunerea succintă a procesului2. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia I civilă, contestatoarea a solicitat, în contradictoriu cu angajatorul său, anularea deciziei emise de intimată prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.3. Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea deciziei atacate privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate.4. Prin Sentinţa civilă nr. 251/MAS din 24 februarie 2016, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă a respins contestaţia, reţinând că suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o măsură judiciară de individualizare a pedepsei, ce nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate, ci are ca efect provizoriu neexecutarea pedepsei privative de libertate pe perioada termenului de încercare. Această interpretare a fost dată prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015. Deşi aceste dezlegări au privit situaţia condamnării, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a aleşilor locali, soluţia de principiu este aplicabilă şi speţei de faţă. De aceea, prima instanţă a constatat că, în mod corect, angajatorul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.5. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând că, prin dezlegările date cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, instanţa de fond a ignorat toată literatura de specialitate, apreciind în mod simplist că doctrina nu constituie izvor de drept, şi a reţinut în mod greşit că hotărârea amintită, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aplicabilă în cauză, deşi viza o altă ipoteză, aceea a încetării mandatului consilierilor locali. De asemenea, au fost criticate considerentele hotărârii, ca depăşind competenţele unei instanţe civile, iar prin prisma încălcării normelor de drept material s-a invocat amestecul nepermis între două instituţii de drept.6. Prin cererea de apel contestatoarea a solicitat şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru dezlegarea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.7. Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, apreciind că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că în cazul dedus judecăţii nu poate fi vorba despre aplicarea de către angajator a unei pedepse complementare constând în interzicerea exercitării funcţiei deţinute anterior, ci de aplicarea întocmai a textului de lege, potrivit căruia contractul individual de muncă încetează de drept ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.8. În şedinţa publică din 17 octombrie 2016, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.9. Sesizarea a fost considerată admisibilă prin încheierea pronunţată la această dată, prin care s-a dispus şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării10. Prin Încheierea pronunţată la data de 17 octombrie 2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:– de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, respectiv dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acesta fiind principalul motiv de apel invocat de contestatoare;– problema de drept este nouă şi nu a mai fost analizată până la acest moment, iar aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii comportă interpretări diferite, fiind necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;– această problemă de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii.IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 11. Prin notele de şedinţă depuse la 3 octombrie 2016, apelanta-contestatoare a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. A susţinut că textul art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii este susceptibil de interpretări diferite, ce pot genera o practică neunitară, care este deja prefigurată pe plan doctrinar; a insistat asupra diferenţelor dintre acest text şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 393/2004), deoarece reglementează raporturi de serviciu diferite, tratate diferit de legiuitor, în sensul că, spre deosebire de Statutul aleşilor locali, unde legiuitorul nu a făcut nicio distincţie cu privire la felul de executare a pedepsei, în Codul muncii se vorbeşte explicit despre încetarea de drept a contractului individual de muncă în cazul condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate. 12. Intimata a depus, la 17 octombrie 2016, note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că asupra chestiunii de drept în discuţie instanţa supremă a statuat prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015 (Decizia nr. 18/2015), şi prin Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011, pronunţată de Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011 (Decizia nr. 1/2011). 13. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus, prin avocat, un punct de vedere prin care a solicitat să se dea prioritate variantei de interpretare pentru care optează judecătorii-raportori. De asemenea, intimata a depus, prin avocat, un punct de vedere potrivit căruia norma interpretată este aplicabilă în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, chiar şi cu suspendarea executării. V. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 14. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că, în urma verificărilor efectuate, a fost identificată o singură hotărâre judecătorească prin care a fost dezlegată problema de drept în discuţie şi care a stabilit că dispoziţia legală nu face nicio distincţie privind modalitatea de executare a pedepsei închisorii. 15. Curtea de Apel Suceava a comunicat o decizie a Secţiei I civile, conform căreia, în situaţia condamnării angajatului la o pedeapsă privativă de libertate, a cărei aplicare a fost amânată pentru un termen de supraveghere de doi ani, nu poate opera încetarea de drept a contractului individual de muncă, nefiind vorba despre o executare efectivă. 16. S-au exprimat puncte de vedere în sensul că încetarea de drept a contractului de muncă nu operează în cazul condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei, întrucât raţiunea legii a fost aceea a imposibilităţii obiective de derulare a contractului de muncă în ipoteza în care salariatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, raţiune ce nu se regăseşte în cazul angajaţilor pentru care s-a suspendat executarea pedepsei. Doar atunci când privarea de libertate este efectivă, încetează de drept contractul individual de muncă. În punctul de vedere contrar s-a apreciat că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii sunt imperative, fiind aplicabile chiar şi în situaţia suspendării executării pedepsei, contractul individual de muncă încetând de drept, însă nimic nu opreşte angajatorul să încheie un alt contract de muncă cu persoana condamnată, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la situaţia juridică în care se află acea persoană. 17. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 18. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii. VII. Opiniile specialiştilor 19. În opinia majoritară s-a considerat că, în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, având în vedere că salariatul se află în libertate şi îşi poate onora obligaţiile contractuale faţă de angajator, contractul său de muncă nu va înceta de drept decât în ipoteza în care i s-a aplicat o pedeapsă complementară sau o măsură de siguranţă care lar împiedica să exercite efectiv profesia. S-a argumentat că interpretarea potrivit căreia încetarea de drept a contractului individual de muncă s-ar produce şi în cazul condamnării cu suspendare ar contraveni formulării explicite a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, îngrădind nejustificat dreptul la muncă. Dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii sunt aplicabile numai în cazul în care salariatul este privat efectiv de libertate, adică a fost condamnat cu executarea pedepsei în închisoare; în situaţia prevăzută de text salariatul nu se află în niciuna din situaţiile vizate de lit. h) a aceluiaşi articol şi nu constituie un element perturbator în colectivul de muncă; spre deosebire de celelalte cazuri de încetare de drept a contractului individual de muncă, ce îl pun pe salariat în situaţii obiective de a nu putea să presteze munca, norma analizată în sens extins nu are în vedere o astfel de ipoteză; în legislaţia muncii, în caz de dubiu, normele de drept trebuie interpretate în favoarea salariatului. Dacă fapta salariatului nu are niciun fel de legătură cu raportul de muncă, nu există niciun fel de raţiune ca dreptul la muncă să fie înfrânt. Intenţia legiuitorului de dreptul muncii a fost în sensul că încetarea de drept nu are legătură cu calitatea angajatului, ci cu faptul că intervine o situaţie obiectivă care face imposibilă prestarea muncii, situaţie constând în privarea de libertate a acelei persoane. 20. În opinie minoritară s-a arătat că, în condiţiile în care textul de lege nu distinge între modalităţile de individualizare a executării pedepselor, încetarea de drept a contractului individual de muncă în această ipoteză intervine nu pentru că munca nu ar mai putea fi efectiv prestată, ci pentru că legiuitorul a considerat că intervine o incompatibilitate între calitatea de salariat şi cea de condamnat printr-o hotărâre definitivă în materie penală. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 21. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au optat pentru o interpretare restrânsă a textului de lege, întemeiată pe considerente istorice, logice şi de echitate juridică, potrivit căreia încetarea contractului de muncă ar surveni numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 22. În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

– cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.23. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Braşov, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 24. Astfel, Curtea de Apel Braşov este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se contestă o decizie emisă de angajator, prin care se constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă fiind supusă numai apelului. 25. În ceea ce priveşte cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, este de reţinut că unul dintre motivele de apel formulate în cauză se referă la interpretarea art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, susţinându-se aplicarea restrânsă a textului de lege, respectiv numai în situaţia unei imposibilităţi efective de a executa contractul de muncă. 26. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Ea este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, întrun context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. 27. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. 28. În urma verificărilor efectuate se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. Mai mult, analiza hotărârilor pronunţate şi a punctelor de vedere exprimate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. 29. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa dezlegării modului de interpretare şi de aplicare a normei de drept respective. 30. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. 31. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. Asupra fondului sesizării 32. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile: – art. 56 din Codul muncii: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: (...)f)ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; (...)".33. Sesizarea a fost formulată într-un litigiu în care reclamanta, condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării, contestă decizia angajatorului prin care se constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, susţinând că această măsură nu se aplică decât în situaţia în care pedeapsa se execută efectiv în regim privativ de libertate, ceea ce face imposibilă prezenţa fizică a salariatului la locul de muncă. 34. Chestiunea de drept de dezlegat priveşte întrebarea dacă acest caz de încetare de drept a contractului individual de muncă se aplică tuturor situaţiilor în care un salariat este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv în situaţia suspendării executării pedepsei. 35. Pentru a putea aprecia asupra acestei chestiuni sunt necesare lămurirea celor două sintagme menţionate în textul de lege mai sus citat - „pedeapsă privativă de libertate", respectiv „încetarea de drept a contractului individual de muncă", şi verificarea incidenţei Deciziei nr. 18/2015, în cadrul căreia s-a interpretat sintagma „condamnare la o pedeapsă privativă de libertate", în timp ce în norma juridică ce formează obiectul sesizării se regăseşte sintagma „condamnare la executarea unei pedepse privative de libertate". 36. Conceptul de pedeapsă privativă de libertate: Potrivit dispoziţiilor art. 53 lit. a) şi b) din Codul penal, pedepsele privative de libertate sunt detenţiunea pe viaţă şi închisoarea. Potrivit art. 60 din Codul penal (cap. II „Pedepse principale", secţiunea a 2-a „Închisoarea"): „Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor." 37. Pe lângă pedepsele principale, Codul penal mai prevede pedepse accesorii, pedepse complementare şi măsuri de siguranţă. Relevante în cauză sunt următoarele texte de lege: Art. 65: „(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 66 lit. a), b), d)-o) a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară. (...) (3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. (...)"Art. 66: „(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: (...) g)dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; h)dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; i)dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; (...)".Art. 67: „(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. (2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită. (...)"Art. 68: „(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: (...) b)de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. (...)"38. În cap. V - Individualizarea pedepselor din titlul III - Pedepsele al Codului penal sunt reglementate, alături de alte instituţii, următoarele modalităţi de individualizare a pedepselor: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82), amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98). Prin urmare, pedeapsa privativă de libertate a închisorii poate fi executată efectiv în regim penitenciar, aplicarea acesteia poate fi amânată sau executarea acesteia poate fi suspendată sub supraveghere. Spre deosebire de Codul penal al României din 1968 (art. 81 şi următoarele), actualul Cod penal nu mai cuprinde ca modalitate de individualizare a pedepsei privative de libertate şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei. 39. În analiza ce va urma, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va avea în vedere situaţiile de suspendare a executării pedepselor atât din vechiul, cât şi din noul Cod penal, acestea fiind similare din perspectiva calificării lor ca modalităţi de individualizare a pedepselor. Se are în vedere că, spre deosebire de legislaţia anterioară, în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, pedepsele accesorii şi complementare se aplică de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Este important de reţinut şi faptul că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, poate fi dispusă numai în situaţia în care pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, nu şi dacă pedeapsa aplicată este amenda. 40. În plus, prezintă relevanţă şi faptul că, potrivit art. 93 alin. (1) din Codul penal, una dintre măsurile de supraveghere instituite în sarcina condamnatului, a cărui pedeapsă cu închisoarea a fost suspendată, este şi aceea conform căreia, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să comunice schimbarea locului de muncă [lit. d)], respectiv să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă [lit. e)]. De asemenea, acesta este obligat să presteze şi o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, împrejurare ce nu este de natură a exclude executarea celorlalte obligaţii. 41. Codul penal mai reglementează, în titlul IV, măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă penală, chiar dacă nu i se aplică o pedeapsă, în scopul înlăturării unei stări de pericol sau al preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. În cadrul măsurilor de siguranţă, relevantă în cauză este cea prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal, „interzicerea ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii", aplicabilă atunci când fapta a fost săvârşită datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac pe condamnat inapt pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei activităţi. 42. Potrivit Deciziei nr. 1/2011, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este o instituţie complementară menită să întregească posibilităţile pe care legea le dă instanţei judecătoreşti pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecinţa unei condamnări, îşi păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligaţia impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare şi de a se abţine de la săvârşirea unei noi infracţiuni. În caz contrar, pedeapsa suspendată devine executabilă. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei are caracterul juridic de „mijloc de individualizare a executării pedepsei" şi funcţionează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării. Principalul efect imediat (provizoriu) constă în aceea că executarea pedepsei este suspendată (adică pedeapsa, deşi definitiv aplicată, nu este pusă în executare). 43. Conceptul de încetare de drept a contractului individual de muncă este reglementat de dispoziţiile art. 56 din Codul muncii, care constituie sediul materiei. Încetarea de drept a contractului individual de muncă este definită în doctrină ca o modalitate de încetare a raportului de muncă în puterea şi prin efectul legii, independent de voinţa părţilor, atunci când a intervenit o anumită cauză (un act juridic sau un fapt juridic) stabilită expres de normele de drept, care face imposibilă, în mod permanent, producerea în continuare a efectelor contractului respectiv. Potrivit art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept: „ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti". Relevante în cauză sunt şi cazurile de încetare de drept a contractului individual de muncă reglementate de art. 56 alin. (1) lit. g) şi h): g)de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei; h)ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia. 44. Nu poate fi reţinută o interpretare extinsă a textului de lege conform căreia, în condiţiile în care art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii nu creează nicio distincţie între pedepsele privative de libertate, legiuitorul ar fi instituit o prezumţie absolută a stării de incompatibilitate între calitatea de salariat şi cea de condamnat şi, prin urmare, în orice situaţie, contractul de muncă în derulare al unei persoane condamnate penal la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării acesteia, condiţionată sau sub supraveghere, încetează de drept, indiferent dacă fapta săvârşită are legătură sau nu cu profesia, munca, activitatea exercitată de persoana condamnată. 45. Potrivit naturii sale, pedeapsa închisorii se execută efectiv, iar executarea are loc într-un penitenciar. Ca atare, sintagma „executarea pedepsei închisorii", ca regulă, se interpretează în sensul „executarea efectivă a pedepsei într-un penitenciar". Cu acest sens este folosită de regulă această sintagmă în noul Cod penal, de exemplu, în cadrul art. 91 alin. (1), art. 96 alin. (1) lit. d), art. 96 alin. (1), art. 96 alin. (3). Totuşi, în Codul penal anterior s-a prevăzut ca, în cadrul individualizării pedepsei, instanţa să aibă posibilitatea să dispună ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu acesteia, cum era cazul reglementării privind executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, sau chiar să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instituţii care nu se mai regăsesc în noul Cod penal. Noul Cod penal reglementează instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, situaţie în care se prevede că „dacă până la expirarea termenului de supraveghere condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată" [art. 98 alin. (1) teza finală din Codul penal). Astfel, „considerarea ca executată a pedepsei" reprezintă o ficţiune juridică. Nu înseamnă că pedeapsa a fost executată efectiv, potrivit naturii ei. 46. În acest context se pune problema dacă legiuitorul de dreptul muncii a utilizat sintagma „executare a pedepsei" conform sensului comun, restrâns, utilizat chiar în Codul penal, în accepţiunea de „executare efectivă într-un penitenciar", având în vedere şi prevederile art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, interpretate per a contrario, sau a utilizat-o cu sensul larg, special, care ar include şi situaţiile în care, deşi pedeapsa nu este executată efectiv, este „considerată" executată. 47. Studiul doctrinei de dreptul muncii şi perspectiva istorică asupra adoptării textului de lege menţionat conduc la concluzia că legiuitorul a folosit sensul restrâns al sintagmei „executare a pedepsei", anume acela de „executare efectivă a pedepsei potrivit naturii sale într-un penitenciar", care ar avea drept consecinţă imposibilitatea efectivă a salariatului de a se prezenta la locul de muncă, iar nu sensul larg care ar include şi modalităţile de individualizare a pedepsei constând în suspendarea executării pedepsei, care au ca finalitate, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, „considerarea ca executată a pedepsei". 48. Un prim argument în susţinerea acestui punct de vedere este dedus din analiza istoricului evoluţiei reglementării în materie. În acest sens se constată că, iniţial, Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972, inclusiv în forma republicată din anul 1997, nu reglementa instituţia încetării de drept a contractului de muncă. În schimb, prevedea, printre cazurile de concediere, atât tezele acoperite în prezent de lit. h) a art. 56 alin. (1) din Codul muncii [art. 130 lit. l) - instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv], cât şi situaţia neacoperită de lege lata, aceea a unei incompatibilităţi de continuare a raportului de muncă, determinată de natura faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, indiferent de forma de individualizare a pedepsei, lăsată însă de legiuitor în marja de apreciere a angajatorului [art. 130 lit. k) din Codul muncii de la 1972 - persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracţiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deţine]. 49. Prin Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii s-au introdus cazurile de încetare de drept a contractului de muncă, situaţie în care este exclusă orice posibilitate de apreciere a părţilor privind continuarea raportului juridic de muncă, printre acestea, la lit. g) a art. 56 alin. (1), fiind prevăzută situaţia condamnării penale cu executare la locul de muncă, de la data emiterii mandatului de executare. 50. Lit. g) a alin. (1) al art. 56 [devenită lit. f) prin republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, în temeiul Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii] a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 371/2005 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005), fiind introdusă forma actuală a textului de lege în locul unei formulări care făcea referire la încetarea de drept a contractului de muncă numai în situaţia în care se dispunea condamnarea cu executarea pedepsei la locul de muncă. În expunerea de motive a ordonanţei de urgenţă nu se face vorbire explicit de această modificare, pentru a putea utiliza metoda interpretării oficiale sau pe cea teleologică, în scopul identificării finalităţii urmărite de legiuitor la adoptarea acestei norme, prin raportare la cea pe care a înlocuit-o (care se limita la a reglementa imposibilitatea derulării unui raport de muncă în baza a două izvoare juridice diferite: contractul de muncă şi hotărârea de condamnare cu executarea pedepsei la locul de muncă). Astfel, expunerea de motive vizează flexibilizarea relaţiilor de muncă, dinamizarea pieţei muncii, armonizarea prevederilor Codului muncii cu directivele europene, însă niciunul dintre aceste scopuri nu este aplicabil modificării analizate în prezenta cauză. Expunerea de motive mai precizează că se impune revizuirea cazurilor de încetare de drept a contractului individual de muncă pentru acoperirea unor cazuri nereglementate în actuala legislaţie, modificările fiind menite a acoperi vidul legislativ pentru anumite situaţii constatate din aplicarea legii, însă între cele enumerate explicit nu se regăsesc şi cazurile prevăzute la lit. f) sau h) a art. 56 alin. (1) din Codul muncii. 51. În doctrină, raţiunea modificării legislative a Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 a fost apreciată ca fiind aceea că legiuitorul penal a renunţat la modalitatea de executare a pedepsei la locul de muncă [însă dispoziţiile art. 86⁷ şi următoarele - privind executarea pedepsei la locul de muncă - au fost abrogate odată cu Legea nr. 15/1968 privind Codul penal, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu mult după modificarea art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii] şi, în plus, s-a arătat că ar fi fost neacoperită situaţia contractului salariatului care nu se mai putea prezenta fizic la locul de muncă, fiind deţinut în penitenciar. Încă de la momentul modificării legislative, doctrina de dreptul muncii a considerat, fără echivoc, că textul de lege se aplică persoanelor aflate în penitenciar, apreciindu-se că instituţia încetării de drept intervine în orice situaţie ce face imposibilă prezenţa salariatului la locul de muncă, absenţa lui o perioadă îndelungată din unitate justificând încetarea de drept a contractului, fără să fie nevoie de vreun demers al angajatorului. 52. De asemenea, în cazul reţinerii unei interpretări extensive, nu s-ar justifica nici impunerea măsurii de supraveghere reglementate de art. 93 lit. d) din Codul penal, de a anunţa schimbarea locului de muncă, ceea ce înseamnă că legiuitorul penal permite condamnatului la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere să deţină calitatea de salariat. Prin urmare, având în vedere că salariatul se află în libertate şi îşi poate onora obligaţiile contractuale faţă de angajator, contractul său de muncă nu va înceta de drept decât în ipoteza în care i s-a aplicat o pedeapsă complementară, accesorie sau o măsură de siguranţă, care l-ar împiedica pe salariat să exercite efectiv profesia. Astfel, ca excepţie, contractul de muncă poate înceta de drept în situaţia în care condamnatului i se aplică şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi [art. 66 alin. (1) lit. b), c), g), h), i), k) şi m) din Codul penal] ori măsura de siguranţă prevăzută de art. 108 lit. c) cu referire la art. 111 din Codul penal. 53. Faţă de evoluţia legislativă se observă că lit. f) a alin. (1) al art. 56 din Codul muncii înlocuieşte situaţia în care era reglementată o singură formă de individualizare a pedepsei, aceea care permitea condamnatului să se întoarcă la muncă, în baza unui alt izvor juridic decât contractul de muncă, şi anume mandatul de executare a pedepsei. Este greu de presupus că prin noua reglementare legiuitorul a intenţionat o extindere exhaustivă a instituţiei încetării de drept a contractului de muncă la toate formele de individualizare a pedepsei privative de libertate, cu atât mai mult cu cât se observă că în sintagma utilizată de legiuitor în acest caz „urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate" este folosit cuvântul executare, ceea ce, spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 393/2004 - „condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate", obiect al interpretării Deciziei nr. 18/2005, presupune executarea efectivă a pedepsei într-un mediu privativ de libertate. 54. Dacă, prin absurd, s-ar interpreta sintagma „condamnare la executarea unei pedepse privative de libertate" precum sintagma „condamnare la o pedeapsă privativă de libertate", în sensul că ar include şi situaţia persoanelor cu privire la care sa dispus măsura de individualizare a pedepsei a suspendării executării, ar însemna, în primul rând, să nu se acorde niciun efect diferenţei de formulare folosite de legiuitor cu un scop anume. În al doilea rând, în cazul unei astfel de interpretări s-ar ajunge şi la situaţia absurdă în care reglementarea generală în materia dreptului muncii să conţină sancţiuni mai grave decât reglementarea specială, edictată în considerarea activităţii pe care anumite categorii de angajaţi o desfăşoară, activitate de o anumită natură şi importanţă, specifică anumitor profesii, unde legiuitorul a precizat că acelor categorii de angajaţi le încetează contractul/raporturile specifice doar în cazul condamnării pentru săvârşirea unui anumit tip de infracţiuni în legătură directă cu atribuţiile acestora, care aduc atingere demnităţii sau prestigiului profesiei [de exemplu condamnare pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic, respectiv farmacist, art. 388, respectiv art. 572 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare], sau că este posibil să nu fie eliberate din funcţie dacă au fost condamnate pentru un anumit tip de infracţiuni [de exemplu, condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, dacă se apreciază că infracţiunea săvârşită nu aduce atingere prestigiului profesiei, pentru judecători/procurori, art. 65 alin. (1¹) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare]. 55. Pe de altă parte, aplicarea cazului de încetare a contractului de muncă tuturor salariaţilor, fără a distinge în raport cu natura faptei săvârşite (inclusiv, de exemplu, în cazul unei infracţiuni din culpă, fără legătură cu raportul de muncă), ar putea avea efectul unei pedepse, neprevăzută de vreun text de lege din care să se deducă şi valoarea socială protejată prin instituirea unei astfel de măsuri, ce ar împiedica exercitarea dreptului la muncă al cetăţeanului care, în mod obiectiv, în lipsa acestei interdicţii, ar putea continua derularea raportului de muncă. O interpretare extinsă ar contrazice chiar scopul urmărit prin individualizarea pedepsei sub forma suspendării sub supraveghere, acela de substitut de pedeapsă, caracter reţinut şi în cuprinsul Deciziei nr. 1/2011. 56. În plus, a îndepărta persoana condamnatului de sursa principală de subzistenţă - salariul, în condiţiile în care, la individualizarea pedepsei penale, circumstanţele săvârşirii faptei şi persoana salariatului au fost avute în vedere de instanţa care a stabilit o formă de executare a pedepsei într-un alt regim decât cel penitenciar, singura având abilitatea legală de a aplica pedepsele accesorii sau complementare, presupune a nesocoti unul din scopurile urmărite prin însăşi forma de individualizare a acestei pedepse, acela al desfăşurării unei vieţi normale în societate. 57. Pe de altă parte, o încetare a raportului de muncă pentru persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de modalitatea de individualizare/executare a acestei pedepse, în considerarea unei incompatibilităţi între calitatea de salariat şi cea de condamnat, rezultată din specificul activităţii, ar corespunde, mai degrabă, unui caz de concediere din iniţiativa angajatorului, care se poate prevala de o astfel de incompatibilitate (cum este situaţia din cauza în care s-a formulat sesizarea, în care angajatorul susţine că, deşi nu s-a aplicat o pedeapsă complementară, prin natura infracţiunilor comise, salariatul este incompatibil cu activitatea desfăşurată), dacă manifestă diligenţă şi iniţiază în paralel cu cercetarea penală, în termenele de prescripţie, o procedură de cercetare disciplinară, întemeiată de lege lata, în absenţa unui caz aplicabil explicit acestei situaţii ca în reglementarea Codului muncii anterior, pe dispoziţiile art. 61 lit. a) din Codul muncii (în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern). 58. Este de reţinut şi faptul că instanţa de contencios constituţional, atunci când s-a pronunţat asupra neconstituţionalităţii măsurii suspendării contractului individual de muncă în situaţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul muncii, pe perioada cercetării disciplinare prealabile a salariatului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016), şi anume pentru cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului ori acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015), a observat (paragraful 26, respectiv 30 din deciziile menţionate) că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să îi asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. Cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor şi a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului. Acest argument, chiar dacă se referă la măsurile ce pot fi adoptate unilateral de angajator, poate prezenta relevanţă şi în cazurile impuse de legiuitor, care nu ar trebui să intervină întrun raport juridic de drept privat decât din considerente de ordine publică, pentru ocrotirea unor valori sociale importante, neputându-se considera, în lipsa unei formulări exprese, că a instituit o inaptitudine generală a condamnatului de a continua derularea raportului de muncă în fiinţă la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. 59. Inopozabilitatea statuărilor din Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, asupra situaţiei deduse prezentei judecăţi Cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de trimitere s-a afirmat că o analiză a problemei de drept în prezenta cauză ar fi inutilă, întrucât a fost dezbătută şi soluţionată într-o procedură de unificare a practicii, în ceea ce priveşte mandatul consilierilor locali, sens în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 18/2015, iar acea dezlegare s-ar aplica mutatis mutandis şi situaţiei de faţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există o similaritate a situaţiilor şi nici a argumentelor pentru care s-a ajuns la pronunţarea acelei soluţii, pentru a o putea opune, cu puterea pozitivă a autorităţii de lucru interpretat, în prezenta cauză. 60. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: „e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;". În interpretarea textului de lege menţionat, în coroborare cu dispoziţiile art. 57 alin. (1) şi art. 81-82 din Codul penal al României de la 1968 (suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate), s-a reţinut că suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca măsură de individualizare judiciară a pedepsei, nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate. Interpretarea dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării numai pe raţiunea imposibilităţii efective de exercitare a mandatului de către o persoană lipsită de libertate, deoarece execută pedeapsa în regim de deţinere, în penitenciar, a fost considerată a fi contrară opţiunii legiuitorului, în considerarea faptului că acesta nu a folosit o sintagmă de genul „mandatul încetează în ipoteza executării în regim de deţinere a pedepsei privative de libertate aplicate". Textul de lege prevede că mandatul încetează în ipoteza condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, iar nu doar în ipoteza executării pedepsei privative de libertate, astfel că vizează pedeapsa aplicată, iar nu modul de executare a acesteia. 61. Se observă că textul de lege interpretat în Decizia nr. 18/2015, vizând condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, diferă faţă de cel din Codul muncii - urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate. Astfel cum s-a menţionat anterior, introducerea unui cuvânt suplimentar - executarea - presupune, în interpretarea literală a sintagmei, că legiuitorul a folosit un criteriu suplimentar, mai restrâns, anume al modului de executare a pedepsei, alături de cerinţa condamnării la o pedeapsă privativă de libertate trebuind îndeplinită şi cerinţa executării respectivei pedepse, potrivit naturii sale, în regim privativ de libertate. Aceasta este distincţia pe care o face, în sens invers, şi Decizia nr. 18/2015 menţionată anterior, care a remarcat că, în cazul art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, textul de lege prevede că mandatul încetează în ipoteza condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, în general, iar nu doar în ipoteza executării pedepsei privative de libertate. 62. Este adevărat că, şi în acest caz, legiuitorul a încercat să limiteze, printr-o modificare a art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, aplicabilitatea cauzei de încetare de drept a mandatului alesului local (primar, preşedinte de consiliu judeţean, consilier local şi consilier judeţean) la existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, prin care se dispune executarea pedepsei. Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate a modificării, prin Decizia nr. 536 din 6 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 21 septembrie 2016 (Decizia nr. 536/2016), prin care, reluând statuări din jurisprudenţa anterioară¹⁾, a apreciat, în esenţă, că valoarea socială ocrotită prin textul de lege în forma anterioară modificării este integritatea persoanei care deţine mandatul şi exercită demnitatea publică pentru care a fost aleasă şi pentru care i-a fost acordată încrederea de către alegători, raţiunea legiuitorului fiind de a apăra principiul integrităţii în exercitarea funcţiei publice.¹⁾Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.192 din 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2008, nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 30 iulie 2014, nr. 66 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 9 mai 2016, nr. 175 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 10 iunie 2016. Cauza de încetare se circumscrie marjei de apreciere a legiuitorului în această materie, fiind o măsură adecvată, necesară şi proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv înlăturarea posibilităţii ocupării unor funcţii sau demnităţi publice de către persoane condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni. Curtea Constituţională a apreciat în această situaţie că prezumţiile de nevinovăţie, de bună-credinţă şi de loialitate a acestei persoane au fost desfiinţate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare a pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana care ocupă demnitatea publică pierde legitimitatea şi încetează de a mai fi în acord cu interesele generale ale comunităţii care i-a încredinţat mandatul. În continuare, se precizează că, pentru toate categoriile socioprofesionale [fiind menţionate inclusiv dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii], legiuitorul a prevăzut consecinţe drastice atunci când intervin condamnări la pedepse privative de libertate. 63. Se observă, pe de o parte, că măsura încetării contractului individual de muncă al salariatului este menţionată, cu titlu exemplificativ, ca un argument suplimentar, în contextul unor categorii socioprofesionale determinate, ca fiind aplicabilă indiferent de forma sub care se execută pedeapsa privativă de libertate (textele de lege invocate în Decizia nr. 536/2016 se referă la incompatibilităţi ce ţin de specificul unor profesii - pentru medici sau farmacişti infracţiuni contra vieţii, pentru funcţionarii publici şi magistraţi, în considerarea învestirii acestora cu exerciţiul autorităţii de stat), fără a se analiza constituţionalitatea acestei dispoziţii din perspectiva exercitării dreptului la muncă şi fără a se face o analiză legată de diferenţa de exprimare a legiuitorului în cadrul acestui text de lege faţă de celelalte dispoziţii speciale alături de care a fost menţionată, date fiind limitele învestirii instanţei de contencios constituţional, însă, pe de altă parte, se reţine că, spre deosebire de situaţia unui raport juridic de muncă, în cazul consilierilor locali, a fost identificată valoarea socială ocrotită prin instituirea măsurii, justificând astfel raţiunea legiuitorului care a impus o ingerinţă în exercitarea mandatului electiv considerată proporţională cu scopul urmărit. Este adevărat că fiecare angajator are dreptul să îşi apere propria reputaţie, să îşi selecteze personalul în baza unor valori sociale şi morale, însă aceasta presupune o marjă de apreciere pe care acesta nu o are în situaţia încetării de drept a contractului. De lege lata, cum s-a menţionat anterior, acesta se poate prevala de procedura disciplinară, până la o eventuală reglementare, pentru respectiva situaţie, a unui caz distinct de concediere din iniţiativa sa. 64. În concluzie, textul de lege dedus dezlegării prin pronunţarea unei hotărâri prealabile comportă o interpretare restrânsă, întemeiată pe considerente istorice, logice şi de echitate juridică, potrivit căreia încetarea contractului de muncă survine numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale. Astfel se justifică raţiunea pentru care, spre deosebire de funcţiile de demnitate publică, în materia raporturilor de muncă, legiuitorul s-a referit la executarea unei pedepse privative de libertate, şi nu doar la condamnarea la o astfel de pedeapsă. Pentru celelalte incompatibilităţi juridice între calitatea de salariat şi fapta reţinută în persoana condamnatului se regăsesc în legislaţie alte măsuri ce pot fi aplicate: pedepsele complementare şi accesorii, măsurile de siguranţă din dreptul penal; alte temeiuri juridice pentru încetarea de drept a contractului individual de muncă: art. 56 alin. (1) lit. g) din Codul muncii [posibil a fi aplicat în cazul dispunerii pedepselor complementare referitoare la interzicerea dreptului de a deţine arme - potrivit art. 66 alin. (1) lit. h), respectiv interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule - art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal] şi art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii (interzicerea exercitării unei profesii sau a unei funcţii) sau măsura concedierii dacă fapta salariatului reprezintă şi o abatere disciplinară - art. 61 lit. a) din Codul muncii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă în Dosarul nr. 3.485/62/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: Dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că sunt aplicabile numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2017. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu