Decizia Nr.16 din 06.03.2017

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Dosar nr. 3.778/1/2016

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.778/1/2016 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă în Dosarul nr. 16.573/211/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condiţiile în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu nu este adusă la îndeplinire".După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării1. Prin Încheierea civilă nr. 1.104/2016 din 6 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.573/211/2015, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condiţiile în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire.2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 noiembrie 2016 cu nr. 3.778/1/2016.II. Temeiul juridic al sesizării3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile4. Art. 906 alin. (4) din Codul procedură civilă (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. IV. Expunerea succintă a procesului 5. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 23 septembrie 2015, reclamanţii A, B, C, D, E, F, G şi H au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca, stabilirea, prin încheiere definitivă, a sumei datorate de către pârâtă, cu titlu de penalitate civilă, pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, începând cu data de 26 septembrie 2014 şi până la pronunţarea hotărârii. 6. În motivare, reclamanţii au arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 9.597/2014 din 25 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a fixat suma datorată de către pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca în favoarea reclamanţilor cu titlu de penalităţi aferente neîndeplinirii obligaţiei prevăzute în titlul executoriu - Sentinţa civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul civil nr. 11.396/211/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 1.189/R/2011 a Tribunalului Cluj - pentru perioada 17 septembrie 2013-25 septembrie 2014, la suma de 187.000 lei. 7. Debitoarea nu şi-a executat, până la data formulării cererii, obligaţia de „a face" impusă prin Sentinţa civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, fapt pentru care solicită calcularea în continuare a penalităţilor de întârziere în cuantum de 500 lei/zi începând cu data de 26 septembrie 2014 şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti în cauză, refuzul administraţiei de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti încălcând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. 8. Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentinţa civilă nr. 4.186/2016 din 28.04.2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.573/211/2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat formulată de către pârâtă, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată. 9. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul civil nr. 11.396/211/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 1.189/R/2011 a Tribunalului Cluj, pârâta-debitoare - Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca a fost obligată să procedeze la punerea în posesie a numitului I (antecesorul reclamanţilor) cu suprafaţa de 2.100 mp, pe un amplasament ce se va stabili de către pârâta-debitoare. 10. Pârâta nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu, astfel încât reclamanţii au depus o cerere de executare silită privind obligarea debitoarei de a proceda la punerea în posesie, precum şi la achitarea cheltuielilor de judecată, fiind format Dosarul execuţional nr. 501/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc Stolneanu Romeo Marius. 11. Prin Încheierea civilă nr. 1.316/2014 din 12 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de către Judecătoria Cluj-Napoca, a fost obligată debitoarea Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca la plata sumei de 500 lei/zi cu titlu de penalitate în favoarea reclamanţilor creditori pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 17.09.2013 şi până la executarea obligaţiei prevăzute în sarcina debitoarei din Titlul executoriu nr. 4.950 din 25 martie 2011. 12. Deşi Încheierea civilă nr. 1.316/2014 din 12 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de către Judecătoria Cluj-Napoca, a fost comunicată debitoarei Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca la data de 24 februarie 2014, până la data formulării cererii, pârâta nu a dovedit că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile. 13. În drept, instanţa a reţinut că, potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, „dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor". 14. Instanţa a mai reţinut că reclamanţii au uzat de posibilitatea conferită de lege pentru definitivarea contravalorii obligaţiei de a face impuse pârâtei-debitoare prin titlul executoriu. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 9.597/2014 din 25 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de Judecătoria Cluj-Napoca, instanţa a fixat suma datorată de către pârâtă cu titlu de penalităţi aferente neîndeplinirii obligaţiei prevăzute în titlul executoriu pentru perioada 17 septembrie 2013-25 septembrie 2014 la suma de 187.000 lei. 15. Odată ce instanţa care a stabilit penalităţi pe zi de întârziere în conformitate cu prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pronunţă o încheiere privind suma definitivă cuvenită creditorului după trecerea unui termen de trei luni în baza art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai are deschisă posibilitatea de a obţine majorarea sumei definitive astfel stabilite prin solicitarea, în continuare, a penalităţilor pe zi de întârziere. Această soluţie este valabilă chiar dacă art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că penalităţile pe zi de întârziere curg până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, având în vedere faptul că reglementarea cuprinsă în alin. (4) al aceluiaşi articol conţine o limită temporală implicită până la care se calculează penalităţile, respectiv momentul stabilirii sumei definitive datorate creditorului. 16. În susţinerea acestui punct de vedere sunt şi prevederile art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora acordarea de penalităţi în condiţiile art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă sau ale dreptului comun. 17. Art. 892 din Codul de procedură civilă prevede la alin. (1) că, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat. 18. Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că, dacă debitorul nu îşi îndeplineşte o obligaţie de a face ce implică un fapt personal, creditorul are la dispoziţie posibilitatea constrângerii acestuia prin obligarea la plata unor penalităţi de întârziere pe zi de întârziere. Dacă în termen de trei luni debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, atunci instanţa va stabili suma finală datorată cu acest titlu. Dacă nici în această situaţie debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a face, ce implică faptul personal al debitorului, atunci instanţa de executare poate stabili o sumă ce urmează a fi plătită ca echivalent al despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face. 19. Se observă că art. 892 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere două ipoteze: imposibilitatea de predare a unui bun sau neexecutarea obligaţiei de a face ce implică un fapt personal al debitorului. Aşadar, între cele două situaţii s-a pus semnul egalităţii, tocmai în considerarea faptului că, dacă debitorul obligaţiei de a face nu şi-a îndeplinit obligaţia în mod nejustificat, nici după aplicarea penalităţilor de întârziere, se prezumă că nici în viitor nu îşi va îndeplini obligaţia. Or, în astfel de situaţii, în care presiunea exercitată asupra debitorului prin obligarea la plata de penalităţi nu este eficientă, trebuie să i se recunoască debitorului dreptul de a beneficia de despăgubiri în cazul neexecutării obligaţiei de a face, prin raportare la valoarea obligaţiei de a face neexecutată, care uneori poate să fie mult superioară penalităţilor de întârziere. 20. Din aceste considerente, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă. 21. Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii formulate în contradictoriu cu debitoarea Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca, şi menţinerea sentinţei cu privire la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 22. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât există o cauză în curs de judecată, completul de judecată care sesizează instanţa supremă judecă în ultimă instanţă, cauza se află în competenţa materială a tribunalului, potrivit art. 95 alin. (2) din Codul de procedură civilă, chestiunea adusă în discuţie este nouă, căci stabilirea penalităţilor în favoarea creditorului a fost reglementată numai prin Codul de procedură civilă, nu s-a creat o jurisprudenţă pe chestiunea de drept adusă în discuţie în apel, chestiunea nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar de dezlegarea dată depinde soluţionarea pe fond a cauzei, mai exact dacă se ajunge sau nu la soluţionarea pe fond a cauzei. 23. Constatând admisibilitatea sesizării, în temeiul art. 519 şi art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept de la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condiţiile în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire. VI. Punctul de vedere al completului de judecată 24. Opinia instanţei de trimitere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării este în sensul că folosirea sintagmei „va fixa suma definitivă" din cuprinsul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu se interpretează în sensul că, stabilindu-se odată despăgubirile definitive solicitate de către creditor pentru un interval de timp scurs până la formularea cererii, nu se pot formula alte cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pentru perioade ulterioare pronunţării celei dintâi încheieri, în cazul în care nu sa realizat executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 25. În cuprinsul cererii de apel, reclamanţii au solicitat Tribunalului Cluj ca, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept de la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se pronunţe dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de calculare a penalităţilor civile în condiţiile în care în titlul executoriu este prevăzut că penalitatea civilă curge până la momentul punerii în executare a acestuia, conform Încheierii civile nr. 1.316/2014 din 12 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 al Judecătoriei Cluj-Napoca. 26. În acest sens s-a considerat că sunt întrunite condiţiile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece cauza se află pe rolul tribunalului în calea de atac a apelului, există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţia pe fondul cauzei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii problema semnalată, solicitând, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 27. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.287/C/4.303/III-5/2016, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Cluj. 28. Ca urmare a analizării adreselor şi hotărârilor judecătoreşti înaintate de curţile de apel s-au identificat două orientări jurisprudenţiale în soluţionarea chestiunii de drept în discuţie, după cum urmează: 29. Într-o primă opinie s-a apreciat că este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Mangalia, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă, Tribunalul Bucureşti, judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 Bucureşti, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Huşi, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Ploieşti, Judecătoria Gherla şi Judecătoria Zalău. 30. Instanţele care au susţinut acest punct de vedere au învederat că, în situaţia în care creditorul, după soluţionarea unei prime cereri de fixare a sumei definitive, nu ar mai putea formula o nouă cerere în condiţiile în care debitorul nu îşi execută obligaţia stabilită prin titlul executoriu, acesta (creditorul) nu ar mai avea la îndemână nicio modalitate de constrângere a debitorului la realizarea obligaţiei sale, atât timp cât debitorul ar şti că suma stabilită prin prima cerere nu va putea fi majorată. 31. Într-o a doua opinie s-a considerat că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condiţiile în care obligaţia stabilită prin titlu executoriu nu este dusă la îndeplinire, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de Tribunalul Galaţi - Secţia a II-a civilă, Judecătoria Galaţi, Judecătoria Lieşti, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Tulcea, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Piteşti, Judecătoria Motru, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Rupea, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Făgăraş (într-o opinie majoritară), Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Turda, Tribunalul Maramureş şi Curtea de Apel Suceava. 32. În susţinerea acestui punct de vedere s-a avut în vedere faptul că procedura reglementată de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este una contencioasă (întrucât fixarea sumei definitive se dispune la cererea creditorului, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor), astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora debitorul nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, acesta putând opune creditorului lucrul judecat al litigiului anterior. 33. Totodată, s-a considerat că nu pot fi admisibile cereri multiple de fixare a sumei definitive în condiţiile în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire, datorită argumentului de text folosit de legiuitor, respectiv „suma definitivă", precum şi faptului că astfel s-ar permite creditorului să sesizeze ad infinitum instanţa de judecată în urma somării de mai multe ori a debitorului, remarcându-se o disproporţie vădită între scopul urmărit al dispoziţiei legale şi efectele asupra patrimoniului debitorului. De altfel, acelaşi scop poate fi realizat şi pe calea unei eventuale acţiuni în răspundere civilă delictuală formulate de creditor care poate proba un eventual prejudiciu ocazionat de neexecutarea creanţei. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 34. Prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 16/2005, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sa stabilit că acţiunea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580³ din Codul de procedură civilă de la 1865, iar hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite. 35. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 310D/2016, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă. X. Raportul asupra chestiunii de drept 36. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 37. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. 38. Potrivit dispoziţiilor precizate, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". 39. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 40. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite întrucât Tribunalul Cluj este legal învestit cu soluţionarea unei cereri de apel, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă. 41. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată. 42. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective. 43. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. 44. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. 45. Asupra dezlegării pe fond a chestiunii de drept semnalate, caracterul specific al executării obligaţiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuţia esenţială a debitorului (spre deosebire de obligaţiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligaţiilor cu caracter personal, intuituu personae. 46. Principiul executării în natură reglementat în art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei", este aplicabil şi obligaţiilor de a face sau de a nu face, iar, conform art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă". 47. Refuzul executării voluntare din partea debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face nu poate rămâne însă nesancţionat, impunându-se, cu prioritate, executarea silită în natură, iar executarea prin echivalent intervenind numai dacă executarea în natură nu mai este posibilă nici măcar silit sau nu mai este utilă creditorului. 48. Prin urmare, executarea în natură a obligaţiilor de a face sau a nu face nu depinde exclusiv de voinţa debitorului, chiar dacă singura modalitate de obţinere a prestaţiei întocmai o constituie determinarea acestuia de a o executa el însuşi prin mijloace indirecte de constrângere ce au efect asupra patrimoniului debitorului. 49. Regimul execuţional al obligaţiilor cu caracter personal este, prin urmare, mai restrictiv decât în cazul celorlalte obligaţii, în condiţiile în care nu se poate exercita o constrângere directă asupra persoanei debitorului, ci una indirectă, de natură să îl determine pe acesta să execute el însuşi obligaţia. 50. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, a introdus ca o noutate absolută în legislaţie reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligaţiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. 51. Astfel, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalităţi de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în titlul executoriu. 52. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuşi obligaţia, în natură. 53. Penalităţile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancţiune patrimonială, „pedeapsă civilă"¹ aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de către debitor.¹ „Daniel Ghiţă - Discuţii privitoare la aplicarea penalităţilor în cazul neexecutării unor obligaţii de a face sau a nu face în lumina art. 906 din Noul cod de procedură civilă, în Revista Dreptul nr. 1/2016. 54. Spre deosebire de daunele cominatorii, care au acelaşi caracter de pedeapsă privată, penalităţile nu au caracter reparator şi nu au nicio legătură cu prejudiciul suferit de creditor. 55. Natura juridică a penalităţilor este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, acestea putându-se acorda independent de existenţa unui prejudiciu. 56. Penalităţile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancţiune de drept procesual civil² aplicată de instanţa de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligaţie de a face sau a nu face ce implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistenţa debitorului şi care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie întro sumă fixă, fie într-un anumit procent, atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.² Evelina Oprina, Ioan Gîrbuleţ - Tratat teoretic şi practic de executare silită, vol. I; Teoria generală şi procedurile execuţionale - Ed. Universul Juridic 2013. 57. Reglementarea penalităţilor în Codul de procedură civilă la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, ce debutează prin încuviinţarea executării silite în baza titlului executoriu ce prevede executarea obligaţiei de a face sau de a nu face. 58. Utilizarea penalităţilor prevăzute de Codul de procedură civilă nu este posibilă în planul dreptului substanţial, în raporturile dintre creditor şi debitor, anterior obţinerii titlului executoriu şi începerii executării silite. 59. Intenţia legiuitorului se deduce din dispoziţiile art. 907 din noul Cod de procedură civilă, identice cu cele ale art. 580³ alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, sens în care îşi menţine actualitatea argumentarea Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii înregistrat cu nr. 16/2005.³ Alin Liviu Andruţ - Consideraţii privind executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face prevăzute de art. 903-909 Noul Cod de procedură civilă, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2015 - Ed. Universul Juridic. 60. Reglementarea penalităţilor în Codul de procedură civilă corelată cu interzicerea daunelor cominatorii reprezintă o schimbare a viziunii legiuitorului faţă de reglementarea anterioară, având ca scop atât realizarea în natură de către acesta a obligaţiei de a face sau a nu face ce implică faptul personal al debitorului, cât şi repararea prejudiciului cauzat creditorului prin refuzul executării de către debitor a obligaţiei care nu poate fi dusă la îndeplinire de către o altă persoană³. 61. Argumentele expuse cu privire la natura juridică a penalităţilor reglementate prin art. 906 din Codul de procedură civilă susţin posibilitatea cumulului acestora cu daunele-interese, cu caracter reparator, la care se referă art. 1.516 din Codul civil, acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei. 62. Codul de procedură civilă prevede, în mod expres, aplicarea unor penalităţi în cazul în care debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face cu caracter personal: „Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare" [art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. 63. În sensul reglementării menţionate, penalitatea este o sancţiune de drept procesual civil, un mijloc indirect de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu. Ea constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale [după distincţiile cuprinse în art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă] în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menţionate în titlul executoriu. 64. Numai creditorul poate solicita instanţei de executare aplicarea penalităţilor şi numai dacă, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor [art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă]. 65. Întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă şi nici exigibilă, încheierea prin care instanţa a obligat debitorul la plata de penalităţi nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalităţi. Instanţa se va pronunţa asupra acestei cereri prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor [art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă]. 66. Se apreciază că este admisibilă formularea unei singure cereri în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul să solicite instanţei de executare pronunţarea unei încheieri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei de a face sau de a nu face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, pentru următoarele argumente: 67. În primul rând, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă cuprinde menţiunea expresă a caracterului „definitiv" al acestei sume: „Dacă în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor." Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase deschisă creditorului posibilitatea de a formula, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cereri succesive de stabilire a sumei finale datorate de debitor cu titlu de penalităţi, nu ar mai fi menţionat în mod expres caracterul definitiv al sumei stabilite de instanţă cu acest titlu, după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care a dispus aplicarea respectivelor penalităţi. 68. În al doilea rând, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalităţi, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii: „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu (...)." Or, în ipoteza în care creditorul s-ar putea adresa instanţei de executare cu cereri succesive având ca obiect stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi, condiţia formulării fiecărei cereri în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii nu ar mai putea fi, în mod evident, respectată. 69. În al treilea rând, legiuitorul a permis numai înlăturarea sau reducerea penalităţilor, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, fără să prevadă şi posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu. 70. Natura juridică a penalităţilor, scopul reglementării lor, precum şi asigurarea realizării efective a dreptului creditorului înscris în titlul executoriu, în corelare cu art. 1.516 din Codul civil⁴, art. 1.527 din Codul civil⁵ şi art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă⁶, conduc spre o astfel de interpretare. ⁴ Art. 1.516. - (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său. ⁵ Art. 1.527. - (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă. ⁶ Art. 906. - (7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun. 71. Penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. 72. Obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu titlu de penalităţi s-ar îndepărta de la scopul reglementării penalităţilor şi ar diminua efectul de mijloc de constrângere pe care acesta îl au: ele şi-au atins scopul pentru care au fost reglementate prin stabilirea lor de către instanţa de executare [art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar apoi prin transformarea lor într-o sumă definitivă [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] şi s-ar putea dovedi ineficiente sub aspectul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei, în condiţiile în care creditorul ar recurge periodic la formularea de cereri de stabilire a unor sume finale datorate de debitor cu titlu de penalitate, pe care să le execute silit în mod direct. În plus, debitorul ar putea opta pentru neexecutare, expunându-se, cel mult, riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalităţi. 73. După pronunţarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligaţii cu caracter personal, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material. 74. Aceasta deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de procedură civilă este complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de procedură civilă. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancţiune pentru nerespectarea aceleiaşi obligaţii, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligaţia stabilită în sarcina sa. 75. În consecinţă, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispoziţiile de drept material şi procesual permit concurenţa daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalităţi (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă şi art. 906 din Codul de procedură civilă). 76. Interpretarea propusă nu prejudiciază interesele creditorului şi asigură respectarea dreptului acestuia de a obţine „îndeplinirea integrală, exactă şi la timp" (conform art. 1.516 din Codul civil) a obligaţiei înscrise în titlul executoriu, ca principiu ce trebuie să guverneze faza de executare a procesului civil. Argumentele expuse, legate de natura diferită a penalităţilor - mijloc juridic menit să asigure executarea în natură, fără a avea caracter reparator, şi cea a despăgubirilor - echivalent al prejudiciului suferit de creditor ca efect al neexecutării obligaţiei de către debitor, precum şi dispoziţiile art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă demonstrează lipsa prejudiciului creditorului în cazul în care se admite posibilitatea formulării unei singure cereri întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin care creditorul poate solicita stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate. Ulterior pronunţării încheierii prin care se stabileşte suma definitivă datorată de debitor cu titlu de penalitate, creditorul se poate adresa instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutare, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material. 77. Pornind tot de la argumente de text şi interpretând în mod literal dispoziţiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în jurisprudenţă s-a exprimat şi opinia (minoritară) potrivit căreia o nouă cerere ar putea fi formulată de creditor dacă debitorul său persistă în neexecutarea unei obligaţii de a face sau a nu face intuituu personae. Contrar acestei opinii, deşi prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă stipulează că penalităţile sunt stabilite de instanţa de executare pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, acestea nu pot conduce la concluzia recunoaşterii implicite a posibilităţii formulării repetate a unor cereri privind fixarea sumelor datorate cu titlu de penalităţi, deoarece dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol limitează în mod expres perioada de calcul al acestora în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere care să poată fi executată silit. 78. Astfel cum s-a reţinut şi de prima instanţă sesizată în cauza în care s-a realizat trimiterea de faţă, formularea unei noi cereri nu este împiedicată de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat a primei încheieri pronunţate de instanţa de executare în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. În această situaţie ar fi evidentă neîntrunirea cerinţei identităţii de obiect prevăzute de art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere ar acoperi, ca premisă, o altă perioadă decât cea din încheierea anterioară. Din acest motiv, aspectul pus în discuţie şi care formează obiectul prezentei sesizări a fost cel al admisibilităţii unei noi cereri în condiţiile în care dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevăd în mod expres stabilirea unei sume definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.79. Este de subliniat, totodată, că încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl priveşte pe debitor, deoarece în cazul acestuia legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că, dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă şi executorie potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului substanţial comun.Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Admite sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă în Dosarul nr. 16.573/211/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2017.PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEIULIA CRISTINA TARCEAMagistrat-asistent,Ileana Peligrad