DECIZIE Nr.
1636 din 10 decembrie 2009
referitoare la sesizarea de
neconstitutionalitate a Legii pentru modificarea si completarea Legii camerelor
de comert din Romania nr. 335/2007 si a Legii nr. 26/1990 privind registrul
comertului
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 45 din 20 ianuarie 2010
Cu Adresa nr. 51/6.683 din 10 noiembrie 2009,
Secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii
Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi al art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi
completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi a
Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, formulată de un grup
de 56 de deputaţi.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzând
semnăturile a 56 de deputaţi, autori ai sesizării de
neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de
neconstituţionalitate sunt următorii: Stoica Mihaela, Gherasim
Vasile, Barbu Sulfina, Niţu Adrian Henorel, Călian Petru, Bud
Nicolae, Uricec Eugen Constantin, Păduraru Nicuşor, Alecu Valeriu,
Movilă Petru, Fuia Stelian, Gheorghe Tinel, Bode Lucian Nicolae, Vladu
Iulian, Axenie Carmen, Spînu Teodor-Marius, Marin Mircea, Bărbulescu
Daniel-lonuţ, Botiş Ioan-Nelu, Andronache Gabriel, Postolachi Florin,
Dugulescu Marius Cristinel, Gurzău Adrian, Buda Daniel, Pardău
Dumitru, Chircu Doiniţa-Mariana, Oltean Ioan, Mustea-Şerban
Răzvan, Ialomiţianu Gheorghe, Petrescu Cristian, Olar Corneliu,
Riviş-Tipei Lucian, Ghiţă Cornel, Liga Dănuţ, Rogin
Marius, Tabără Valeriu, Drăgulescu Iosif Ştefan, Vişan
Gelu, Anastase Roberta Alma, Anghel Florin Serghei, Voinescu-Cotoi Sever,
Seremi Ştefan, Bot Octavian, Oajdea Daniel Vasile, Vîlcu Samoil,
Zamfirescu Sorin Ştefan, Cărare Viorel, Bădulescu Adrian,
Florescu Adrian, Preda Cezar-Florin, Prigoană Vasile-Silviu, Canacheu
Costică, Dumitru Georgică, Trăşculescu Alin Silviu, Sava
Andrei-Valentin şi Boldea Mihail.
La sesizare au fost anexate, în copie, următoarele
documente:
- Legea pentru modificarea şi completarea Legii
camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi a Legii nr. 26/1990
privind registrul comerţului;
- Raportul Comisiei juridice, de disciplină
şi imunităţi a Camerei Deputaţilor asupra propunerii
legislative pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de
comerţ din România nr. 335/2007 şi a Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului;
- Extrasul din stenograma şedinţei Camerei
Deputaţilor din data de 2-3 noiembrie 2009 cuprinzând dezbaterile şi
votul asupra legii în discuţie.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr. J6138 din 10 noiembrie 2009 şi formează
obiectul Dosarului nr. 8.034A/2009.
Prin această sesizare, autorii acesteia
solicită Curţii să se pronunţe asupra
constituţionalităţii Legii pentru modificarea şi
completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi a
Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
In sesizare se arată că proiectul legii
supuse controlului de constituţionalitate a primit avize negative din
partea comisiilor de specialitate ale Camerelor Parlamentului, raport de
respingere din partea Comisiei juridice de numiri, disciplină,
imunităţi şi validări din Senat şi raport favorabil
din partea Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi
din Camera Deputaţilor, în baza căruia aceasta a aprobat Legea pentru
modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr.
335/2007 şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Autorii sesizării susţin că prin legea
contestată, pe de o parte, se acordă exclusivitate prestării
unor servicii Camerei de Comerţ şi Industrie a României, iar pe de
altă parte, se modifică statutul instituţiei publice Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului, care devine o structură cu
personalitate juridică, organizată şi funcţionând pe
lângă o asociaţie neguvernamentală, Camera de Comerţ
şi Industrie a României.
In continuare, se arată că noile soluţii
legislative contravin prevederilor constituţionale, după cum
urmează:
- Art. I pct. 3 lit. c) şi j) din lege [referitor
la art. 28 alin. (2) lit. c) şi j) din Legea nr. 335/2007] încalcă
prevederile constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. a) şi art.
148 alin. (2) şi prevederile art. 14 alin. (2) şi art. 86 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
- Art. II pct. 1, 3 şi 5 [prin care se
modifică art. 2 alin. (2), art. 9 şi art. 11 din Legea nr. 26/1990]
şi art. V din actul normativ contestat, contravin art. 135 alin. (2) lit.
a), art. 136 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, precum şi
art. 14 alin. (2) şi art. 86 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, deoarece au ca efect „concesionarea unui
serviciu public de interes general, prin transferul în gestiunea camerelor de
comerţ, cu nerespectarea principiilor egalităţii de tratament,
transparenţei şi proporţionalităţii pe care, potrivit
interpretării Curţii Constituţionale, trebuie să se bazeze
concesionarea unui serviciu public."
In legătură cu acest aspect, se
subliniază faptul că bunurile proprietate publică sunt garantate
şi ocrotite prin lege şi aparţin statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt inalienabile.
Acestea pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate, sau date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică, instituţiile
de utilitate publică fiind înfiinţate, organizate şi sub
controlul statului şi în niciun caz organizaţii autonome
înfiinţate prin acordul de voinţă al părţilor.
Autorii sesizării susţin faptul că prin
dispoziţiile contestate sunt înfrânte normele legale privind politicile
concurenţiale şi condiţiile exprese referitoare la măsurile
de sprijin acordate de stat persoanelor juridice, astfel cum sunt stabilite de
art. 26 lit. I) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile
naţionale în domeniul ajutorului de stat.
In continuare se arată că, deoarece
dispoziţiile art. II pct. 5 din legea criticată prevăd că
tarifele percepute de oficiile registrului comerţului se fac venit la
bugetul camerelor de comerţ şi industrie, se încalcă dreptul de
proprietate al oficiilor registrului comerţului.
Potrivit art. 148 din Constituţie,
autorităţile statale au sarcina garantării ducerii la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din normele comunitare. Or, legea
contestată nu prevede nicio garanţie a respectării acquis-ului
comunitar în domeniul societăţilor comerciale şi nicio pârghie
de control a statului asupra modului de exercitare a acestui serviciu public.
- Art. III din lege este contrar prevederilor
constituţionale ale art. 20, art. 41 şi art. 53, precum şi
prevederilor art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale, deoarece creează
posibilitatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României de a prelua
personalul actual al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului
şi al oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale în
limita structurii organizatorice şi a numărului de posturi stabilite
de Colegiul de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a
României.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum
şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului, în punctul său de vedere, consideră că „obiecţiile
de neconstituţionalitate trebuie respinse atât pentru neîndeplinirea
condiţiilor de fond privind controlul de constituţionalitate,
întrucât textele constituţionale invocate nu sunt incidente în
reglementările legii, cât şi pentru lipsa cauzei, a motivelor de
neconstituţionalitate [...]." In acest sens, preşedintele
Senatului face următoarele precizări:
1. In ceea ce priveşte critica autorilor
sesizării, potrivit căreia rapoartele şi avizele negative ale
comisiilor parlamentare solicitate să se pronunţe cu privire la
proiectul de lege în discuţie ar aduce atingere „substanţei de
constituţionalitate a legii", se apreciază că aceasta nu
are relevanţă, „întrucât aceste proceduri interne nu produc
consecinţe în adoptarea sau nu a unui act normativ de către Camera
decizională."
2. Referitor la critica privind contrarietatea
dispoziţiilor art. II pct. 1, 3 şi 5 şi ale art. V din legea în
discuţie, cu „principiile egalităţii de tratament,
transparenţei şi proporţionalităţii" pe care
trebuie să se bazeze, în opinia autorilor sesizării, concesionarea
unui serviciu public, se arată că nicio prevedere din cuprinsul legii
nu sugerează măcar instituţia concesiunii, fiind vorba de o
„opţiune a legiuitorului" privind cadrul în care se realizează o
activitate de interes public. In acest context, este menţionată
şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 212/2003, potrivit
căreia „Oficiul Naţional al Registrului Comerţului nu a fost
nici potrivit reglementărilor anterioare parte constitutivă a Camerei
de Comerţ şi Industrie a României, ci un serviciu public organizat pe
lângă aceasta, cu structură de sine stătătoare."
Faptul că, prin lege, s-a decis reataşarea
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului „pe lângă"
Camera Naţională, respectiv Camerele judeţene, nu înseamnă
că atribuţiile şi serviciile aparţinând competenţei
legale a Oficiului Naţional sunt „preluate de camerele de comerţ ori
concesionate acestora", acestea fiind entităţi cu totul
distincte şi autonome, cu atribuţii proprii, nesusceptibile de
transfer. Aşa fiind, referirea autorilor sesizării la tratatele
constitutive ale Uniunii Europene şi la jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene privind „atribuirea" sau
„concesionarea" serviciilor publice, prin raportare la art. 148 alin. (2)
din Constituţie, este pur şi simplu fără suport.
3. Art. V din lege consacră şi
garantează dreptul de proprietate al Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului asupra bunurilor sale, care „rămân în
proprietatea, administrarea sau folosinţa" acestuia „în funcţie
de statutul juridic al acestora la data intrării în vigoare a prezentei
legi", astfel încât nici invocarea art. 136 din Constituţie nu se
susţine.
Legea criticată nu reglementează niciun
aspect concurenţial şi niciun ajutor de stat, aşa încât „nu
denaturează concurenţa pe piaţă" şi nu
„acordă camerelor de comerţ un ajutor de stat."
4. Critica potrivit căreia pct. 5 al art. II din
lege, cu referire la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, ar contraveni
art. 136 din Constituţie, întrucât „tarifele percepute de oficiile
registrului comerţului se fac venit la bugetul camerelor de comerţ
şi industrie", este considerată nejustificată, deoarece
tarifele se încasează „în contul special deschis al camerelor pentru
operaţiunile specifice Registrului comerţului", acesta fiind un
cont cu afectaţiune specială, cu scop şi destinaţie
exclusive. Destinaţia sumelor rezultate din tarifele percepute pentru
serviciile prestate este stabilită prin art. 10 alin. (3) şi (4) din
lege.
5. Prin invocarea art. 136 din Constituţie,
autorii sesizării susţin că pct. 5 al art. II din lege, cu
referire la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, este
neconstituţional, întrucât „entităţii nou create",
adică Oficiul Naţional, deşi i se recunoaşte personalitate
juridică o „lipseşte de elementele constitutive esenţiale, de
imposibilitatea constituirii şi dezvoltării patrimoniului propriu,
forul decizional fiind Camera de Comerţ şi Industrie".
Această susţinere este considerată ca fiind lipsită de orice
temei, deoarece prin legea criticată nu se creează o „nouă
entitate", Oficiul Naţional al Registrului Comerţului
rămânând, sub toate aspectele, inclusiv al atributelor sale ca
persoană juridică, aceeaşi entitate care funcţionează
acum sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, forul propriu decizional al Oficiului fiind
directorul general, potrivit art. II pct. 4 din lege care modifică art. 10
alin. (5) şi (6) din Legea nr. 26/1990.
In acest context, se face referire la Decizia
Curţii Constituţionale nr. 212/2003.
6. Autorii sesizării susţin că
dispoziţiile art. II pct. 5, referitoare la art. 11 alin. (1) din Legea
nr. 26/1990, contravin normelor comunitare în ceea ce priveşte fixarea
tarifelor pentru serviciile prestate de structurile Oficiului Naţional, Guvernul
aflându-se în „imposibilitatea aducerii la îndeplinire a normelor
comunitare" în acest domeniu. Din punctul de vedere al Preşedintelui
Senatului, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 reglementează tocmai
posibilitatea Guvernului de a controla aceste tarife şi de a decide, cu
avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice.
7. Se arată că nu este întemeiată nici
susţinerea potrivit căreia, din perspectiva dispoziţiilor art.
II pct. 1 şi pct. 3 din lege, care „consacră transferul registrului
comerţului", Ministerul Justiţiei este pus în „imposibilitatea
îndeplinirii atribuţiilor sale pentru respectarea acquis-ului
comunitar". In acest sens, se precizează faptul că, aşa cum
reiese din conţinutul prevederilor constituţionale ale art. 148 alin.
(4) şi (5), nu Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, ci Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi
autoritatea judecătorească, după caz, garantează aducerea
la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul de aderare şi din
cele subsecvente acestuia.
8. In final, se apreciază că nu pot fi
primite nici criticile privind încălcarea dreptului la muncă al
personalului Oficiului Naţional şi al structurilor sale sau
încălcarea principiilor aplicabile protecţiei salariaţilor în
cazul transferului de întreprinderi. Astfel, se arată că nu este
vorba de „un transfer de întreprinderi", în sensul art. 4 lit. d) din
Legea nr. 67/2006, întrucât Oficiul Naţional nu trece în
„proprietatea" Camerei Naţionale, iar oficiile teritoriale nu trec în
„proprietatea" camerelor judeţene, ci doar funcţionează „pe
lângă" acestea.
In legătură cu aceste subiecte, sunt invocate
deciziile Curţii Constituţionale nr. 212/2003, nr. 545/2006 şi
nr. 609/2007. Astfel, prin Decizia nr. 212/2003, Curtea a statuat că
„Existenţa serviciilor publice înfiinţate prin lege sau alte acte
normative poate înceta, în mod simetric, tot prin lege sau alte acte normative.
Tot astfel, activitatea desfăşurată de un serviciu public poate
fi încredinţată unei autorităţi statale sau unei persoane private
ori poate fi transferată [...]."
Concluzionând, Preşedintele Senatului
apreciază că sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii
pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ nr.
335/2007 şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului este
neîntemeiată.
Guvernul, în punctul
său de vedere, consideră sesizarea ca fiind întemeiată, în
esenţă, pentru următoarele argumente:
1. Critica de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. I pct. 3 din lege este justificată, deşi
aceste dispoziţii „nu figurează în versiunea finală a
legii." Se apreciază că eliminarea acestui text a fost
propusă şi adoptată cu înfrângerea art. 64 alin. (1) din
Constituţie şi art. 99 alin. (9) coroborat cu art. 108 alin. (4) din
Regulamentul Camerei Deputaţilor.
2. Dispoziţiile art. II pct. 3, 4 şi 5
şi cele ale art. V din lege sunt neconstituţionale, deoarece
„încalcă norma constituţională ce guvernează regimul
administrării bunurilor şi serviciilor publice" şi
„contravin principiilor egalităţii de tratament, transparenţei
şi proporţionalităţii pe care, potrivit interpretării
Curţii Constituţionale, trebuie să se bazeze concesionarea unui
serviciu public." In acest sens, se face referire la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 136/2001.
De asemenea, prin aceste texte de lege sunt înfrânte
şi prevederile comunitare în materie. Sub acest aspect, este invocată
jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, concretizată în Hotărârea Comisiei
c. Germaniei, din 18 noiembrie 2004, şi Hotărârea Comisiei c.
Franţei, din 14 octombrie 2004.
3. Critica de neconstituţionalitate a art. II pct.
5, referitor la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 este justificată
în funcţie de art. 148 din Constituţie, care „consacră
caracterul obligatoriu şi prioritar al normelor comunitare în raport cu
dispoziţiile contrare din legile interne", precum şi
„obligaţia autorităţilor statale de a garanta ducerea la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din normele comunitare."
In legătură cu acest aspect, se arată
că „Guvernul, prin Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, este responsabil pentru transpunerea şi
monitorizarea aplicării normelor comunitare în domeniul
societăţilor comerciale, aplicare realizată, în cea mai mare
parte, prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Transferul
registrului comerţului pune ministerul în imposibilitatea îndeplinirii
atribuţiilor sale în această materie".
Mai mult, „legea nu prevede nicio garanţie a
respectării acquis-ului comunitar în domeniul societăţilor
comerciale şi nicio pârghie de control a statului asupra modului de
exercitare a acestui serviciu public".
4. In ceea ce priveşte art. II pct. 5 din lege,
referitor la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, Guvernul consideră
critica de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii ca fiind
întemeiată, deoarece modalitatea de stabilire şi de percepere a
tarifelor duce la încălcarea dreptului de proprietate a Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului asupra bunurilor sale. Astfel,
deşi tarifele sunt încasate pentru serviciile prestate de Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului, prin oficiile registrului
comerţului, acestea sunt vărsate în contul Camerei de Comerţ
şi Industrie a României, „deci veniturile unei persoane juridice nu
intră în patrimoniul acesteia, ci al altei entităţi."
5. In sfârşit, Guvernul apreciază că
art. III din lege, prin posibilitatea creată Camerei de Comerţ
şi Industrie a României de a prelua personalul actual al Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi al oficiilor registrului
comerţului de pe lângă tribunale, „în limita structurii
organizatorice şi a numărului de posturi pe care aceeaşi
entitate le decide", este de natură a afecta dreptul la muncă,
încălcând prevederile constituţionale ale art. 41 şi art. 53,
precum şi art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale.
Pentru aceste argumente, Guvernul consideră
că dispoziţiile art. I pct. 3, art. II pct. 1, 3 şi 5, art. III
şi art. V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor
de comerţ din România nr. 335/2007 şi a Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului contravin prevederilor constituţionale ale art.
20, art. 41, art. 44, art. 53, art. 135, art. 136 şi art. 148.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere asupra sesizării de
neconstituţionalitate.
Sistemul Camerelor de Comerţ, reprezentate prin
Mihail M. Vlasov - Preşedintele Camerei Naţionale, a depus la dosar
un memoriu, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. J6.196 din
17 noiembrie 2009, prin care solicită să se respingă sesizarea,
deoarece legea criticată este constituţională.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale
Senatului şi Guvernului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr.
47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate formulată de cei 56 de deputaţi.
Din motivarea sesizării, rezultă că
autorii acesteia critică art. I pct. 3 lit. c) şi j) din Legea pentru
modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr.
335/2007 şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Instanţa constituţională trebuie
însă să circumstanţieze controlul, deoarece, aşa cum reiese
din conţinutul legii în forma adoptată de Parlament,
dispoziţiile art. 28 alin. (2) lit. c) şi j) din Legea camerelor de
comerţ din România nr. 335/2007 nu au fost modificate sau completate prin
art. I pct. 3 lit. c) şi j) din lege.
In legătură cu acest aspect, Curtea reţine
că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, concretizată în
Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993, art. 146 lit. a) teza întâi din
Constituţie se referă la controlul constituţionalităţii
legilor înainte de promulgarea acestora, aşa cum au fost adoptate de
Parlament, şi nu la un text dintr-un proiect de lege sau un amendament
propus Parlamentului care nu a fost adoptat de acesta.
Drept urmare, Curtea Constituţională nu este
competentă să verifice constituţionalitatea textelor din
proiectul de lege neadoptate de Parlament şi nici nu poate cenzura modul
de desfăşurare a dezbaterilor legislative.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate
îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de
comerţ din România nr. 335/2007 şi a Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, lege care are următorul cuprins:
„Art. I. - Legea camerelor de comerţ din România nr. 335/2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 6
decembrie 2007, se modifică şi se completează după cum
urmează:
1. La articolul 1, alineatul (1) se modifică
şi va avea următorul cuprins:
«Art. 1. - (1) Camerele de comerţ sunt
organizaţii autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop
patrimonial, de utilitate publică, cu personalitate juridică, create
în scopul de a reprezenta, apăra şi susţine interesele membrilor
lor şi ale comunităţii de afaceri în raport cu
autorităţile publice şi cu organismele din ţară
şi străinătate.»
2. La articolul 4, după litera m) se
introduce o nouă literă, litera m-1), cu următorul
cuprins:
«m1) ţine registrul
comerţului;».
3. La articolul 29, după alineatul (5) se
introduc două noi alineate, alineatele (6) şi (7), cu următorul
cuprins:
«.(6) Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera Naţională îndrumă
activitatea curţilor de arbitraj de pe lângă camerele judeţene.
(7) Activitatea curţilor de arbitraj de pe
lângă camerele judeţene se desfăşoară conform
prevederilor Codului de procedură civilă, ale Regulamentului de
organizare şi funcţionare şi ale Regulilor de procedură
arbitrată ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera Naţională.»
Art. II. - Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998, cu
modificările şi completările ulterioare, se modifică
şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 2, alineatul (2) se modifică
şi va avea următorul cuprins:
«(2) Registrul central al comerţului se
ţine de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,
entitate cu personalitate juridică, organizată şi
funcţionând pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României, organizaţie de utilitate publică în înţelesul Legii
camerelor de comerţ din România nr. 335/2007.»
2. La articolul 8, după alineatul (4) se
introduc două noi alineate, alineatele (5) şi (6), cu următorul
cuprins:
«.(5) Conducerea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului, respectiv directorul general şi directorul
general adjunct, şi conducerea oficiilor registrului comerţului,
respectiv directorul şi directorul adjunct, sunt învestiţi să
îndeplinească un serviciu de interes public.
(6) Actele încheiate în exerciţiul
funcţiunii de persoanele prevăzute la alin. (5) sunt acte de
autoritate publică, ele trebuind să poarte parafa şi
semnătura acestora şi produc efecte specifice fără vreo
altă formalitate.»
3. Articolul
9 se modifică şi va avea următorul cuprins:
«Art. 9. - (1) Oficiile registrului
comerţului se organizează în subordinea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi funcţionează pe lângă
fiecare cameră de comerţ şi industrie judeţeană, ca
organizaţii de utilitate publică, în înţelesul Legii camerelor
de comerţ din România nr. 335/2007.
(2) Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului se organizează şi funcţionează pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
(3) Oficiile registrului comerţului
prevăzute la alin. (1) comunică Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului orice înmatriculare sau menţiune operată,
în termen de cel mult 10 zile de la efectuare.»
4. Articolul 10 se modifică şi va avea
următorul cuprins:
«Art. 10. - (1) Structura organizatorică
şi modul de funcţionare ale Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului şi ale oficiilor registrului comerţului de pe
lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene, precum
şi numărul maxim de posturi ale acestora se stabilesc prin
regulament, la propunerea directorului general al Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului, aprobat de Colegiul de conducere al Camerei de
Comerţ şi Industrie a României.
(2) Salarizarea personalului Oficiului Naţional
al Registrului Comerţului şi al oficiilor registrului comerţului
de pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene se
stabileşte în condiţiile prevăzute de Codul muncii.
(3) Finanţarea cheltuielilor curente şi de
capital aferente activităţii Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de pe
lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene se realizează
din tarifele percepute, potrivit prevederilor art. 11.
(4) Sumele rezultate din diferenţa dintre
veniturile încasate din activitatea Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României şi din activitatea oficiilor registrului comerţului de pe
lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene şi
cheltuielile aferente necesare funcţionării acestora se virează
în contul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi se fac
venit la bugetul de stat.
(5) Conducerea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României este asigurată de un director general şi un
director general adjunct, numiţi de preşedintele Camerei de Comerţ
şi Industrie a României, în condiţiile legii.
(6) Conducerea oficiilor registrului comerţului
de pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene este
asigurată de directori şi directori adjuncţi, numiţi de
preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României pe baza
concursului organizat în condiţiile legii de către camerele de
comerţ şi industrie judeţene.
(7) Personalul necesar pentru funcţionarea
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi al oficiilor
registrului comerţului se selecţionează prin concurs, potrivit
legii. Numirea personalului se face de către directorul general al
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.»
5. Articolul 11 se modifică şi va avea
următorul cuprins:
«Art.11. - (1) Pentru operaţiunile
efectuate, oficiul registrului comerţului percepe tarife stabilite prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Camerei de Comerţ şi
Industrie a României, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.
(2) Tarifele percepute potrivit alin. (1) se
încasează în numerar sau prin virament în contul special deschis al
camerelor de comerţ şi industrie pentru operaţiunile specifice
activităţilor registrului comerţului.»
6. La articolul 12, alineatul (4) se
modifică şi va avea următorul cuprins:
«(4) Modul de ţinere a registrelor, precum
şi de efectuare a înregistrărilor se stabileşte prin norme
aprobate prin ordin comun al preşedintelui Camerei de Comerţ şi
Industrie a României şi al ministrului justiţiei şi
libertăţilor cetăţeneşti.»
7. Articolul 46 se modifică şi va avea
următorul cuprins:
«Art.46. - Sesizarea
instanţei pentru aplicarea amenzilor prevăzute la art. 44 şi 45
se poate face de orice persoană interesată sau din oficiu.»
Art. III. - Personalul
actual al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului din subordinea
Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, al oficiilor registrului comerţului de pe
lângă tribunale se consideră preluat la Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990.
Art. IV. - In termen de cel mult 30 de zile de la data intrării în
vigoare a prezentei legi, bazele de date ale Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului din subordinea Ministerului Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti, ale oficiilor registrului
comerţului de pe lângă tribunale, precum şi documentele care
privesc activitatea acestora se preiau de către Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului şi de către oficiile registrului
comerţului de pe lângă camerele de comerţ şi industrie
judeţene, pe bază de protocol de predare-preluare încheiat între
reprezentanţii Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti şi cei ai Camerei de Comerţ şi
Industrie a României.
Art. V. - Bunurile aflate în dotarea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului
continuă să fie utilizate de către aceste structuri şi
rămân în proprietatea, administrarea sau folosinţa Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului, în funcţie de statutul
juridic al acestora la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art. VI. - Până la identificarea unor sedii corespunzătoare
pentru funcţionarea registrului comerţului, Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului vor
folosi sediile existente, pe bază de protocol încheiat între reprezentanţii
Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti şi cei ai Camerei de Comerţ şi
Industrie a României ori, după caz, pe bază de contracte de
închiriere, în condiţiile Codului civil, cu persoanele care au dreptul de
proprietate asupra imobilului.
Art. VII. - (1)
In condiţiile funcţionării defectuoase sau a neîndeplinirii
atribuţiilor prevăzute de lege de către oficiul registrului
comerţului de pe lângă camera de comerţ şi industrie
judeţeană, gestionarea acestuia intră în obligaţia
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României.
(2) Măsura se aplică prin dispoziţia
preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
Art. VIII. - (1)
Actele emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi de
oficiile registrului comerţului anterior intrării în vigoare a
prezentei legi rămân valabile.
(2) Formularele-tip prevăzute de
dispoziţiile legale, utilizate în activitatea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului, şi de către oficiile registrului comerţului,
se menţin în continuare, cu schimbarea antetului potrivit prezentei legi,
în conformitate cu dispoziţia preşedintelui Camerei de Comerţ
şi Industrie a României.
Art. IX. - Cererile adresate Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului din subordinea Ministerului Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti, oficiilor registrului
comerţului de pe lângă tribunale, până la data intrării în
vigoare a prezentei legi, se soluţionează în continuare de către
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din subordinea
Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, respectiv de oficiile registrului comerţului
de pe lângă tribunale.
Art. X. - Referirile la Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului din subordinea Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti, precum şi la oficiile
registrului comerţului de pe lângă tribunale, din cuprinsul tuturor
actelor normative se înlocuiesc cu Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,
respectiv oficiile registrului comerţului de pe lângă camerele de
comerţ şi industrie judeţene, după caz.
Art. XI. - (1) Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 4
februarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se va republica, dându-se
textelor o nouă numerotare.
(2) Legea camerelor de comerţ din România nr.
335/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836
din 6 decembrie 2007, cu modificările şi completările aduse prin
prezenta lege, se va republica, dându-se textelor o nouă numerotare.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul
României, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţia
României, republicată."
Prevederile constituţionale considerate ca fiind
încălcate prin dispoziţiile acestei legi sunt art. 20, 41, 53, art.
135 alin. (2) lit. a), art. 136 şi art. 148 alin. (2), cu următorul
cuprins:
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
-Art. 41: „(1) Dreptul la muncă nu poate fi
îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum
şi a locului de muncă este liberă.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de
protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi
sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor
şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară,
repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea
muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională,
precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în
medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu
egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de
muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt
garantate.";
- Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al
unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor
unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai
dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi
fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.";
- Art. 135 alin. (2) lit. a): „Statul trebuie
să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie;";
- Art. 136: „(1) Proprietatea este publică sau
privată.
(2) Proprietatea publică este garantată
şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale
subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile. In condiţiile legii organice, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă,
în condiţiile legii organice.";
- Art. 148 alin. (2): „Ca urmare a aderării,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi
celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare."
De asemenea, autorii sesizării consideră
că sunt înfrânte prevederile art. 14 alin. (2) şi ale art. 86 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, precum şi cele
ale art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale, potrivit cărora:
- Art. 14 alin. (2) din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene: „Piaţa internă cuprinde un
spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este
asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat.";
- Art. 86 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene:
„(1) In ceea ce priveşte întreprinderile
publice şi întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale
sau exclusive, statele membre nu adoptă şi nu menţin nicio
măsură care contravine normelor prezentului tratat şi, în
special, celor prevăzute la articolul 12 şi la articolele 81-89.
(2) Intreprinderile care au sarcina de a gestiona
serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de
monopol fiscal se supun normelor prezentului tratat şi, în special,
regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor
norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale
care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu
trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine
intereselor Comunităţii.
(3) Comisia asigură aplicarea
dispoziţiilor prezentului articol şi adresează statelor membre,
în cazul în care este necesar, directivele sau deciziile
corespunzătoare.";
- Art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale: „Statele
părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde
dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea
să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă
sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea
acestui drept."
Procedând la examinarea sesizării, Curtea
reţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii
camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi a Legii nr. 26/1990
privind registrul comerţului reglementează raporturile dintre
Camerele de Comerţ şi Oficiul Registrului Comerţului.
Principala critică, care se dovedeşte a fi
întemeiată, priveşte înfrângerea prevederilor constituţionale
ale art. 136 alin. (4) referitoare la concesionarea unui serviciu public
şi regimul juridic al administrării bunurilor şi serviciilor
publice.
Sub acest aspect, Curtea consideră că statul
trebuie să îşi asigure mecanisme de control al activităţii
entităţilor private care îndeplinesc atribuţii în
legătură cu organizarea unui serviciu public, ţinând seama
că aceasta este o prerogativă a statului. Or, prin dispoziţiile
legii criticate se reglementează în sens contrar, atribuindu-se direct,
prin lege, bunuri şi servicii publice în administrare privată.
Legea supusă controlului de
constituţionalitate prevede transformarea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului din instituţie publică cu personalitate
juridică într-o structură pe lângă o asociaţie neguvernamentală
- Camera de Comerţ şi Industrie a României - ceea ce echivalează
cu abrogarea implicită a dispoziţiilor care reglementează
actualul statut al acestuia. Or, această modificare fundamentală nu
poate opera decât în condiţiile respectării principiilor
constituţionale şi normelor europene incidente, precum şi a
jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, care a condamnat pentru lipsa de transparenţă o serie de
proceduri de atribuire a unor servicii sau lucrări publice de către
unele state membre (Hotărârea CJCE Comisia c. Franţei din 14
octombrie 2004 şi Hotărârea CJCE Comisia c. Germaniei din 18
noiembrie 2004).
Astfel, prestarea activităţii de o
persoană juridică şi încasarea tarifelor de către o alta
înlătură transparenţa în gestionarea fondurilor provenite din
activitatea registrului comerţului. Taxele şi tarifele încasate
pentru prestarea serviciului public al registrului comerţului trebuie
folosite în scopul îmbunătăţirii acestui serviciu, conform voinţei
legiuitorului.
Curtea observă că actul normativ criticat
încearcă să reglementeze atât revenirea registrului comerţului
în subordinea camerelor de comerţ, cât şi modificarea
substanţială a procedurii, în sensul efectuării înregistrării
de un agent privat, director al Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului numit de preşedintele camerei de comerţ, în locul
unui agent public independent, judecătorul delegat. Transferul
atribuţiilor de înregistrare a societăţilor comerciale din
competenţa unui judecător delegat în competenţa unei
organizaţii neguvernamentale, fie ea şi de utilitate publică, nu
este o măsură de natură să contribuie la întărirea
controlului asupra obiectului de activitate al societăţilor
comerciale. Dimpotrivă, acest fapt poate afecta mediul de afaceri, în
sensul în care garanţiile de independenţă, de respectare a legii
şi interesului public necesare desfăşurării
activităţii sunt îndepărtate.
In legătură cu acest aspect, Curtea
reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
129/2002 pentru modificarea Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului
şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 privind
simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea
şi autorizarea funcţionării comercianţilor, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 505/2003, prin art. I pct. 2 a modificat art.
9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 26/1990, în sensul că oficiile
registrului comerţului se organizează în subordinea Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi funcţionează pe
lângă fiecare tribunal, iar Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului se organizează şi funcţionează în
subordinea Ministerului Justiţiei. Această opţiune a
legiuitorului a fost motivată de atributele exercitării
autorităţii publice caracteristice acestui serviciu şi de rolul
determinant al judecătorului delegat în activitatea de înscriere în
registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele
comercianţilor. De asemenea, reorganizarea registrului comerţului a
fost justificată de necesitatea eliminării deficienţelor
constatate în activitatea oficiilor registrului comerţului şi a
neîncrederii comercianţilor în eficienţa modului de organizare, de
natură să afecteze relaţiile comerciale specifice economiei de
piaţă.
De altfel, având în vedere că registrul
comerţului îndeplineşte un serviciu public de importanţă
deosebită în funcţionarea pieţei interne la nivelul Uniunii
Europene, majoritatea statelor membre a stabilit organizarea registrului
comerţului sub control public, în diferite forme. Astfel, în 33 de state
registrul comerţului este organizat în subordinea unui minister şi
numai în două state registrul comerţului este ţinut de camerele
de comerţ, însă acestea fie au statut de instituţie publică
în cadrul administraţiei publice locale, fie se află sub controlul
unui minister.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146
lit. a) din Constituţia României, precum şi al art. 15 alin. (1)
şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că Legea pentru modificarea şi
completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi a
Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului este
neconstituţională.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 10 decembrie 2009
şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae
Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion
Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean,
judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent-şef,
Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ
Considerăm că sesizarea cu privire la
neconstituţionalitatea art. II pct. 1, pct. 3 şi pct. 5, art. III
şi art. V din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr.
335/2007 a camerelor de comerţ din România şi a Legii nr. 26/1990
privind registrul comerţului trebuia respinsă pentru următoarele
argumente:
1. In primul rând, autorii excepţiei nu au cerut
constatarea neconstituţionalităţii întregii legi, aşa cum
s-a dispus prin decizia Curţii, şi nici nu există, în principiu,
legătură între articolele pretins neconstituţionale şi
celelalte reglementări legale.
a) Referindu-ne la prevederile art. II pct. 1, pct. 3
şi pct. 5 şi art. V din lege, raportate la art. 135 alin. 2 lit. a)
şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 14 alin.
(2) şi art. 86 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, nu se pune problema unei concesionări a unor servicii publice,
întrucât concesionarea este de natură convenţională, având la
bază un contract prin care concedentul transmite pe o perioadă
determinată concesionarului dreptul şi obligaţia de a exploata
un bun, o activitate sau un serviciu public în schimbul unei redevenţe.
Or, în cauză, funcţionarea Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi a oficiilor judeţene pe
lângă Camera de Comerţ nu presupune încheierea unui contract de
concesiune, în înţelesul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
concesiune de servicii - cap. VII, ci este vorba despre o opţiune a
legiuitorului privind modul în care se desfăşoară o
activitate de interes public.
In acest sens, Decizia Curţii Constituţionale
nr. 212/2003 a statuat că „activitatea desfăşurată de un
serviciu public poate fi încredinţată unei autorităţi
statale sau unei persoane private ori poate fi transferată în gestiunea
unei autorităţi statale de sine stătătoare, împreună
cu bunurile provenite din propriile venituri necesare funcţionării
sale [...], iar Oficiul Naţional al Registrului Comerţului nu a fost
nici potrivit reglementărilor anterioare (Legea nr. 26/1990 - s.n.) parte
constitutivă a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, ci
un serviciu public organizat pe lângă aceasta, cu o structură
de sine stătătoare".
Potrivit dispoziţiilor de lege criticate, Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului este o persoană juridică
de utilitate publică, ce funcţionează pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, şi nu se pune problema
schimbării statutului juridic al acestuia, a atributelor cerute de lege
pentru a exista ca persoană juridică, a patrimoniului propriu etc.
Insă, datorită atribuţiilor specifice, oficiul este legat de o
importantă activitate economică, anume cea a societăţilor
comerciale, fapt ce presupune o mai mare legătură între activitatea
Camerei de Comerţ şi Industrie a României, persoană
juridică privată, înfiinţată prin lege, şi Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului, persoană juridică de
utilitate publică, în acelaşi domeniu.
Aceste două persoane juridice rămân
independente, cu atribuţii bine stabilite, nesusceptibile de transfer, ci
doar de completare a lor.
In privinţa încălcării art. 136 din
Constituţie, precizăm că, potrivit legii, bunurile aflate în
dotarea (în patrimoniul - s.n.) Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului continuă să aibă regimul juridic de proprietate,
administrare sau folosinţă, aşa cum acestea sunt la data
intrării în vigoare a legii. Nu se pune problema trecerii bunurilor
proprietate publică în proprietatea unei persoane de drept privat pentru
că, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia
nr. 212/2003, „Existenţa acestor bunuri în proprietatea Camerei de
Comerţ şi Industrie a României ar constitui o depăşire a
obiectului de activitate a acesteia". Camera de Comerţ şi
Industrie a României nu are un drept de proprietate asupra bunurilor aflate în
dotarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a celor
judeţene, ele rămânând în proprietatea, administrarea sau
folosinţa acestora, aşa cum precizează legea.
b) Art. II pct. 5 din lege, referitor la art. 11
alin. 1 din Legea nr. 26/1990, contravine, în opinia autorilor
sesizării, art. 136 din Constituţie, deoarece „tarifele percepute de
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului se fac venit la bugetul
Camerei de Comerţ şi Industrie a României". Autorii
sesizării susţin că, deşi Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului este o entitate nouă căreia i se
recunoaşte personalitatea juridică, prin modul de reglementare este
lipsită de elementele constitutive esenţiale.
Tarifele percepute de Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului nu se fac venit la bugetul camerelor, sub nicio
formă, ci se încasează într-un cont al Camerei de Comerţ şi
Industrie a României special deschis, pentru operaţiunile specifice
acestuia, iar veniturile realizate vor asigura resursele materiale pentru
funcţionarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului,
precum şi pentru salarizarea personalului angajat.
In acest sens, art. 10 alin. (3) şi (4) din lege
prevede că „(3) Finanţarea cheltuielilor curente şi de
capital aferente activităţii Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de pe
lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene se
realizează din tarifele percepute, potrivit prevederilor art. 11.
(4) Sumele rezultate din diferenţa dintre
veniturile încasate din activitatea Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României şi din activitatea oficiilor registrului comerţului de pe
lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene şi
cheltuielile aferente necesare funcţionării acestora se virează
în contul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi se fac
venit la bugetul de stat.", neîncălcându-se
sub nicio formă dreptul de proprietate al acestuia.
Prin această lege nu se creează o entitate
nouă, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului rămâne
aceeaşi persoană juridică şi, potrivit art. II pct. 6
„modul de ţinere a registrelor, precum şi de efectuare a
înregistrărilor se stabilesc prin norme aprobate prin ordin comun al
preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi
al ministrului justiţiei şi libertăţilor
cetăţeneşti.
Aceasta demonstrează că legea
subordonează Oficiul Naţional al Registrului Comerţului atât
faţă de Camera de Comerţ şi Industrie a României, cât
şi faţă de o autoritate publică, şi anume Ministerul
Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti,
întrucât este vorba de o importantă activitate economică, şi
anume cea comercială.
c) Autorii consideră că art. II pct. 5
contravine şi normelor comunitare în ceea ce priveşte fixarea
tarifelor prestate de structurile Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, punând Guvernul în imposibilitatea aducerii la îndeplinire a
normelor comunitare în materie şi Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti în imposibilitatea de
a-şi îndeplini atribuţiile sale pentru respectarea acquis-ului
comunitar.
Art. 11 alin. (1), modificat prin art. II pct. 5,
prevede că pentru operaţiunile efectuate, Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului percepe tarife stabilite prin hotărâre a
Guvernului, este adevărat, la propunerea Camerei de Comerţ
şi Industrie a României, dar cu avizul Ministerului Finanţelor
Publice, deci sub autoritate statală. Aşadar, nu se pune problema
că această lege ar încălca condiţiile impuse de Uniunea
Europeană.
Mai mult, art. 148 alin. (4) şi alin. (5) din
Constituţie prevede că Parlamentul, Preşedintele, Guvernul
şi autoritatea judecătorească „garantează aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din acordul de aderare" şi
nu Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti.
2. Autorii sesizării consideră că art.
III din lege este contrar dispoziţiilor art. 20 din Constituţia
României, prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din Pactul
Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, precum şi la prevederile constituţionale din art. 41
şi 53.
Se arată că preluarea personalului actual al
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi al oficiilor
judeţene se face în raport cu numărul maxim de posturi stabilit de colegiul
de conducere a Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi
astfel „se încalcă dreptul fundamental la muncă al acestora şi
principiile aplicabile protecţiei salariaţilor în cazul transferului
de întreprinderi".
Nu este vorba de un transfer de întreprinderi în sensul
prevederilor art. 4 lit. d) din Legea nr. 67/2006, Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului şi oficiile judeţene nefiind trecute în
componenţa Camerei de Comerţ şi Industrie a României, ci
funcţionează pe lângă acestea, iar potrivit art. II pct.
4 „structura organizatorică şi modul de funcţionare ale
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi ale oficiilor
Registrului Comerţului de pe lângă camerele de comerţ şi
industrie judeţene, precum şi numărul maxim de posturi ale
acestora se stabilesc prin regulament la propunerea directorului general al
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, aprobat de Colegiul
de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, iar salarizarea
persoanelor se stabileşte în condiţiile prevăzute de Codul
muncii, neafectând sub nicio formă statutul personalului
angajat".
In acest sens, în Decizia Curţii
Constituţionale nr. 212/2003 s-a statuat că „existenţa
serviciilor publice înfiinţate (stabilite - s.n.) prin lege sau alte acte
normative poate înceta, în mod simetric, tot prin lege sau alte acte
normative". Tot astfel, activitatea desfăşurată de un
serviciu public poate fi încredinţată unei autorităţi
statale sau unei persoane juridice private.
3. In privinţa neconcordanţei unor dispoziţii
criticate cu Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, şi cu
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate.
Judecător, prof. univ. dr.
Aspazia Cojocaru
Judecător, prof. univ. dr.
Tudorel Toader
Judecător,
Puskas Valentin Zoltan