Decizia Nr.363 din 07.05.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 495 din 06 iulie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ioniţa Cochinţu	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Mihaela Liliana Chiş în Dosarul nr. 1.296/33/2013 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.055D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 23 aprilie 2015, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 7 mai 2015, dată la care este pronunţată prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 20 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.296/33/2013, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Mihaela Liliana Chiş într-o cauză penală având ca obiect săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozit sau contribuţii cu reţinere la sursă.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt lipsite de previzibilitate, deoarece din modul de definire a infracţiunii nu poate fi determinată cu exactitate noţiunea de impozit cu reţinere la sursă, astfel că o persoană nu poate să îşi dea seama dacă acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa normei. Totodată, arată că această prevedere legală nu respectă principiul previzibilităţii normei juridice, întrucât este lipsită de claritate din perspectiva elementului material, fiind dificil de determinat cu precizie sfera impozitului cu reţinere la sursă, pentru a stabili acţiunile sau inacţiunile prohibite de legea penală. În acest context face referire şi la prevederile art. 77¹ alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit căruia „impozitul (...) se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului (...), impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut“.5. De asemenea menţionează că dispoziţiile criticate, prin trimiterea în cascadă la acte normative cu forţă juridică inferioară, respectiv la formulare - anexe, instrucţiuni de completare a acestor formulare, contravin principiului legalităţii incriminării, garantat de art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte accesibilitatea şi previzibilitatea legii.6. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că, în ceea ce priveşte conformitatea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu cele ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, acestea „ridică serioase semne de întrebare cu privire la previzibilitatea lor“. Având în vedere cele stabilite de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arată că noţiunea de „impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă“ (a căror reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, este considerată infracţiune) nu are o reglementare clară în legislaţia internă. Totodată, susţine că textul criticat, care face trimitere la prevederi legale din Codul fiscal, norme metodologice şi un număr impresionant de anexe şi ordine ale diferitelor instituţii ale statului cu competenţe în domeniul financiar, fiscal şi bugetar, este confuz şi imprecis şi, prin urmare, impredictibil.7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare, care au următorul cuprins: „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.“11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) - „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“. De asemenea este menţionat şi art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în precedent, s-a mai pronunţat asupra soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, însă în raport cu critici diferite faţă de cele din prezenta cauză, sens în care sunt: Decizia nr. 936 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2013, Decizia nr. 162 din 28 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 24 aprilie 2012, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011, decizii prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.13. Analizând dosarul cauzei, Curtea reţine că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, în formă continuată, infracţiune prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969. În acest context critică prevederile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sub aspectul modalităţii de definire a infracţiunii, întrucât nu poate fi determinată cu precizie noţiunea de „impozit cu reţinere la sursă“, pentru a stabili acţiunile sau inacţiunile prohibite de legea penală. Mai mult, calificarea impozitului din transferul proprietăţilor imobiliare ca un impozit cu reţinere la sursă se realizează printr-un ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, act normativ cu valoare infralegală.14. Curtea constată că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 incriminează reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, iar dispoziţiile de lege la care se raportează, în speţa de faţă, sunt cuprinse în art. 77¹ alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care prevăd obligaţia notarului public de a vira impozitul pentru transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut [impozit care se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii].15. În ceea ce priveşte incriminarea unei fapte, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă (Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011, precitată). Astfel, dacă prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie indică autoritatea competentă să reglementeze infracţiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituţionale, relaţiile sociale reglementate, procedura şi majoritatea de vot necesare incriminării, dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie implică exigenţa ca infracţiunile şi pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forţă de lege - „în temeiul legii“, iar prin trimiterea la „condiţiile legii“ trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile.16. În acest context, Curtea observă că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).17. De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.18. Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, reţine că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).19. Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din data de 21 aprilie 2010 „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“.20. Aşadar, faţă de cele menţionate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.21. Curtea observă că legiuitorul, prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a stabilit cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, precizând şi contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată a acestora. De asemenea, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea acestui cod fiscal şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri [potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal]. Totodată, prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, la alin. (2) al art. 228 [cu denumirea marginală - Acte normative de aplicare], legiuitorul delegat a prevăzut că formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora privind administrarea creanţelor fiscale se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.22. Din examinarea prevederilor legale în materie fiscală menţionate mai sus, coroborate cu cele ale Legii nr. 241/2005, Curtea observă că acestea nu precizează, în mod concret, care sunt veniturile impozabile cu reţinere la sursă, limitându-se la a menţiona în cuprinsul acestora, sporadic, spre exemplu, „reţinerea la sursă a impozitului reprezentând plăţi anticipate pentru unele venituri din activităţi independente“ [art. 52 din Legea nr. 571/2003], „veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16% aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu“ [art. 77 din Legea nr. 571/2003] sau „plătitorii de venituri cu regim de reţinere la sursă a impozitelor, cu excepţia plătitorilor de venituri din salarii, conform prezentului titlu, au obligaţia să depună o declaraţie privind calcularea şi reţinerea impozitului pentru fiecare beneficiar de venit la organul fiscal competent, până în ultima zi a lunii februarie inclusiv a anului curent pentru anul expirat“ [art. 119 din Legea nr. 571/2003].23. Curtea observă că prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 101/2008 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, anexa nr. 8, sunt reglementate Instrucţiuni de completare a formularului 100 „Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat“, cod 14.13.01.99/bs, care, la capitolul I - Depunerea declaraţiei, stabilesc că „Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat se completează şi se depune de plătitorii de impozite şi taxe cărora le revin, potrivit legislaţiei în vigoare, obligaţiile de plată cuprinse în Nomenclatorul obligaţiilor de plată la bugetul de stat prevăzut în anexa nr. 15“.Pct. 1.1 lit. a) din anexa nr. 8 la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 101/2008, cu modificările şi completările ulterioare, enumeră, în contextul stabilirii termenelor până la care se depun declaraţiile privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, mai multe tipuri de impozit ca fiind „impozit reţinut la sursă“, conform legislaţiei specifice privind impozitul pe venitul persoanelor fizice, printre care se regăseşte „impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal“, dar şi categoria „impozit pe alte venituri ale persoanelor fizice“, care este insuficient precizată. Totodată, potrivit pct. 3.2.3 din anexa nr. 8 la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 101/2008, cu modificările şi completările ulterioare, impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal se stabileşte de notarii publici, în conformitate cu dispoziţiile art. 77¹ alin. (1) şi (3) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordinului ministrului economiei şi finanţelor şi al ministrului justiţiei nr. 1.706/1.889/C/2008 privind aprobarea procedurilor de stabilire, plată şi rectificare a impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal şi a modelului şi conţinutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, în anexa nr. 15 la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 101/2008, cu modificările şi completările ulterioare, anexă care prevede „Nomenclatorul obligaţiilor de plată la bugetul de stat“, la pct. 19, rubrica „Denumire creanţă fiscală“, se regăseşte „Impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal“, iar la rubrica „temei legal“ sunt menţionate art. 77¹ şi 93 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare.24. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, însă nici în cuprinsul acestui articol, nici în cuprinsul legii menţionate sau al altor acte normative, noţiunea de „impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă“ nu este definită. Însă, prin normele infralegale, care au menirea de a aproba modelul şi conţinutul formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, sunt inventariate impozitele şi contribuţiile colectate prin reţinere la sursă, iar impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal sau impozitul pe alte venituri ale persoanelor fizice este menţionat ca un impozit cu reţinere la sursă. Aşadar, Curtea reţine că obiectul material al infracţiunii nu este configurat prin lege, ci printr-un act administrativ de aplicare a legii al cărui obiect de reglementare vizează, în realitate, un domeniu distinct, respectiv aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare. Or, în ipoteza infracţiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii.25. Raportând cele prezentate mai sus la speţa de faţă, Curtea constată că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia. Aşa fiind, textul supus controlului de constituţionalitate nu respectă condiţiile de calitate a legii, respectiv din modul de definire a infracţiunii prevăzute la art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu poate fi determinată noţiunea de „impozit cu reţinere la sursă“, astfel că destinatarul normei nu poate să îşi ordoneze conduita, în funcţie de ipoteza normativă a legii.26. În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Curtea constată că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art. 78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioară prevăzută în textul ei.27. Însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. Nu este aşadar admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forţă juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică.28. Raportând prevederile criticate la principiile mai sus enunţate, Curtea constată că acestea nu respectă cerinţa de accesibilitate a legii, întrucât dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noţiunea de „impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă“, nu fac trimitere la un act normativ de rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret, norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuţiilor cu reţinere la sursă, în care s-ar afla şi impozitul pentru transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. Singura menţiune cu privire la acesta este cuprinsă într-un act administrativ dat în aplicarea unor acte normative de reglementare primară, fără a exista o legătură cu obiectul de reglementare al Legii nr. 241/2005, lege penală în sensul art. 173 din Codul penal.29. În acest context, Curtea reţine că, potrivit tezei întâi din art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei (paragraful 145), reiterând jurisprudenţa sa anterioară, arată că art. 7 din Convenţie prevede, printre altele, principiul că numai legea poate defini o crimă şi prescrie o pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi, de asemenea, stabileşte principiul că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Rezultă că infracţiunile şi pedepsele relevante trebuie să fie clar definite de lege, cerinţă care este îndeplinită numai în cazul în care individul îşi poate da seama din conţinutul dispoziţiei legale care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală.30. În concluzie, Curtea constată că prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.31. Distinct de acestea, Curtea observă că legiuitorul, prin normele criticate, a urmărit să descurajeze contribuabilii de la sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale, însă atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare, nu se poate face decât cu respectarea Constituţiei, care, potrivit art. 1 alin. (5), este obligatorie. Astfel, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă şi accesibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate.32. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Liliana Chiş în Dosarul nr. 1.29 6 /33/2013 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Ioniţa CochinţuOPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu soluţia adoptată cu majoritate de voturi, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare, care a format obiectul sesizării în prezenta cauză, trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru următoarele argumente:Excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza.Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea decide asupra excepţiilor care au legătură cu soluţionarea cauzei, neîndeplinirea acestei condiţii legale determinând respingerea ca inadmisibilă a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.Or, excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentului dosar a fost ridicată într-o cauză penală având ca obiect săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă. În cauza dedusă judecăţii nu este vorba despre fapta de nereţinere a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă (ceea ce ar putea motiva o eventuală lipsă de previzibilitate a normei de incriminare, respectiv a imposibilităţii determinării cu precizie a categoriei şi impozitului cu reţinere la sursă). Fapta incriminată are ca situaţie premisă reţinerea sumelor de bani şi nevărsarea acestora (a sumelor deja reţinute) cu intenţie. Nu se poate pretinde că sumele reţinute cu titlu de impozite şi contribuţii nu au avut o bază legală previzibilă, la momentul când acestea au fost reţinute, pentru ca mai apoi să se susţină că „reţinerea la sursă“ nu este clar definită prin prevederile legale de natură fiscală, iar norma a devenit neclară la momentul la care sumele reţinute trebuiau vărsate la buget.Aşadar, chiar dacă, din punct de vedere formal, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie textul legal de incriminare aplicat în cauză, criticile formulate vizează o ipoteză juridică ce nu se regăseşte nici în acest text şi nici în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.Critica de neconstituţionalitate se bazează pe compararea mai multor texte de lege şi raportarea concluziei la dispoziţii/principii ale Constituţiei.Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională a statuat că „examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 948 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Decizia nr. 523 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014).Se constată că această modalitate de fundamentare a excepţiei de neconstituţionalitate (care a determinat în precedent pronunţarea de soluţii de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate astfel formulate şi motivate) este utilizată şi în prezenta cauză. Astfel, deşi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, criticile autoarei excepţiei vizează în concret coroborarea normei de incriminare cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Mediat, aceste din urmă dispoziţii sunt de fapt criticate pentru că nu definesc noţiunea de „impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă“, ceea ce ar conduce la concluzia că incriminarea, prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, a infracţiunii de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă este neconstituţională. Chiar şi această concluzie ce rezultă din compararea art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal suferă sub aspectul logicii de interpretare a normelor juridice, întrucât, astfel cum s-a arătat, fapta pentru care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost trimisă în judecată constă în nevărsarea cu intenţie la bugetul de stat a sumelor de bani reprezentând impozite/contribuţii la bugetul de stat, sume care au fost deja reţinute.De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 6 din Legea nr. 241/2005 (spre exemplu, Decizia nr. 936 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2013, Decizia nr. 162 din 28 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 24 aprilie 2012, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011). Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, fără a fi pusă în discuţie lipsa de predictibilitate a textului de lege criticat, ceea ce demonstrează că acesta nu a pus probleme în practica aplicării.În plus, constatarea neconstituţionalităţii art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu rezolvă eventuala lipsă de predictibilitate a Codului fiscal, acesta din urmă trebuind modificat şi completat în situaţia în care este neclar sub aspectele relevate de autoarea excepţiei. Potrivit art. 1 alin. (1) din Codul fiscal, acest cod (aşadar, nu Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale) „stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată a acestora....“Întrucât lipsa de predictibilitate a normei criticate este dedusă din coroborarea acesteia cu un cadru legislativ general (despre acest cadru afirmându-se că nu ar fi clar), singurul efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii este acela al dispariţiei unui mijloc legal de protejare a bugetului de stat şi de protecţie a persoanelor cărora li s-au reţinut impozitele cu diferite destinaţii (contribuţii, impozite etc.), dar nu au fost virate bugetului, situaţie în care nu îşi vor putea dovedi/solicita diferite drepturi de care se leagă plata acestor impozite şi contribuţii.De aceea, este necesară urgenta intervenţie a legiuitorului pentru a complini vidul legislativ astfel creat, întrucât, deşi considerentele deciziei pronunţate s-au raportat exclusiv la sintagma „sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă“, efectele deciziei de admitere se răsfrâng asupra întregului art. 6 din Legea nr. 241/2005.Instanţa constituţională nu a sancţionat incriminarea faptei de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în termenul prevăzut de lege, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, ci insuficienta definire a acestei categorii de impozite/contribuţii.Judecători,Petre LăzăroiuValer DorneanuSimona-Maya TeodoroiuTudorel Toader