Decizia Nr.37 din 07.06.2021

Pe rol se află pronunţarea asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)? Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 25 mai 2021, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen pentru pronunţare la data de 7 iunie 2021, când, în aceeaşi compunere, a decis următoarele:ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin Încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2021, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)? II. Expunerea succintă a cauzeiCurtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală este învestită cu judecarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sibiu şi de inculpaţii V.P., N.B., R.C., A.C., M.R., F.G., S.S., G.P., F.F., F.C. şi A.P. împotriva Sentinţei penale nr. 28 pronunţate la data de 27 martie 2020 de către Tribunalul Sibiu.În cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut că, începând cu anul 2010, inculpatul V.P. a constituit împreună cu inculpaţii N.B. şi V.C. o grupare infracţională organizată în scopul săvârşirii de fraude informatice. Modul de operare iniţial a fost gândit de inculpatul V.P. şi consta în postarea de anunţuri privind vânzări de bunuri fictive pe site-uri de licitaţii online internaţionale, urmate de purtarea corespondenţei electronice cu persoanele interesate, aspecte de care se ocupa chiar el. Persoanele vătămate erau convinse să vireze banii aferenţi bunului pe care doreau să îl achiziţioneze în conturile bancare controlate de grupare, în corespondenţa pe care o purtau cu vânzătorul inducându-li-se convingerea că fac plata printr-un serviciu de tip „escrow" (o a treia parte primeşte banii de la cumpărător şi îi reţine până la finalizarea efectivă a tranzacţiei, când îi remite vânzătorului), astfel că în cazul neprimirii bunului, aceştia urmau să le fie restituiţi.În fapt, banii ajungeau în conturile celorlalţi membri ai grupării, ce aveau ca atribuţii principale retragerea rapidă a banilor din conturile deschise de ei în acest sens, înainte ca victimele să anuleze transferul, banii fiind apoi transferaţi în conturile inculpatului V.P. cu titlu de cadou, chirie, împrumut sau datorie după reţinerea cotei procentuale ce revenea fiecăruia, conform înţelegerii.S-a reţinut că la foarte scurt timp gruparea infracţională organizată s-a extins atât în ceea ce priveşte activitatea infracţională a membrilor cât şi, implicit, în ceea ce priveşte numărul membrilor, la aceasta aderând şi fiind sprijinită de numeroase alte persoane (inculpaţii A.C., M.R., F.F., I.F., M.E., R.C., S.A.M., S.S., F.C., S.S., D.P., A.P., V.C., V.B., A.V., C.D.). Membrii grupării au indus în eroare mai multe persoane vătămate din diverse state din Europa: Spania, Franţa, Belgia, Germania, Austria, Elveţia, Polonia, Italia, Portugalia, Olanda, Ungaria şi Andorra.În fapt, au fost postate pe mai mult de 80 de site-uri de vânzări online din Europa anunţuri cu diverse bunuri (autoturisme, electronice şi electrocasnice) la preţuri atractive. Anunţurile false au fost postate de către inculpaţii V.P., V.C. şi M.R., fiind folosite mai multe adrese de e-mail pentru înregistrarea anunţurilor pe site-uri de vânzări. Persoanele interesate de achiziţionarea bunurilor postate la vânzare au contactat membrii grupării, care se ocupau cu gestionarea corespondenţei electronice, şi după mai multe conversaţii, de regulă pe e-mail, iar în unele cazuri şi telefonic, erau determinate să transfere diverse sume de bani, ca avans, taxă de transport, taxă pentru verificarea produsului sau alte taxe, în conturi bancare gestionate de gruparea infracţională, deschise în România şi Bulgaria. Astfel, având convingerea că încheie o tranzacţie corectă şi garantată, 425 de cumpărători de bună-credinţă au efectuat 481 de transferuri bancare din conturile lor în 34 de conturi bancare deschise în România şi Bulgaria, conturi gestionate şi controlate de membrii grupării infracţionale, într-un cuantum total de aproximativ 250.000 euro.La termenul de judecată din data de 13.01.2021, curtea de apel, din oficiu, a pus în discuţie utilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu propunerea dezlegării unei chestiuni de drept vizând lămurirea unor aspecte esenţiale legate de încadrarea juridică a faptelor pretins a fi fost comise de inculpaţi şi constând, în esenţă, în postarea de anunţuri fictive online, care au avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această postare de anunţuri fictive să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta. Instanţa a reflectat asupra problemei de drept dacă faptele pretins a fi fost săvârşite de inculpaţi justifică încadrarea juridică în prevederile art. 249 din Codul penal, frauda informatică, sau justifică încadrarea în prevederile art. 244 alin. (2) din Codul penal, înşelăciunea.Curtea de apel, în urma analizei literaturii, a considerat că este necesar a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea problemei de drept mai sus evocată.Punctele de vedere ale părţilor şi Ministerului PublicReprezentantul Ministerului Public, în principal, a apreciat că practica judiciară este constantă în a considera că fapta de a publica anunţuri fictive pe internet, urmată de producerea unei pagube, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică.În subsidiar a arătat că nu se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sugerând chiar o variantă în care se poate formula întrebarea ce se vrea a fi adresată instanţei supreme, şi anume: Dacă simpla introducere de date informatice care a avut drept consecinţă fraudarea unui subiect pasiv fără ca prin această activitate de introducere de date informatice să fie perturbată funcţionarea unui sistem informatic întruneşte cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică (în modalitatea de introducere de date informatice) sau ale infracţiunii prevăzute de art. 244 din Codul penal.Inculpaţii A.P. şi A.C., prin apărător ales, au arătat că practica judiciară a cunoscut un parcurs evolutiv. Dacă la început în astfel de cauze erau pronunţate soluţii de condamnare pentru infracţiuni concurente, reţinându-se atât infracţiunea de înşelăciune, cât şi infracţiunea de fraudă informatică, ulterior practica a considerat că în astfel de situaţii ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni unice, frauda informatică, înşelăciunea fiind absorbită de infracţiunea prevăzută în legea specială, adică de infracţiunea de fraudă informatică. Apărarea a considerat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept ridicată de instanţă prin prisma consecinţelor pe care o eventuală schimbare de încadrare juridică le-ar avea asupra situaţiei juridice a inculpaţilor.Inculpaţii P.V., A.V., A.S. şi M.E., V.B. şi V.C. consideră că în speţă s-ar putea ridica inclusiv problema neconstituţionalităţii textului de lege, pentru lipsa de claritate. Susţin că dispoziţiile art. 249 din Codul penal sancţionează introducerea, modificarea ori ştergerea de date informatice, însă elementul material al acestei infracţiuni nu este descris corespunzător pentru ca destinatarul final să poată înţelege în mod clar care este acţiunea, cui se adresează şi care sunt condiţiile în care se poate îndeplini. S-a apreciat că este nevoie de sesizarea instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept.Inculpatul N.B. a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Persoanele vătămate şi părţile civile, prin intermediul apărătorilor desemnaţi din oficiu, au apreciat că, în raport cu opiniile divergente din literatura de specialitate, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să vizeze semnificaţia acţiunii de postare a unui anunţ în mediul online, şi anume dacă această activitate se circumscrie sau nu sferei noţiunii de „introducere de date informatice". Au apreciat că, mai degrabă, acţiunea inculpaţilor pare a se încadra în textul de lege care sancţionează înşelăciunea, şi nu frauda informatică.Inculpatul M.R., prin avocat ales, a arătat că, în temeiul art. 475 din Codul procedură penală, trebuie sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea acestei chestiuni de drept, apreciind că întrebarea propusă de instanţă acoperă toate discuţiile şi toate întrebările ridicate în această cauză. Aceasta întrucât poate lămuri în care dintre cele două infracţiuni se încadrează acţiunea de introducere a unor date într-un sistem informatic, respectiv dacă aceasta aduce sau nu atingere şi bunei funcţionări a sistemului informatic.Punctul de vedere al instanţeiCurtea de Apel Alba Iulia a făcut trimitere la prevederile legale relevante în cauză, la literatura de specialitate şi la jurisprudenţa naţională, exprimându-şi ulterior opiniile privind problema de drept.Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a considerat că prin activitatea de postare de anunţuri fictive online, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, se realizează o simplă interacţiune a inculpatului cu sistemul informatic. În lipsa unei conduite ulterioare a victimei (care citeşte anunţul publicat şi, interesată fiind de conţinutul acestuia, îl contactează pe inculpat, negociind condiţiile achiziţionării bunului), simpla postare a anunţului nu este aptă a cauza o pagubă persoanei vătămate.S-a apreciat că diferenţa dintre cele două infracţiuni, fraudă informatică şi înşelăciune, se bazează pe faptul că, în cazul înşelăciunii, inducerea în eroare (prin introducerea de date informatice) determină victima să se prejudicieze prin contactul ulterior cu inculpatul, în vreme ce în cazul fraudei informatice (prin introducerea de date informatice) conduita victimei este irelevantă, paguba produsă acesteia fiind cauzată de însăşi introducerea datelor informatice, de manipularea sistemului informatic.III. Opinia instanţelor judecătoreştiÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Craiova, Iaşi, Suceava, Timişoara, Cluj, Galaţi, Oradea, Târgu Mureş, Piteşti, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.S-au conturat următoarele opinii:Într-o opinie majoritară, exprimată de curţile de apel Bacău, Braşov, Craiova, Iaşi, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Brăila, Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui şi Judecătoria Vaslui, Tribunalul Timiş şi Judecătoria Lugoj, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Bolintin-Vale, s-a opinat în sensul că activitatea de postare de anunţuri fictive online, fără ca prin aceasta să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează doar conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal, neproducându-se o alterare a datelor sistemului informatic.Curtea de Apel Bacău a arătat că, în ceea ce priveşte elementul material, diferenţa dintre aceste două infracţiuni este dată de faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârşeşte asupra unui sistem informatic, înşelăciunea săvârşită în modalitatea prezentată mai sus, respectiv prin plasarea unor anunţuri fictive care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, are loc prin intermediul unui sistem informatic.Dacă în cazul infracţiunii de fraudă informatică urmarea imediată, respectiv rezultatul infracţiunii, se produce ca urmare a introducerii, modificării sau ştergerii de date informatice, a restricţionării accesului la aceste date ori împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în cazul infracţiunii de înşelăciune prin folosirea unui sistem informatic, introducerea unor date informatice, constând în oferte de vânzare, neurmate de „clasica" inducere în eroare, este lipsită de relevanţă penală. Introducerea datelor informatice în mediul virtual constituie doar acte pregătitoare, de natură să creeze o situaţie premisă pentru viitoarele manopere dolosive ale infractorilor, săvârşite în scopul obţinerii foloaselor patrimoniale.Acţiunea de plasare a unor anunţuri privind vânzarea anumitor produse pe care pretinsul vânzător nu le deţine ori nu le expune spre vânzare cu scopul real de a le înstrăina întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, într-o variantă modernă, adaptată la contextul sociocultural al dezvoltării actelor de comerţ în formă electronică; utilizarea unui sistem informatic propriu pentru a plasa respectivele oferte de vânzare, fără a introduce, modifica sau şterge date informatice, restricţiona accesul la aceste date ori împiedica în orice mod funcţionarea unui sistem informatic aparţinând altei persoane, nu ar putea reprezenta altceva decât un mijloc fraudulos de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune, incriminat sub formă agravată la alin. (2) al art. 244 din Codul penal.Situaţia premisă se circumscrie unei infracţiuni săvârşite prin nesocotirea încrederii, autorul faptei urmărind producerea unei pagube persoanei vătămate, corelativă cu îmbogăţirea sa, uzitând de manopere dolosive ce constau în publicarea unor anunţuri de vânzare fictive. Aceste anunţuri ar putea fi publicate în formă scrisă, prin intermediul unui ziar, unei reviste ori în cadrul unei emisiuni de radio sau de televiziune, fără a prezenta relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei - aceste modalităţi reprezentând fiecare în parte mijloacele frauduloase incriminate de către legiuitor la alin. (2) al art. 244 din Codul penal.În opinia minoritară, exprimată de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Braşov, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Videle, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Oneşti, publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea alternativă a „introducerii de date informatice").S-a considerat că în cauză vânzările fictive de bunuri online, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacţionarea de bunuri online, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la existenţa bunurilor şi determinate, în acest mod, să plătească preţul unor bunuri inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din Codul penal (opinia Tribunalului Ialomiţa).De asemenea, s-a apreciat că în modalitatea introducerii de date informatice infracţiunea prevăzută de art. 249 din Codul penal presupune inserarea în format prelucrabil informatic de informaţii sau concepte inexistente anterior, fiind incidente aceste dispoziţii în cazul introducerii de date informatice false ori nereale pe platforme de e-commerce sau înregistrarea de oferte nereale de vânzare. S-a concluzionat că în modalitatea introducerii de date informatice infracţiunea de fraudă informatică prevăzută de art. 249 din Codul penal constituie o normă juridică specială de incriminare în raport cu incriminarea generală a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (opinia Tribunalului Braşov).Tribunalul Ilfov a exprimat două opinii. Astfel, într-o opinie, exprimată de magistraţii Tribunalului Ilfov, publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal, în modalitatea alternativă „prin alte mijloace frauduloase", apreciindu-se că publicarea anunţului, prin ea însăşi, nu este de natură a produce o pagubă, în lipsa unei acţiuni ulterioare a persoanei vătămate, care contactează făptuitorul şi stabileşte, împreună cu acesta, detaliile tranzacţiei. S-a considerat că, în această situaţie, publicarea de anunţuri fictive online reprezintă un mijloc fraudulos prin care se săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune.Într-o altă opinie, exprimată de magistraţii instanţelor arondate (Judecătoria Buftea şi Judecătoria Cornetu), s-a apreciat că ori de câte ori inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, dacă s-a pricinuit o pagubă, se realizează prin introducerea, modificarea sau culegerea de date informatice, redirecţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic se va reţine infracţiunea de fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din Codul penal.Într-o altă opinie, minoritară, judecătorii din cadrul Secţiei penale a Tribunalului Arad au considerat că prin activitatea de postare de anunţuri fictive online, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, se realizează o simplă interacţiune a inculpatului cu sistemul informatic. În lipsa unei conduite ulterioare a victimei (care citeşte anunţul publicat şi, interesată fiind de conţinutul acestuia, îl contactează pe inculpat, negociind condiţiile achiziţionării bunului), simpla postare a anunţului nu este aptă a cauza o pagubă persoanei vătămate.Aceeaşi opinie s-a conturat şi la nivelul Judecătoriei Lieşti, în sensul că, prin activitatea de prestare de anunţuri fictive online, fără ca prin această activitate să se intervină în sistemul informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, se realizează o singură interacţiune a inculpatului cu sistemul informatic, şi nu o infracţiune de fraudă informatică.IV. Opinia specialiştilor consultaţiÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca a opinat în sensul că încadrarea juridică într-o astfel de ipoteză trebuie să pornească de la diferenţele dintre tipicitatea infracţiunii de fraudă informatică şi cea a infracţiunii de înşelăciune.Astfel, infracţiunea de fraudă informatică are la bază o acţiune „informatică"/„tehnică" în contextul unei interacţiuni cu un sistem informatic - introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic. Această conduită „tehnică" este cea care generează în mod direct paguba patrimonială. Altfel spus, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, sistemul informatic este în mod direct cel „fraudat", iar ca urmare a acestei „fraudări" acesta ajunge să „consemneze" o altă realitate informatică, necorespunzătoare realităţii care, transpusă în realitatea faptică, echivalează cu o pagubă pentru o anumită persoană. În cazul fraudei informatice nu se interpune în acest „circuit" de fraudare nicio persoană care, prin conduita sa păgubitoare, să îşi genereze sau să genereze altuia un minus patrimonial (paguba).Pe de altă parte, infracţiunea de înşelăciune presupune un raport interuman (chiar şi mediat) între autorul faptei şi victimă/reprezentantul acesteia, în sensul în care autorul transmite informaţia mincinoasă prin orice mijloace, inclusiv prin mijloace informatice, iar victima, crezând acea informaţie, procedează la realizarea unei conduite păgubitoare. În acest caz, paguba este generată ca urmare a unei conduite din partea victimei, şi nu în mod automat prin interacţiunea cu sistemul informatic.Din aceste motive, s-a apreciat că ipoteza supusă analizei se încadrează în infracţiunea de înşelăciune. În aceste ipoteze, minciuna este transmisă de către autor victimei/reprezentantului acesteia prin utilizarea unor platforme informatice de ecommerce. Paguba se poate produce însă doar după ce informaţia falsă a ajuns la victimă/reprezentantul său, iar oricare dintre aceştia din urmă realizează o conduită păgubitoare aptă să genereze un folos patrimonial în beneficiul autorului.Problema suplimentară care se ridică este aceea dacă fapta de înşelăciune reţinută într-o atare ipoteză va fi întotdeauna o înşelăciune în formă agravată, respectiv comisă prin mijloace frauduloase. S-a opinat în sensul că simpla „transmitere" a informaţiei mincinoase potenţialelor victime printr-o platformă informatică de tip e-commerce nu poate să atragă de plano reţinerea formei agravate, pentru că această modalitate de transmitere a mesajului nu prezintă per se o mare aparenţă de veridicitate (publicarea anunţului pe un astfel de site web nu garantează suplimentar autenticitatea sa). Aşadar, reţinerea agravantei va fi posibilă doar dacă autorul utilizează „suplimentar" mijloace frauduloase, nume sau calităţi mincinoase care să întărească aparenţa de veridicitate cu privire la afirmaţiile sale neadevărate.Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale a arătat că ambele infracţiuni sunt reglementate în titlul II - Infracţiuni contra patrimoniului din Codul penal. Publicarea unui anunţ fictiv (adică introducerea unor date informatice într-un sistem informatic) presupune o interacţiune între făptuitor şi sistemul informatic. O astfel de interacţiune, chiar desfăşurată în scopul final de a obţine un beneficiu material, nu poate fi, în nicio situaţie, prejudiciabilă prin ea însăşi pentru persoana vătămată. În acelaşi sens este şi o parte din jurisprudenţă, reţinându-se că nu se poate susţine că s-a produs prejudiciul persoanelor vătămate prin publicarea de anunţuri fictive (introducerea de date informatice, adică prin acţiuni asupra sistemelor informatice), ci prin comiterea de acte materiale care se circumscriu laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 1.553/2014).Pentru a se cauza o pagubă în speţă este necesară conduita persoanei vătămate care să realizeze un act prejudiciabil (de exemplu, să transfere o sumă de bani făptuitorilor, după purtarea de conversaţii cu aceştia). Or, prejudicierea persoanei vătămate este de esenţa infracţiunii de înşelăciune, în care victima este determinată să adopte o conduită păgubitoare, de exemplu prin remiterea unui bun sau plata nejustificată a unui serviciu (Mihail Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea specială, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 429, Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals, şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 137, C.S.J., Decizia nr. 1.255/12.05.1998).Postarea de anunţuri fictive nu reprezintă decât un mijloc pentru inducerea în eroare a victimei, dar fără conduita acesteia, ca urmare a inducerii acesteia în eroare de către făptuitori, nu se cauzează un prejudiciu.După cum s-a reţinut în jurisprudenţă, aceste anunţuri puteau fi publicate în forma scrisă, prin intermediul unui ziar, unei reviste ori în cadrul unei emisiuni radio sau de televiziune, fără a prezenta relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei - aceste modalităţi reprezentând fiecare în parte mijloace frauduloase incriminate de legiuitor în art. 244 alin. (2) din Codul penal (Judecătoria Mediaş, Sentinţa penală nr. 88 din 3 aprilie 2018).În schimb, în cazul infracţiunii de fraudă informatică prevăzute de art. 249 din Codul penal, comisă în modalitatea introducerii de date informatice, conduita victimei este irelevantă. În această ipoteză, paguba produsă acesteia este cauzată de însăşi introducerea datelor informatice, de manipularea sistemului informatic de către făptuitor.În acelaşi sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că producerea pagubei trebuie să se realizeze în mod direct ca o consecinţă a uneia dintre acţiunile prevăzute la art. 249 din Codul penal; simpla introducere a unor date informatice (publicarea de anunţuri fictive) nu produce o pagubă persoanelor vătămate (Tribunalul Vâlcea, Decizia penală nr. 84 din 6.07.2015).De altfel, această soluţie a fost reţinută atât de doctrină (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, Bucureşti, 2012, p. 453-461, Mihail Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea specială, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 434, Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 277, Sergiu Bodgan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals, şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 186), cât şi de jurisprudenţă, apreciindu-se că acţiunea de plasare a unor anunţuri fictive întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, într-o variantă modernă, adaptată la contextul actual al dezvoltării actelor de comerţ în formă electronică (Judecătoria Mediaş, Sentinţa penală nr. 88 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia penală nr. 821/2017, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală, Decizia penală nr. 81 din 27.08.2008, Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 528 din 10.10.2014, Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 224 din 26.02.2015, Judecătoria Mediaş, Sentinţa penală nr. 88 din 3 aprilie 2018).Faţă de aceste considerente, s-a apreciat că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal.Universitatea „Lucian Blaga" din Sibiu - Facultatea de Drept a arătat că în speţa supusă analizei inculpaţii au postat anunţuri nereale, referitoare la oferte de vânzare a unor bunuri inexistente, folosindu-se în acest scop de platforme de vânzare-cumpărare online. După postarea anunţurilor, inculpaţii intrau în contact cu persoanele interesate de cumpărarea acelor bunuri, prin intermediul poştei electronice, îi convingeau să achiziţioneze bunurile şi să facă plata preţului, dar ulterior bunurile nu mai erau expediate cumpărătorilor, acestea neexistând de fapt, în realitate.Prin modalitatea concretă în care au acţionat, inculpaţii au indus în eroare părţile vătămate prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase (deţinerea unor bunuri destinate vânzării care nu existau în realitate), fără să intervină asupra datelor din sistemul informatic care de altfel a funcţionat corespunzător, conform destinaţiei sale, nefiindu-i afectată în niciun fel integritatea.Frauda informatică este definită în art. 249 din Codul penal drept fapta care constă în introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.Simpla postare a unor anunţuri fictive, mincinoase, pe platforme electronice specializate în vânzarea-cumpărarea de bunuri nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică în forma introducerii de date informatice, întrucât aceste anunţuri pot fi introduse sau retrase în orice moment de către utilizatorii platformei. Acea platformă a fost utilizată de inculpaţi ca un simplu mijloc de a racola clienţi şi de a face publică intenţia mincinoasă de vânzare a unor bunuri inexistente, fără ca prin postarea anunţurilor să se realizeze o introducere a unor date informatice, după cum nici ştergerea acelor anunţuri mincinoase nu ar putea fi considerată fraudă informatică săvârşită în modalitatea ştergerii de date informatice.În accepţiunea art. 249 din Codul penal, acţiunea de introducere de date informatice presupune ca datele, informaţiile să fie inserate de o manieră improprie sau neautorizată în sistemul informatic, iar obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de componentele sistemului informatic asupra căruia se acţionează (Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Criminalitatea în cyberspaţiu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 173-175). Or, în speţa dedusă judecăţii inculpaţii au utilizat sistemul informatic în conformitate cu destinaţia lui, folosindu-se de setările originale ale acestuia, disponibile de altfel oricărei persoane, prin postarea de anunţuri de vânzare la licitaţie a unor bunuri. Conţinutul acelor anunţuri era însă nereal, dar această împrejurare nu este de natură să califice faptele lor drept acte de fraudă informatică, deoarece nu erau îndreptate împotriva sistemului informatic ori a datelor acestuia, ci reprezintă fapte de înşelăciune săvârşite prin mijloace frauduloase, cu atât mai mult cu cât, ulterior postării acelor anunţuri, inculpaţii continuau manoperele de inducere în eroare prin contactarea persoanelor vătămate şi îndrumarea acestora cu privire la modalitatea de realizare a plăţii şi de ridicare a produselor achiziţionate care însă nu mai erau expediate, ele neexistând în realitate.În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, opinia a fost în sensul că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă „prin alte mijloace frauduloase").Opinia specialiştilor din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu" a fost în sensul că ambele infracţiuni au ca obiect juridic generic patrimoniul şi ansamblul relaţiilor sociale care se nasc, se desfăşoară şi se dezvoltă în legătură cu această valoare socială. În ceea ce priveşte obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de înşelăciune, acesta constă în relaţiile sociale care se bazează pe buna-credinţă şi încrederea care trebuie să existe între subiecţii raporturilor de ordin patrimonial, în timp ce, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, buna-credinţă şi încrederea în raporturile de ordin patrimonial au în vedere corecta procesare şi stocare a datelor informatice şi buna funcţionare a sistemelor informatice.În literatura de specialitate şi în jurisprudenţă au existat opinii contradictorii cu privire la raportul dintre cele două infracţiuni. În general, s-a arătat însă că infracţiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă de specie a infracţiunii de înşelăciune, art. 249 din Codul penal constituind o normă specială în raport cu art. 244 din Codul penal, care constituie norma generală. Prin urmare, atunci când ne aflăm în prezenţa unui conflict de incriminări, se va aplica norma specială prevăzută de art. 249 din Codul penal. Altfel spus, frauda informatică reprezintă o variantă specială a infracţiunii de înşelăciune şi se realizează prin acţiunea unei persoane asupra integrităţii datelor informatice dintr-un sistem informatic sau prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.S-a analizat dacă fapta unei persoane de a publica anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, se circumscrie elementului material al infracţiunii de fraudă informatică.În acest sens, din norma de incriminare rezultă că una dintre modalităţile de realizare a elementului material al acestei infracţiuni o reprezintă acţiunea de introducere de date informatice. Se pune întrebarea dacă publicarea unor anunţuri fictive online, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, reprezintă o acţiune de introducere de date informatice, conform art. 249 din Codul penal.Din analiza dispoziţiilor art. 181 alin. (2) din Codul penal rezultă că prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.Publicarea unor anunţuri fictive online constituie o reprezentare a unor fapte sau informaţii. Trebuie analizat dacă este îndeplinită însă şi condiţia ca acestea să fie într-o formă care să poată fi prelucrată printr-un sistem informatic. Sistemul informatic este definit în art. 181 alin. (1) din Codul penal ca fiind orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive care asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.Definiţii asemănătoare ale expresiilor „date informatice" şi „sistem informatic" se găsesc şi în Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2005/222/JAI a Consiliului, precum şi în Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, Budapesta, 23 noiembrie 2001.Astfel, în noţiunea de „sistem informatic", Decizia-cadru 2005/222/JAI a Consiliului include atât dispozitivul sau grupul de dispozitive interconectate sau omologate, dintre care unul sau mai multe asigură, prin intermediul unui program, prelucrarea automată a datelor informatice, cât şi datele informatice stocate, prelucrate, recuperate sau transmise de acest dispozitiv sau grup de dispozitive în vederea exploatării, a utilizării, a protecţiei şi a întreţinerii lor.S-a concluzionat că datele informatice sunt acele date care se regăsesc într-un sistem informatic şi care pot fi prelucrate automat cu ajutorul unui sistem informatic.S-a arătat că în punctul 25 din Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind criminalitatea informatică [Explanatory Report to the Convention on Cybercrime, European Treaty Series No. 185 (2001)] este explicată definiţia datelor informatice, arătându-se că acestea trebuie să fie apte de a fi procesate, adică datele trebuie să fie puse într-o formă care permite prelucrarea lor direct de către sistemul informatic. Din interpretarea punctului 25 al Raportului explicativ rezultă că doar datele informatice care sunt procesate automat de sistemul informatic fac obiectul infracţiunilor definite de Convenţie. De altfel, la punctul 86 al Raportului explicativ, care clarifică art. 8 - Frauda informatică, se arată că scopul acestui articol este de a incrimina orice manipulare nejustificată a cursului normal al prelucrării datelor informatice cu intenţia de a avea ca efect un transfer ilegal de proprietate, iar punctul 90 arată că elementul intenţional al acestei infracţiuni se referă la o manipulare a sistemului informatic sau orice alte interferenţe care cauzează o pierdere a proprietăţii de către o altă persoanăÎn literatura de specialitate s-a arătat că datele informatice sunt elementele de bază ale informaţiei care pot fi procesate sau produse de un calculator (Linda Gail Christie şi John Cristie, The Enciclopedia of Microcomputer Terminology, 1984, Prentice Hall, apud George Antoniu (coordonator), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 563). În Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind criminalitatea informatică se aduce mai multă claritate cu privire la conceptul de date informatice, arătându-se că: i) prin expresia apte de a fi procesate folosită de Convenţie se înţelege că datele informatice trebuie să se afle într-o anumită formă care să poată fi în mod direct procesată de un sistem informatic computerizat; ii) datele informatice trebuie să fie în formă electronică sau orice altă formă care să poată asigura procesarea lor directă.De asemenea, s-a arătat că în doctrină (George Antoniu - coordonator, op. cit., p. 563) au fost subliniate principalele atribute ale datelor informatice:– confidenţialitatea, în sensul că accesul la astfel de date este permis doar persoanelor care au acest drept;– integritatea, în sensul că acestea trebuie să fie menţinute într-o formă corectă şi completă;– disponibilitatea, în sensul că sunt protejate împotriva acţiunilor care împiedică sau întârzie semnificativ accesul la astfel de date.Având în vedere cele expuse mai sus, rezultă că datele informatice sunt doar acele date care se regăsesc într-o formă care poate fi prelucrată în mod automat de un sistem informatic. Prin urmare, s-a concluzionat că anunţurile fictive publicate online, dacă prin această activitate nu se intervine asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, nu reprezintă date informatice, în sensul avut în vedere de art. 249 din Codul penal. Pe cale de consecinţă, publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă „prin mijloace frauduloase"), iar nu pe cele ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din Codul penal (în modalitatea normativă a „introducerii de date informatice"). S-a considerat că în cazul infracţiunii de fraudă informatică paguba trebuie să fie consecinţa directă a interacţiunii cu sistemul informatic vizat de subiectul activ al acestei infracţiuni, fără a exista o altă acţiune ulterioară a persoanei vătămate. Altfel spus, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, paguba se produce ca efect direct al prelucrării automate de către sistemul informatic a datelor informatice introduse de subiectul activ, spre deosebire de infracţiunea de înşelăciune comisă prin mijloace informatice, cum ar fi publicarea de anunţuri fictive pe platforme online, când paguba se produce ca urmare a acţiunii chiar a persoanei induse în eroare. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, Bucureşti, 2020, p. 453-461), în cazul infracţiunii de fraudă informatică, acţiunea subiectului activ vizează datele informatice prelucrate automat de sistemul informatic sau chiar sistemul informatic care prelucrează automat astfel de date, în timp ce în cazul infracţiunii de înşelăciune comise prin mijloace informatice, datele introduse de făptuitor, care nu sunt prelucrate de sistemul informatic în mod automat, reprezintă doar mijloace pentru inducerea în eroare a persoanei vătămate. Astfel, cu titlu de exemplu, în doctrină (Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 293) s-a arătat că săvârşeşte infracţiunea de fraudă informatică persoana care reuşeşte să modifice informaţiile din baza de date a unei bănci, determinând în acest fel transferul neautorizat al unei sume de bani din contul unei persoane în contul propriu şi blocând sistemul de date al băncii, sau persoana care intră fără drept în baza de date a unei bănci şi modifică suma de bani din contul său, ridicând o sumă mai mare decât cea la care avea dreptul. Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept a opinat în sensul că, în primul rând, trebuie avut în vedere că ambele infracţiuni, atât înşelăciunea, prevăzută de art. 244 din Codul penal, cât şi infracţiunea de fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din Codul penal, se regăsesc în titlul II al noului Cod penal, intitulat „Infracţiuni contra patrimoniului". Prin urmare, prin intermediul ambelor infracţiuni se tinde la a apăra relaţiile sociale legate de patrimoniul subiectului pasiv, ambele presupunând producerea unei pagube în patrimoniul persoanei prejudiciate. Deşi în literatura de specialitate opiniile sunt dintre cele mai diverse cu privire la existenţa unui obiect juridic secundar al infracţiunii de fraudă informatică, observând succesiunea textelor şi modul de sistematizare a infracţiunilor, s-a opinat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 249 din Codul penal, legiuitorul a dorit ca, pe lângă patrimoniu, să ofere o protecţie şi relaţiilor sociale ce presupun buna funcţionare a sistemelor informatice şi încrederea în procesarea şi stocarea corectă a datelor în sistemele informatice. Dacă nu ar fi fost aşa, legiuitorul nu ar fi creat distinct un capitol consacrat „Fraudelor comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată informatice". Prin urmare, s-a apreciat că, spre deosebire de înşelăciune, frauda informatică este o infracţiune complexă, pluriofensivă. În cazul acestei infracţiuni se acţionează asupra unui sistem informatic în sensul introducerii, modificării sau ştergerii de date informatice ori în sensul împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, cu consecinţa producerii şi a unei urmări imediate secundare, respectiv schimbarea adusă datelor informatice conţinute de respectivul sistem. Pentru a răspunde la problema de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă se impune a avea în vedere deosebirea dintre frauda informatică propriu-zisă şi înşelăciunea tradiţională, comisă cu ajutorul mijloacelor informatice. Distincţia dintre cele două forme de fraudă se face în funcţie de conduita autoprejudiciantă a victimei şi de caracterul determinant al manipulării sistemului informatic în producerea pagubei. Astfel, în vreme ce, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, paguba survine în urma interacţiunii pe care subiectul activ o are cu sistemul informatic, independent de conduita subiectului pasiv, în cazul infracţiunii de înşelăciune prin mijloace informatice, paguba survine ulterior, eventual după o perioadă de timp, ulterior interacţiunii pe care subiectul activ o are cu subiectul pasiv, cu ajutorul sistemului/mijlocului informatic. În cazul în care subiectul activ uzează, în cadrul procesului infracţional de inducere în eroare, de sisteme informatice pentru a comunica mijlocit ori a înşela subiectul pasiv (cu ajutorul poştei electronice, apelurilor video, SMS-urilor, chatului, postării de anunţuri pe internet), atât timp cât paguba nu se putea produce în lipsa unei conduite a subiectului pasiv, ca urmare a inducerii sale în eroare, nu se poate reţine infracţiunea de fraudă informatică, ci înşelăciunea. Relevant este faptul că doar comportamentul acestuia din urmă, cum ar fi transferul unei sume de bani, este cel ce provoacă prejudiciul, nu introducerea de date informatice sub forma postării de anunţuri fictive. S-a susţinut că, în ipoteza oferită de Curtea de Apel Alba Iulia, se remarcă faptul că activitatea infracţională este una complexă, ce presupune, pe lângă postarea de anunţuri fictive, şi alte activităţi precum comunicarea între părţi, transferul de bani, comunicarea de informaţii etc. De asemenea, se poate observa că, în acest caz, paguba nu survine doar ca urmare a introducerii de date informatice, prin simpla manipulare a mijlocului informatic. Urmarea imediată specifică ambelor infracţiuni, respectiv paguba, intervine în urma manoperelor dolosive ale subiectului activ, ulterioare postării anunţurilor pe internet, dar şi conduitei victimei, care, în cele din urmă, este indusă în eroare şi transferă suma solicitată. În ansamblul infracţional, postarea anunţului este doar modul în care li se atrage atenţia victimelor. La momentul introducerii datelor informatice nu se cauzează vreo pagubă, deoarece niciun potenţial cumpărător nu a efectuat vreo plată. Urmarea imediată principală, respectiv paguba, se materializează în urma unei conduite ulterioare a victimei, ce ajunge să se autoprejudicieze prin transferul banilor. S-a constatat că, în ipoteza postării de anunţuri fictive pe site-uri de specialitate, nu se pune problema de o manipulare a unui sistem informatic ori a datelor informatice stocate pe acesta, în sensul art. 249 din Codul penal, ci despre o formă de inducere în eroare specifică înşelăciunii prevăzute de art. 244 din Codul penal, efectuată prin intermediul unui sistem informatic. Inserarea de date informatice sub forma postării unui anunţ cu privire la bunuri inexistente reprezintă modalitatea prin care victima este indusă în eroare şi prejudiciată, nefiind aptă să aducă atingere obiectului juridic principal al infracţiunii. Totodată, s-a apreciat că, în funcţie de situaţia concretă, trebuie reţinută forma agravată a înşelăciunii, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal. V. Examenul jurisprudenţei Au fost ataşate punctelor de vedere formulate de către instanţe hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie de la Curtea de Apel Bucureşti - Decizia penală nr. 1.472/A din 25.10.2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 1.638/87/2016 (1.671/2017), Decizia penală nr. 608/A din 20.04.2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 1.058/116/2016 (607/2017), şi Decizia penală nr. 1.353/A din 6.11.2014, pronunţată în Dosarul penal nr. 147/87/2014 (1.879/2014) -, ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală; Curtea de Apel Bacău a transmis Sentinţa penală nr. 3.086 din 24.10.2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.247/302/2017 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Sentinţa penală nr. 31/D/4.02.2019, pronunţată în Dosarul Tribunalului Bacău nr. 1.405/110/2018; Curtea de Apel Iaşi a transmis Decizia penală nr. 142/6.03.2020 (Dosar nr. 2.335/189/2020); Curtea de Apel Craiova a transmis Sentinţa penală nr. 3.314 din 4.10.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 16.159/215/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 301 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Craiova; Curtea de Apel Piteşti a transmis două sentinţe penale pronunţate de Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Alba Iulia a transmis Decizia penală nr. 821/A/10.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 4.318/176/2016. VI. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală are în vedere vânzările fictive de bunuri online, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacţionarea de bunuri online, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la existenţa bunurilor. Decizia nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală cuprinde considerente referitoare la complicitatea la infracţiunea de fraudă informatică prin postarea unor anunţuri online. Decizia nr. 85/RC din 5 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală se referă la distincţia dintre infracţiunea de înşelăciune şi infracţiunea de fraudă informatică. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Parchetul a apreciat că, faţă de dispoziţiile legale în materie, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării. Făcând o analiză juridică pe fond a cauzei, parchetul a arătat că infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 din Codul penal, face parte din capitolul III, intitulat „Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii" al titlului II al părţii speciale a Codului penal, respectiv „Infracţiuni contra patrimoniului". Art. 244 din Codul penal defineşte infracţiunea de înşelăciune ca fiind inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Alin. (2) al articolului menţionat mai sus prevede că înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune este reprezentat de încrederea reciprocă care trebuie să se manifeste între subiecţii raporturilor de ordin patrimonial. În privinţa obiectului material, acesta poate fi un bun mobil, inclusiv un înscris cu valoare patrimonială, dar şi un bun imobil. Dacă valoarea patrimonială nu se materializează într-un bun, este posibil ca obiectul material să lipsească. Elementul material al laturii obiective este reprezentat de inducerea în eroare a unei persoane. De regulă, elementul material se prezintă sub forma unei acţiuni, de inducere în eroare, dar se poate prezenta şi prin inacţiune. Inducerea în eroare presupune crearea unei imagini deformate asupra realităţii. Aceasta se poate realiza în cele două modalităţi alternative prevăzute de legiuitor în varianta-tip: prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. În varianta-tip este vorba de o simplă viclenie din partea autorului, care se bazează atât pe aptitudinile sale personale, cât şi, uneori, pe naivitatea victimei, fără a recurge la mijloace frauduloase, care ar agrava fapta. La varianta agravată prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal legiuitorul ataşează elementului material (inducerea în eroare) condiţia de a se realiza prin mijloace frauduloase, indicând cu titlu exemplificativ folosirea de nume sau calităţi mincinoase. Mijloacele frauduloase sunt acele manopere care, prin ele însele, au aptitudinea să asigure succesul acţiunii de inducere în eroare, dincolo de abilitatea autorului sau credulitatea victimei. Numele mincinoase sunt acelea care nu corespund realităţii şi care, din diverse motive, pot asigura reuşita acţiunii subiectului activ al infracţiunii. Calităţile mincinoase sunt acele caracteristici ale unei persoane, legate de profesie, funcţie, apte să asigure sau să favorizeze inducerea în eroare a victimei (Valerian Cioclei - Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck 2016, pag. 352). Infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul producerii unei pagube în patrimoniul subiectului pasiv. Infracţiunea prevăzută de art. 249 din Codul penal, având ca denumire marginală frauda informatică, face parte din capitolul IV, intitulat „Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice", al titlului II al părţii speciale a Codului penal, respectiv „Infracţiuni contra patrimoniului". Art. 249 din Codul penal, care defineşte frauda informatică, prevede că introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Obiectul juridic special al infracţiunii de fraudă informatică îl constituie relaţiile patrimoniale, a căror normală desfăşurare presupune o utilizare corectă, cu bună-credinţă, a sistemelor şi datelor informatice, precum şi interdicţia manipulării acestora, în scopul obţinerii de beneficii materiale prin păgubirea altor persoane. Elementul material al infracţiunii este alternativ: a)introducerea de date informatice, care presupune inserarea, în format prelucrabil din punct de vedere informatic, de fapte, informaţii sau concepte inexistente anterior;b)modificarea datelor informatice, care presupune schimbarea unor date preexistente şi crearea unora noi, cu conţinut diferit;c)ştergerea de date informatice, care presupune înlăturarea, eliminarea reprezentării binare a unor fapte, realităţi sau concepte;d)restricţionarea accesului la date informatice, care presupune efectuarea de acţiuni prin care utilizatorul de drept al sistemului este împiedicat să acceseze anumite date;e)împiedicarea funcţionării unui sistem informatic, care presupune orice act de natură să ducă la imposibilitatea utilizării parţiale sau totale, temporare sau permanente a sistemului (M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu ş.a. - Noul Cod penal, Partea specială, 2014, pag. 315).Actele materiale incriminate se comit în vederea obţinerii unui beneficiu material, pentru sine sau pentru altul, iar infracţiunea se consumă prin producerea unei pagube. Scurtele consideraţii teoretice expuse mai sus cu privire la cele două infracţiuni sunt necesare pentru conturarea raportului dintre înşelăciune şi frauda informatică, raport care, la rândul său, este esenţial în soluţionarea problemei de drept invocate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală. De asemenea, s-a considerat utilă pentru dezlegarea chestiunii de drept ce constituie obiectul cauzei precizarea că, din punct de vedere semantic, noţiunea de fraudă este definită, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, ca săvârşirea cu rea-credinţă, pentru a obţine foloase, a unor acte de atingere a drepturilor altuia (păgubitoare pentru altă persoană), hoţie, respectiv sumă sustrasă prin înşelăciune, prin defraudare. Din cele expuse mai sus, respectiv considerentul că cele două infracţiuni fac parte din acelaşi titlu al părţii speciale a Codului penal, având acelaşi obiect juridic, respectiv buna-credinţă şi încrederea pe care trebuie să se întemeieze relaţiile patrimoniale, precum şi din faptul că din punct de vedere semantic frauda se defineşte prin înşelăciune, presupune exercitarea unor manopere dolosive în scopul obţinerii unor foloase, s-a apreciat că frauda informatică este o formă particulară a infracţiunii de înşelăciune, comisă în mediul virtual. Tehnologiile informaţiei facilitează comiterea unui asemenea tip de infracţiuni, prin posibilitatea autorilor de a acţiona la distanţă, riscurile scăzute la care se expun şi costurile scăzute pe care le presupun. Opinia că frauda informatică este o formă a înşelăciunii este împărtăşită şi de o parte a literaturii de specialitate, mai mulţi autori concluzionând în acelaşi sens. Astfel, s-a considerat că frauda informatică este o formă particulară a infracţiunii de înşelăciune (al cărei element material îl constituie acţiunea de a prezenta în mod nereal o anumită situaţie, respectiv acţiunea prin care făptuitorul înfăţişează, arată, expune, descrie, aduce la cunoştinţa altei persoane o situaţie de fapt căreia îi atribuie o altă aparenţă decât cea reală - Kuglay în C. Bodoroncea şi alţii, Codul penal - Comentariu pe articole, Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2014, pag. 521) şi trebuie reţinută în locul acesteia ori de câte ori fapta realizează tipicitatea celei dintâi (în acelaşi sens I. Kuglay în C. Bodoroncea - op. cit., pag. 541). Frauda informatică poate fi considerată o variantă de specie a infracţiunii de înşelăciune (Ioana Vasiu în George Antoniu şi alţii - Explicaţiile Noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, 2015, pag. 604). Şi o parte a practicii judiciare a considerat frauda informatică o reglementare specială în raport cu înşelăciunea, infracţiunea prevăzută de art. 249 din Codul penal fiind reţinută în ipoteza unor situaţii de fapt ce presupuneau, ca mod de operare, introducerea de date informatice false, nereale, pe platforme de e-commerce, în scopul de a induce în eroare utilizatorii de bunăcredinţă ai acestor site-uri şi de a obţine în această modalitate beneficii materiale necuvenite. Soluţiile neunitare de practică judiciară au fost generate, în principal, de modalitatea de redactare a art. 249 din Codul penal, care prevede că este incriminată, printre altele, introducerea de date informatice într-un sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul şi dacă s-a cauzat o pagubă, fără a relua în conţinutul constitutiv acţiunea de inducere în eroare, prevăzută de art. 244 din Codul penal. Din tiparul infracţional al situaţiilor de fapt întâlnite în practica judiciară rezultă că introducerea de date într-un sistem informatic, acţiune ce reprezintă verbum regens al infracţiunii de fraudă informatică, nu reprezintă singurul mijloc fraudulos folosit de autori pentru obţinerea beneficiilor materiale ilicite (Ana Maria Trancă, Dumitru Cristian Trancă - Infracţiunile informatice în Noul Cod penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 82). Unele instanţe au apreciat că fapta de a introduce date informatice într-un sistem nu are drept consecinţă directă obţinerea unor foloase materiale şi crearea pagubei, întrucât, în lipsa demersurilor ulterioare ale autorilor, simpla postare a unor oferte, chiar nereale, ar fi rămas fără efect. Având în vedere, pe de o parte, omisiunea legiuitorului de a menţiona în conţinutul constitutiv al infracţiunii de fraudă informatică acţiunea de inducere în eroare şi, pe de altă parte, ţinând cont că activitatea faptică nu se limitează la introducerea de date informatice, ci implică folosirea şi a altor mijloace de inducere în eroare, unele instanţe au reţinut, pentru a caracteriza această activitate în ansamblu, infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal. S-a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este cea corectă, deoarece art. 249 din Codul penal constituie o normă specială, ce reglementează o formă particulară de înşelăciune, respectiv cea comisă în sistem informatic. Mediul virtual, care facilitează ascunderea identităţii reale a autorului şi contribuie la asigurarea succesului acţiunilor acestuia, este un element de agravare, care explică tratamentul sancţionator mai aspru în raport cu înşelăciunea. Ca argumente suplimentare, pe lângă cele legate de raportul dintre cele două infracţiuni, se au în vedere şi o serie de considerente privind conţinutul constitutiv al infracţiunii de fraudă informatică. Astfel, textul de lege care defineşte infracţiunea de fraudă informatică nu impune ca producerea pagubei să fie concomitentă cu introducerea datelor informatice şi nici nu instituie cerinţa ca prejudiciul să aibă loc independent de orice intervenţie a unei persoane şi numai ca urmare a introducerii datelor informatice. Activitatea ulterioară a inculpaţilor se grefează pe publicarea de anunţuri fictive online, acţiune care nu poate fi considerată ca având natura juridică a unor acte pregătitoare, deoarece corespunde elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fraudă informatică (în modalitatea alternativă a introducerii de date informatice), fiind aptă, prin ea însăşi, de a reliefa rezoluţia infracţională şi nu poate fi disociată de ansamblul activităţilor de inducere în eroare. De asemenea, s-a apreciat că între acţiunea de introducere a datelor informatice şi urmarea imediată există legătură de cauzalitate. Astfel, în literatura de specialitate s-a arătat că, pentru verificarea valorii cauzale a contribuţiilor la producerea unui rezultat, urmează să se examineze legătura concretă pe care ele au avut-o cu producerea rezultatului, luându-se în considerare şi cea mai mica legătură efectivă. Se foloseşte criteriul sine qua non, izolându-se ipotetic fiecare contribuţie, spre a se vedea dacă, în lipsa ei, rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în aceleaşi proporţii. Răspunsul negativ la această întrebare trebuie să conducă la eliminarea respectivei contribuţii din antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos (Lavinia Valeria Lefterache în Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenţii anului II, Editura Hamangiu, 2016, pag. 16). Aplicând aceste criterii în cauza ce a generat problema de drept supusă dezlegării este evident că, în absenţa introducerii datelor informatice în sistem, în varianta publicării de anunţuri fictive online, beneficiul material pentru autor, respectiv prejudiciul pentru persoana vătămată nu s-ar fi produs în aceeaşi măsură sau nu s-ar fi produs deloc. S-a arătat că în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie infracţiunea de fraudă informatică este considerată ca reglementare specială în raport cu infracţiunea de înşelăciune. Astfel, prin Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a reţinut că infracţiunea de fraudă informatică, prevăzută în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, constă în fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că vânzările fictive de bunuri online, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacţionarea de bunuri online, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare, prin introducerea de date informatice cu privire la existenţa bunurilor, şi determinate, în acest mod, să plătească preţul unor bunuri inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică prevăzute în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Instanţa supremă a considerat că, în acest caz, nu sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, întrucât infracţiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracţiunii de înşelăciune săvârşită în mediul virtual, iar art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei constituie norma specială, în raport cu art. 215 din Codul penal anterior, care constituie norma generală, fiind aplicabilă exclusiv norma specială. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 85/RC/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că instanţa de apel a reţinut corect că infracţiunea de fraudă informatică este o variantă a infracţiunii de înşelăciune săvârşită în spaţiul virtual, cea de a doua fiind norma generală, iar prima menţionată constituind norma specială. Pentru a statua astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut trimitere la propria jurisprudenţă, respectiv la Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie S-a transmis Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013 a Secţiei penale, publicată, potrivit căreia: Vânzările fictive de bunuri online, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacţionarea de bunuri online, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la existenţa bunurilor şi determinate, în acest mod, să plătească preţul unor bunuri inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică prevăzute în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. În acest caz, nu sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, întrucât infracţiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracţiunii de înşelăciune săvârşită în mediul virtual, iar art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei constituie norma specială în raport cu art. 215 din Codul penal anterior, care constituie norma generală, fiind aplicabilă exclusiv norma specială. În considerentele Deciziei nr. 2.106 din 14 iunie 2013 s-au reţinut, între altele, următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, constituie infracţiunea de fraudă informatică fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. Rezultă, aşadar, că norma anterior enunţată, care, prin raportare la cea prevăzută în art. 215 din Codul penal anterior, constituie norma specială, reglementează o formă particulară de fraudă, cea în sistem informatic. În mod evident aceasta presupune, ca element material, desfăşurarea unor activităţi specifice (introducere/modificare/ştergere de date informatice, restricţionarea accesului la asemenea date, împiedicarea funcţionării unui sistem informatic) în scopul obţinerii unui folos patrimonial şi având ca rezultat determinarea unei pagube. Se reţine, astfel, că variantele normative ale infracţiunii - cu referire la multiplele modalităţi în care se poate realiza latura obiectivă sub aspectul elementului material al acesteia - au ca punct şi efect comun, pe de o parte, frauda, cu consecinţe prejudiciabile pentru subiectul pasiv, iar pe de altă parte obţinerea în mod vădit injust şi nelegal a unui folos de către subiectul activ. De asemenea, este de domeniul evidenţei că fraudarea subiectului pasiv implică inducerea sa în eroare, deoarece, în caz contrar, consumarea infracţiunii ar fi imposibilă. De altfel, concluzia că frauda informatică este în realitate o variantă a înşelăciunii comisă în mediul virtual rezultă şi din pedepsele prevăzute de normele de incriminare. Totodată, se impune a se constata că realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de norma specială de incriminare produce unul şi acelaşi prejudiciu cu cel ce s-ar putea reţine corelativ aprecierii în sensul comiterii infracţiunii prevăzute de norma generală (art. 215 din Codul penal anterior). Aşadar, având în vedere principiul potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală şi că este inadmisibilă eventuala îmbogăţire fără justă cauză a părţii civile prin repararea dublă a prejudiciului atât prin efectul reţinerii infracţiunii din legea specială, cât şi a celei din norma generală, respectiv din Codul penal, se impune concluzia că în cazul concursului dintre norma specială şi cea generală va avea eficienţă norma specială. S-a precizat că Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013 a Secţiei penale a fost aprobată pentru publicare în martie 2014 şi îşi menţine caracterul actual în raport cu dispoziţiile art. 244 şi ale art. 249 din Codul penal în vigoare. De asemenea, s-au transmis deciziile nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 şi nr. 85/RC din 5 martie 2020 ale Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ulterioare publicării Deciziei nr. 2.106 din 14 iunie 2013. S-a precizat că Decizia nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 cuprinde considerente referitoare la complicitatea la infracţiunea de fraudă informatică prin postarea unor anunţuri online, iar Decizia nr. 85/RC din 5 martie 2020 se referă la distincţia dintre infracţiunea de înşelăciune şi infracţiunea de fraudă informatică. X. Dispoziţii legale incidente Codul penal Art. 181 - Sistem informatic şi date informatice
(1) Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
(2) Prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.Art. 244 - Înşelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.Art. 249 - Frauda informatică Introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2005/222/JAI a Consiliului: Art. 2 - Definiţii În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii: (a) „sistem informatic" înseamnă un dispozitiv sau grup de dispozitive interconectate sau omologate, dintre care unul sau mai multe asigură, prin intermediul unui program, prelucrarea automată a datelor informatice, precum şi datele informatice stocate, prelucrate, recuperate sau transmise de acest dispozitiv sau grup de dispozitive în vederea exploatării, a utilizării, a protecţiei şi a întreţinerii lor; (b) „date informatice" înseamnă o reprezentare de fapte, informaţii sau concepte într-o formă adecvată pentru prelucrare într-un sistem informatic, inclusiv un program care permite unui sistem informatic să execute o funcţie; (...) Art. 4 - Afectarea ilegală a integrităţii sistemului Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că perturbarea gravă sau întreruperea funcţionării unui sistem informatic prin introducerea, transmiterea, periclitarea, ştergerea, deteriorarea, modificarea, eliminarea datelor informatice sau prin a le face inaccesibile, cu intenţie şi fără drept, este incriminată, cel puţin atunci când nu reprezintă un caz minor. Art. 5 - Afectarea ilegală a integrităţii datelor Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că fapta care constă în ştergerea, periclitarea, deteriorarea, modificarea, eliminarea datelor informatice dintr-un sistem informatic sau în a le face inaccesibile, cu intenţie şi fără drept, este incriminată, cel puţin atunci când nu reprezintă un caz minor. Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, Budapesta, 23 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004: Art. 1 - Definiţii În sensul prezentei convenţii: (a) expresia sistem informatic desemnează orice dispozitiv izolat sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în legătură, care asigură ori dintre care unul sau mai multe elemente asigură, prin executarea unui program, prelucrarea automată a datelor; (b) expresia date informatice desemnează orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic; (...) Art. 8 - Frauda informatică Fiecare parte va adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, potrivit dreptului său intern, fapta intenţionată şi fără drept de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane: a)prin orice introducere, alterare, ştergere sau suprimare a datelor informatice; b)prin orice formă care aduce atingere funcţionării unui sistem informatic, cu intenţia frauduloasă sau delictuală de a obţine fără drept un beneficiu economic pentru el însuşi sau pentru altă persoană.Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind criminalitatea informatică (Explanatory Report to the Convention on Cybercrime), Budapest, 23.XI.2001 Articolul 1 (b) - Date informatice 25. Definiţia datelor informatice se bazează pe definiţia ISO a datelor. Această definiţie conţine termenii „potrivit pentru prelucrare". Aceasta înseamnă că datele sunt puse într-o formă care permite prelucrarea lor direct de către sistemul informatic. Noţiunea de date informatice este folosită pentru a clarifica faptul că datele informatice din această Convenţie trebuie înţelese ca date într-un format electronic sau în altă formă în care pot fi direct procesate. Datele informatice care sunt procesate automat pot fi ţinta uneia din infracţiunile definite în această Convenţie, precum şi obiectul de aplicare a uneia din măsurile de investigare definite de prezenta Convenţie. Frauda informatică (Articolul 8) 86. (...) Aceste infracţiuni constau în principal în manipulări, atunci când date incorecte sunt introduse în sistemul informatic, sau prin manipulări de programe şi alte interferenţe cu cursul normal al prelucrării datelor. Scopul acestui articol este de a incrimina orice manipulare nejustificată a cursului normal al prelucrării datelor informatice cu intenţia de a avea ca efect un transfer ilegal de proprietate. (...) 90. (...) Infracţiunea trebuie să fie săvârşită cu intenţie. Elementul de intenţie se referă la o manipulare a sistemului informatic sau orice alte interferenţe care cauzează o pierdere a proprietăţii de către o altă persoană. XI. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi stabilirii că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: XII.1. Sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: – instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.În cauză sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative anterior enunţate. Astfel, este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală fiind învestită ca instanţă de ultim control judiciar cu soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sibiu şi de inculpaţii V.P., N.B., R.C., A.C., M.R., F.G., S.S., G.P., F.F., F.C. şi A.P. împotriva Sentinţei penale nr. 28, pronunţată la data de 27 martie 2020 de către Tribunalul Sibiu. Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. XII.2. Cu privire la fondul chestiunii de drept Infracţiunea de fraudă informatică a fost incriminată, începând cu anul 2003, de art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Textul de lege a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, iar elementele de tipicitate ale infracţiunii incriminate în anul 2003 au fost preluate în art. 249 din Codul penal. În consecinţă, doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate anterior anului 2014 îşi păstrează, în principiu, actualitatea. Practica judiciară a evoluat, în special având în vedere distincţiile făcute cu privire la accesul şi obţinerea de date informatice, respectiv cerinţa ca prin actul de conduită al subiectului să se ajungă ca informaţia să fie integrată în sistemul informatic şi să se acceseze astfel, fără drept, sistemul informatic în scopul obţinerii de date informatice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 6 decembrie 2013, secţiunea 5.3 şi secţiunea 6). Diferenţa dintre infracţiunea de înşelăciune şi infracţiunea de fraudă informatică decurge din faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârşeşte asupra unui sistem informatic, înşelăciunea săvârşită în modalitatea prezentată mai sus, respectiv prin plasarea unor anunţuri fictive care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, are loc prin intermediul unui sistem informatic în care sunt introduse date informatice (anunţul fictiv), rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice, respectiv creării unui prejudiciu subiectului care acceptă oferta fictivă. În cazul infracţiunii de fraudă informatică, prejudiciul se produce ca o consecinţă directă a introducerii datelor informatice, iar în cazul infracţiunii de înşelăciune, prejudiciul se produce prin determinarea persoanei vătămate să adopte o conduită păgubitoare. Infracţiunea de fraudă informatică are la bază o acţiune tehnică în contextul unei interacţiuni cu un sistem informatic (introducerea datelor informatice). Această conduită este cea care generează în mod direct prejudiciul patrimonial, astfel că în cazul infracţiunii de fraudă informatică sistemul informatic este în mod direct cel fraudat. Ca urmare a acestei fraudări sistemul informatic ajunge să consemneze date nereale care, transpuse în realitatea faptică, produc în mod direct un prejudiciu pentru o anumită persoană. Conform jurisprudenţei, infracţiunea de fraudă informatică, în modalitatea de introducere de date informatice, presupune inserarea, înfăţişarea, în format prelucrabil informatic, de fapte, informaţii sau concepte inexistente anterior. Acţiunea de introducere de date informatice presupune ca datele, informaţiile să fie inserate de o manieră improprie sau neautorizată în sistemul informatic, iar obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de componentele sistemului informatic asupra căruia se acţionează (Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Criminalitatea în cyberspaţiu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 173-175). Utilizarea sistemului informatic în conformitate cu destinaţia lui, prin folosirea setărilor originale, disponibile oricărei persoane, prin postarea de anunţuri de vânzare la licitaţie a unor bunuri nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică. Atunci când doar conţinutul anunţurilor postate pe un site este nereal, această împrejurare nu este de natură să califice faptele drept acte de fraudă informatică, deoarece actele de conduită nu sunt îndreptate împotriva sistemului informatic ori a datelor acestuia, ci reprezintă infracţiuni de înşelăciune săvârşite uneori prin mijloace frauduloase. Încadrarea juridică în infracţiunea de înşelăciune este susţinută şi atunci când producerea prejudiciului este determinată de conduita ulterioară postării anunţurilor, subiecţii continuând manoperele de inducere în eroare prin contactarea persoanelor vătămate şi îndrumarea acestora în efectuarea plăţii, respectiv ridicarea bunurilor achiziţionate care, în realitate, nu există. Astfel, diferenţa dintre aceste două infracţiuni este dată de faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârşeşte asupra unui sistem informatic, a cărui structură este modificată, înşelăciunea prin plasarea unor anunţuri fictive care a avut drept consecinţă producerea unei pagube are loc prin intermediul unui sistem informatic, a cărui structură este folosită de subiectul activ al infracţiunii. Au fost evidenţiate ca ipoteze de comitere a fraudei informatice prin introducerea de date informatice: furtul (transferul neautorizat) de monede virtuale, achiziţionarea de telefoane mobile la valoare zero, activarea în sistemul informatic a unor reduceri de preţ, folosirea fără drept a unui tichet pentru reîncărcarea cartelei PrePay, transferul de credit pe o cartelă telefonică Prepay, mărirea „artificială" a soldului bancar, obţinerea frauduloasă a unui bilet de transport în comun de la un automat de bilete, introducerea menţiunii „plătit" cu privire la un anumit debit stocat într-o bază de date (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, Bucureşti, 2020, vol. I, capitolul III, Analiza conţinutului de fraudă informatică, p. 340-350). Atunci când însă introducerea de date informatice nu are ca efect manipularea unui sistem informatic, ci o inducere în eroare a persoanei care recepţionează conţinutul respectivelor date informatice, ia naştere elementul material al infracţiunii de înşelăciune, ca de exemplu atunci când sunt publicate anunţuri fictive pe internet ori sunt create conturi fictive sau sunt utilizate fără drept conturilor altor persoane în vederea publicării de anunţuri. În cazul fraudei informatice intervine manipularea unui sistem informatic printr-o intervenţie asupra acestuia sau asupra datelor informatice prelucrate de sistem. Oferirea de bunuri inexistente pe platforme de licitaţii online, descrierea bunului fără corespondent cu caracteristicile sale reale, livrarea unui bun cu totul diferit de cel descris în anunţul postat online reprezintă însă modalităţi de inducere în eroare, prin intermediul unui sistem informatic, specifice infracţiunii de înşelăciune, incriminată de art. 244 din Codul penal. Elementul de diferenţiere dintre infracţiunea de înşelăciune şi cea de fraudă informatică este reprezentat şi de raportul cauzal care trebuie să existe între conduita agentului şi urmarea imediată. În măsura în care între conduita agentului şi prejudiciu se interpune şi conduita persoanei induse în eroare, trebuie analizat în ce măsură această conduită este cea care a contribuit în mod decisiv la producerea pagubei. Răspunsul negativ la această întrebare trebuie să conducă la eliminarea respectivei contribuţii din antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos (Lavinia Valeria Lefterache în Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenţii anului II, Editura Hamangiu, 2016, pag. 16). Aceasta întrucât, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, nu există o conduită a victimei, prejudiciul fiind generat strict de interacţiunea agentului cu sistemul informatic manipulat ori influenţat prin intermediul modalităţilor prevăzute de art. 249 din Codul penal (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, op.cit., p. 357). Accesul la sistemul informatic nu este un simplu canal de comunicare cu sistemul informatic. Accesul la sistemul informatic reprezintă o interacţiune logică cu un sistem informatic, o interacţiune funcţională (...) de a da comenzi, de a cauza introducerea, obţinerea, afişarea, stocarea ori diseminarea de date informatice (...) sau folosirea în orice mod a resurselor unui calculator, sistem, reţea informatică sau comunicarea cu unităţile sale aritmetice, logice sau de memorie, altfel spus, numai acţiunea care permite făptuitorului să beneficieze de resurse ori/şi funcţiile sistemului informatic" (Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 463/2015), subiectul activ dobândind un control, chiar dacă limitat, asupra sistemului informatic (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, op.cit., p. 179). Prejudiciul, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, survine în urma interacţiunii pe care subiectul activ o are cu sistemul informatic, independent de conduita subiectului pasiv (de exemplu, prin avizarea plăţii); în cazul infracţiunii de înşelăciune prin mijloace informatice, paguba survine ulterior, eventual după o perioadă de timp, ulterior interacţiunii pe care subiectul activ o are cu subiectul pasiv, cu ajutorul sistemului/mijlocului informatic. În cazul în care subiectul activ uzează, în cadrul procesului infracţional de inducere în eroare, de sisteme informatice pentru a comunica mijlocit ori a înşela subiectul pasiv (cu ajutorul poştei electronice, apelurilor video, SMS-urilor, chatului, postării de anunţuri pe internet), atât timp cât prejudiciul nu se putea produce în lipsa unei conduite a subiectului pasiv, ca urmare a inducerii sale în eroare, nu se poate reţine infracţiunea de fraudă informatică, ci de înşelăciune. Doar determinarea conduitei victimei, cum ar fi transferul unei sume de bani, provoacă prejudiciul, şi nu introducerea de date informatice sub forma postării de anunţuri fictive. Prejudiciul, în cazul infracţiunii de înşelăciune, nu survine strict ca urmare a introducerii de date informatice, prin simpla manipulare a mijlocului informatic. În ipoteza postării de anunţuri fictive pe site-uri de specialitate, nu se pune problema de o manipulare a unui sistem informatic ori a datelor informatice stocate pe acesta, în sensul art. 249 din Codul penal, ci despre o formă de inducere în eroare specifică înşelăciunii prevăzute de art. 244 din Codul penal, efectuată prin intermediul unui sistem informatic. Inserarea de date informatice sub forma postării unui anunţ cu privire la bunuri inexistente reprezintă modalitatea prin care victima este indusă în eroare şi prejudiciată, nefiind aptă să aducă atingere obiectului juridic principal al infracţiunii. Inducerea în eroare a unei persoane este de esenţa infracţiunii de înşelăciune; în cazul fraudei informatice, modalităţile prin care acţionează făptuitorul au ca urmare manipularea unui sistem informatic, o influenţare a modului în care sunt procesate datele informatice de către acesta ori iniţializarea unei asemenea procesări de date informatice. Discutăm aşadar despre un criteriu de diferenţiere ce plasează mai degrabă cele două infracţiuni într-o relaţie de incompatibilitate în plan conceptual (George Zlati în Codul penal, Comentariul pe articole, ediţia 3, Colecţia Comentarii Beck, Editura CH Beck, Bucureşti 2020, p. 919-920). Infracţiunea de înşelăciune presupune un raport interuman (chiar şi mediat) între autorul faptei şi victimă/reprezentantul acesteia, în sensul în care autorul transmite prin orice mijloace, inclusiv prin mijloace informatice, informaţia nereală, iar victima, crezând acea informaţie, procedează la avizarea plăţii şi, implicit, la realizarea unei conduite prejudiciabile. În acest caz, prejudiciul este generat ca urmare a determinării unei conduite din partea victimei, ulterioare postării anunţului, şi nu în mod automat prin interacţiunea victimei cu sistemul informatic. Faptul nereal este transmis de către autor victimei/reprezentantului acesteia prin utilizarea unor platforme informatice de ecommerce, iar prejudiciul se poate produce doar după ce informaţia falsă a ajuns la victimă/reprezentantul său, oricare dintre aceştia din urmă realizând o conduită păgubitoare avizând plata aptă să genereze un folos patrimonial în beneficiul autorului infracţiunii. În cazul infracţiunii de fraudă informatică, urmarea imediată, respectiv rezultatul infracţiunii, se produce ca urmare a introducerii de date informatice, nefiind necesară avizarea plăţii de către victimă, iar în cazul infracţiunii de înşelăciune prin folosirea unui sistem informatic, introducerea unor date informatice, constând în oferte de vânzare, neurmate de inducerea în eroare, este lipsită de relevanţă penală. Introducerea datelor informatice în mediul virtual creează situaţia premisă pentru viitoarele manopere dolosive ale infractorilor, săvârşite în scopul obţinerii foloaselor patrimoniale. Se va putea reţine frauda informatică acolo unde lipseşte cu totul o determinare a conduitei prejudiciante a persoanei vătămate. În cazul fraudei informatice, sistemul informatic sau datele informatice nu sunt folosite ca un instrument ori mijloc de inducere în eroare a unei persoane, ci devin chiar obiect (ţintă) al conduitei infracţionale; în cazul fraudei informatice lipseşte o legătură subiectivă între făptuitor şi persoana vătămată ori un reprezentant al acesteia; în cazul fraudei informatice, făptuitor este cel care realizează actul de dispoziţie prejudiciant, fără a exista un consimţământ (chiar unul viciat) din partea persoanei vătămate (cum este în cazul infracţiunii de înşelăciune) (a se vedea Sergiu Bodgan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals, şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 137; George Zlati în Codul penal, Comentariul pe articole, ediţia 3, Colecţia Comentarii Beck, Editura CH Beck, Bucureşti 2020, p. 919-920): Problema suplimentară care se ridică este aceea dacă fapta de înşelăciune reţinută într-o atare ipoteză va fi întotdeauna o înşelăciune în formă agravată, respectiv comisă prin mijloace frauduloase. Simpla „transmitere" a informaţiei mincinoase potenţialelor victime printr-o platformă informatică de tip ecommerce nu poate să atragă de plano reţinerea formei agravate, pentru că această modalitate de transmitere a mesajului nu prezintă per se o mare aparenţă de veridicitate (publicarea anunţului pe un astfel de site web nu garantează suplimentar autenticitatea sa). Aşadar, reţinerea agravantei este posibilă doar dacă autorul utilizează suplimentar mijloace frauduloase, nume sau calităţi mincinoase, care să întărească aparenţa de veridicitate cu privire la afirmaţiile sale neadevărate. În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)?" Va stabili că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)?" Stabileşte că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2021. PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Manuela-Magdalena Dolache