Decizia Nr.466 din 29.07.2019

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, obiecţie formulată de 78 de deputaţi.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.378 din 25 aprilie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.134A/2019.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate atât critici de neconstituţionalitate de natură extrinsecă, cât şi intrinsecă.4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 69 din Constituţie. Se susţine că respectarea dispoziţiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfăşurare a activităţii de legiferare în România. Orice lege trebuie adoptată în condiţii de deplină transparenţă, prin voinţa politică exprimată conform propriei conştiinţe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Pentru formarea voinţei politice a fiecărui membru al Camerei Deputaţilor, art. 69 alin. (2) din regulamentul acesteia prevede un termen de 5 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în şedinţa Camerei Deputaţilor. Or, această dispoziţie regulamentară imperativă a fost încălcată cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, întrucât aceasta a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 23 aprilie 2019 şi în ziua următoare a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor. Astfel, deputaţii care nu au fost membri ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente de comisia specială. Acest termen reprezintă o garanţie procedurală menită să asigure exercitarea efectivă a mandatului reprezentativ, iar nerespectarea sa a împiedicat Camera Deputaţilor să îşi exercite funcţia de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipseşte de efecte juridice art. 69 din Constituţie.5. Se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 30 alin. (1) lit. d) şi art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se susţine că revenea comisiei speciale comune obligaţia de a solicita ministerelor de resort întocmirea de studii de impact cu privire la modificările propuse la Codul penal. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 104 din 6 martie 2018, paragrafele 74-75, iar cu privire la măsurile de politică penale se fac referiri la deciziile nr. 619 din 11 octombrie 2016, nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 683 din 19 noiembrie 2014. În consecinţă, se subliniază că modificările preconizate la Codul penal nu au la bază studii cu privire la perioada medie de soluţionare a dosarelor complexe, la durata de efectuare a unor expertize, la durata procesului în faza de judecată, menţionându-se că un astfel de studiu ar releva că efectuarea unor expertize ar dura între 1 şi 3 ani, iar parcurgerea unui ciclu procesual durează, în medie 5 ani.6. Mai mult, studiile de impact ar fi relevat riscurile ce se creează pentru ordinea publică prin diminuarea termenelor de prescripţie. Se arată că, în realitate, prin legea adoptată, iniţiatorii acesteia ar urmări înlăturarea unor nedreptăţi rezultate din Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 cu referire la aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că noile prevederi referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii penale încalcă dreptul de acces la instanţă a persoanelor vătămate, prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi dreptul acestora la apărare, care devine iluzoriu. Aceste dispoziţii legale produc consecinţe nefaste şi asupra anchetelor vizând alte infracţiuni decât cele de corupţie, între acestea menţionându-se uciderea din culpă, traficul de persoane şi frauda informatică. Astfel, persoanele fizice sau juridice, victime ale unor infracţiuni, îşi văd lipsite drepturile de o protecţie penală adecvată, fiind periclitate dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi siguranţă sau dreptul de proprietate privată.7. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine că art. I pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)] şi pct. 32 [cu referire la art. 29 alin. (2)] din lege încalcă art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Se arată că printre consecinţele subsecvente aderării României la Uniunea Europeană se numără şi Mecanismul de Cooperare şi Verificare pentru a se remedia deficienţele din reforma sistemului judiciar şi lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate. Se menţionează că statului român îi revine obligaţia de a aplica Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie, sens în care se fac referiri la Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2012. Or, prin Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, emis ulterior adoptării iniţiale a legii criticate, se arată că aceasta a reţinut că se impun „îngheţarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal şi Codului de procedură penală" şi „redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal şi a Codului de procedură penală, ţinând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene şi cu instrumentele internaţionale de luptă împotriva corupţiei, precum şi de recomandările formulate în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare şi de avizul Comisiei de la Veneţia". În acest sens, se citează şi din Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 930/2018 privind modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală, adoptat în sesiunea plenară din 18-19 noiembrie 2018, paragrafele 58-65, 89-93 şi 98. Prin urmare, se consideră că se impune reanalizarea constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate şi prin prisma celor antereferite.8. Se susţine că art. I pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)] şi pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât în urma eliminării soluţiei normative propuse pentru modificarea art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal în procesul de reexaminare s-a creat o necorelare în privinţa regimurilor de sancţionare a concursului de infracţiuni în funcţie de natura pedepsei aplicate, cu închisoare sau amendă. Astfel, legiuitorul păstrează regimul actual de sancţionare a concursului de infracţiuni, în cazul aplicării numai de pedepse cu închisoarea, şi modifică regimul de sancţionare a concursului de infracţiuni, în cazul aplicării numai de pedepse cu amenda. Aşadar, legiuitorul păstrează art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, text apreciat în doctrina de specialitate ca fiind mult prea sever, şi introduce un regim sancţionator mult mai blând în privinţa concursului de infracţiuni în cazul aplicării numai de pedepse cu amenda, ceea ce creează un dezechilibru în modul de reglementare a regimului concursului de infracţiuni incompatibil cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se mai arată că noua redactare a art. 39 alin. (2) din Codul penal este inaplicabilă, având în vedere că a fost eliminată, în urma reexaminării, dispoziţia propusă pentru art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Cu privire la cerinţele de calitate a legii se fac trimiteri la Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014.9. Se susţine că art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3)] din lege încalcă principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât dispoziţia cuprinzând condiţia ca intenţia directă „să rezulte în mod neîndoielnic, din circumstanţele concrete ale cauzei" este neclară, inclusiv prin raportare la obiectul textului modificat, în sensul că cerinţa impusă de legiuitor şi-ar găsi rostul mai degrabă în cadrul dispoziţiilor referitoare la probaţiune. 10. Se susţine că eliminarea art. I pct. 5 [referitor la art. 35 alin. (1)] din legea adoptată în redactarea anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018 încalcă art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât decizia antereferită obliga legiuitorul ca, în procedura de punere în acord a legii, să modifice art. 35 alin. (1) din Codul penal în sensul eliminării condiţiei unicităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunilor continuate. Or, prin eliminarea in corpore a dispoziţiei de modificare se revine la forma iniţială a art. 35 alin. (2) din Codul penal, care, textual, prevede aceeaşi soluţie normativă. De altfel, soluţia legislativă aleasă contravine şi scopului declarat al iniţiatorilor, de punere de acord a prevederilor Codului penal cu deciziile Curţi Constituţionale.11. Se susţine că art. I pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, întrucât permite aplicarea circumstanţei atenuante legale în cazul acoperirii prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune care are alt obiect juridic decât relaţiile sociale de ordin patrimonial. Astfel, o vătămare corporală prin care s-a cauzat o infirmitate permanentă va fi sancţionată mult mai blând dacă se achită costul operaţiei. Prin urmare, legiuitorul nu a realizat un just echilibru între interesul făptuitorului şi valoarea socială a cărei protecţie se urmăreşte prin legea penală. În acest sens, se consideră că, spre exemplu, în ipoteza infracţiunilor de corupţie sau de serviciu, al căror obiect juridic constă în relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu, acoperirea prejudiciului material constituie un element marginal, care nu este de natură a diminua atingerea adusă valorilor sociale protejate prin normele de incriminare. Astfel, legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de a stabili tratamentul sancţionator în mod echitabil şi proporţional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidenţa legii penale, cât şi a intereselor societăţii în general, obligaţie care rezultă chiar din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În acest sens, se fac referiri la Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, în considerarea căreia, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea.12. Se susţine că art. I pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din lege încalcă principiul securităţii juridice, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât individualizarea judiciară trebuie să se bazeze pe criterii clare şi previzibile, referirea la caracterul exemplificativ al circumstanţelor atenuante judiciare dând naştere la impredictibilitate şi la interpretări subiective în procesul de individualizare.13. Se susţine că art. I pct. 15 [cu referire la art. 100] din lege încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, întrucât reducerea semnificativă a fracţiei minime din pedeapsă ce trebuie executată în mod efectiv relaxează şi mai mult tratamentul sancţionator de drept penal, tinde la golirea instituţiei pedepsei de conţinut şi, în mod inerent, o deturnează de la scopul preventiv al acesteia. Or, legiuitorul are obligaţia de a stabili un regim sancţionator echitabil şi proporţional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidenţa legii penale, cât şi a intereselor societăţii în general. Or, textul criticat nu asigură un just echilibru între dreptul fundamental al deţinutului, restrâns prin efectul sancţiunii penale, şi interesul general al societăţii de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice. Se fac referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015.14. Se susţine că art. I pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. Se arată că diminuarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripţie a răspunderii penale pune la îndoială aptitudinea sancţiunilor penale de a-şi atinge scopul preventiv. Totodată, textul criticat ignoră dreptul victimelor de a avea parte de o procedură echitabilă. Se fac referiri la Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009.15. Se susţine că art. I pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)] din lege încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât creează o imunitate absolută pentru reprezentanţii autorităţilor publice cu atribuţii în emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative. Or, aceasta ar fi trebuit limitată doar la aspecte privind oportunitatea emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative. Se arată că, dacă în privinţa parlamentarilor, reglementarea constituie o aplicare a art. 72 alin. (1) din Constituţie, aceasta nu îşi găseşte justificarea prin raportare la celelalte autorităţi şi instituţii publice vizate prin norma criticată. Astfel, textul criticat este de natură a afecta activitatea şi imaginea publică a autorităţilor statului, vulnerabilizând încrederea cetăţenilor în acestea.16. Se susţine că art. I pct. 33 [cu referire la art. 298] din lege încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât este necesară sancţionarea faptelor antisociale săvârşite din culpă de funcţionarii publici, fapte considerate mai grave prin prisma funcţiei publice ocupate. În caz contrar, s-ar crea ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială. Or, nevoia protejării acestor valori este menţionată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 25-28.17. În ceea ce priveşte art. II [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000] din lege se arată că acesta abrogă art. 13² din Legea nr. 78/2000, fără a exista un studiu de impact în prealabil şi fără vreo motivaţie rezonabilă. Or, în vederea garantării ordinii şi siguranţei publice, legiuitorul are obligaţia de a stabili un regim sancţionator echitabil şi proporţional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidenţa legii penale, cât şi a intereselor societăţii în general. Se fac referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015.18. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.19. Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că în cuprinsul legii analizate se regăsesc numai texte legale constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precum şi texte care nu au fost contestate în termenele obligatorii prevăzute de lege, astfel că acestea nu mai pot fi supuse controlului de constituţionalitate.20. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că nerespectarea termenului de depunere a raportului sau a celui de difuzare a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului şi că normele regulamentare nu constituie norme de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate. Se subliniază că, în aplicarea art. 64 alin. (1) din Constituţie, autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului conferă acestora dreptul de a dispune cu privire la propria organizare şi instituire a procedurilor de desfăşurare a activităţilor parlamentare, operând în cadrul limitelor stabilite de Constituţie, în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritatea reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională. Se fac referiri la deciziile Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, nr. 633 din 12 octombrie 2018, nr. 583 din 25 septembrie 2018, nr. 252 din 19 aprilie 2018, nr. 137 din 20 martie 2018, nr. 33 din 23 ianuarie 2018, nr. 786 din 13 mai 2009 şi nr. 710 din 6 mai 2009.21. Se subliniază că, atât în cadrul şedinţei comisiei speciale, cât şi a plenului Camerei Deputaţilor, au fost organizate dezbateri generale şi dezbateri pe articole, în cadrul cărora reprezentanţii grupurilor parlamentare au avut posibilitatea expunerii punctelor de vedere cu privire la procedura reexaminării asupra acestei legi. Prin urmare, se arată că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor constituţionale invocate, impunându-se respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.22. Cu privire la cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă a legii, referitoare la încălcarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prin neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse pentru Codul penal, se menţionează că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate critică pretinsa nerespectare a unor dispoziţii din lege, respectiv Legea nr. 24/2000, fapt ce duce la respingerea motivului ca inadmisibil. Pe fondul susţinerii se arată că, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra acestui aspect, fapt ce duce, şi în acest caz, la respingerea ca inadmisibilă a excepţiei. Se mai indică faptul că referitor la aceste aspecte există autoritate de lucru judecat, făcându-se trimitere la Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 243-245, iar autorii obiecţiei de neconstituţionalitate citează numai fragmentat Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, fără a se referi la paragrafele 76-80 ale acesteia.23. În ceea ce priveşte criticile privitoare la lipsa studiului de impact prealabil şi lipsa „motivaţiei rezonabile" se precizează că soluţia legislativă dedusă controlului de constituţionalitate nu exista în forma propusă de iniţiatori, aceasta fiind introdusă în actul normativ pe parcursul procesului legislativ, iar instrumentele de prezentare şi motivare sunt în responsabilitatea iniţiatorilor proiectului de lege/propunerii legislative. Astfel, conform art. 6 alin. (3) coroborat cu art. 30 din Legea nr. 24/2000, studiul de impact nu reprezintă un instrument de prezentare şi motivare obligatoriu pentru orice iniţiativă legislativă, ci este rezervat doar cazurilor speciale, reprezentate de acte normative de o complexitate şi importanţă deosebită, acesta fiind realizat, conform art. 33 din aceeaşi lege, de către organele de specialitate ale administraţiei centrale.24. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că o parte dintre prevederile contestate au mai fost supuse analizei forului constituţional prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale invocate în sesizarea examinată, iar Curtea le-a respins pe unele ca inadmisibile, iar pe altele ca neîntemeiate, şi că unele texte de lege invocate în prezenta sesizare nu au fost supuse analizei Curţii Constituţionale până acum şi nu au format obiectul reexaminării în procedura de punere de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare (a se vedea Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010).25. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)] din lege, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind claritatea, se arată că aceasta este neîntemeiată, întrucât actul normativ dedus controlului de constituţionalitate respectă în ansamblul său cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Astfel, acesta este clar întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precis, fiind redactat într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilirea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000.26. Din sesizarea examinată reiese că argumentele prezentate de autori adaugă ipoteze circumstanţiale din perspectivă interpretativă care excedează atât intenţiei avute în vedere de Parlament prin legea adoptată, cât şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale indicate, iar, pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute ca fiind relevante în speţă. Afirmaţia potrivit căreia „cerinţa impusă de legiuitor şi-ar regăsi rostul mai degrabă în cadrul dispoziţiilor referitoare la probaţiune" nu este fundamentată corect pe conceptele configurate de Codul penal, probaţiunea având scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni şi al creşterii gradului de siguranţă în comunitate, care presupune existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, chiar dacă s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, în timp ce condiţia criticată, respectiv „intenţia directă, care să rezulte în mod neîndoielnic din circumstanţele cauzei", reprezintă un aspect al stabilirii vinovăţiei, care urmează să fie apreciat de instanţa de judecată la încadrarea faptei ca fiind infracţiune, anterior individualizării pedepsei. 27. Pe cale de consecinţă, neîncălcând niciuna dintre prevederile cadrului normativ referitor la tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile criticate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.28. Se mai arată că obiecţia de neconstituţionalitate nu este motivată, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia. În acelaşi timp, textul adoptat de Parlament nu a fost atacat la Curtea Constituţională după ce Parlamentul a adoptat forma la data de 4 iulie 2018, astfel încât, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aşa cum este relevată în deciziile nr. 583 din 25 septembrie 2018 şi nr. 334 din 10 mai 2018, obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a eliminării art. I pct. 5 [cu referire la modificarea art. 35 alin. (1) din Legea nr. 286/2009] se arată că aceasta este neîntemeiată şi nu poate fi reţinută. Textele adoptate după pronunţarea Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 s-au referit doar la cele constatate constituţionale şi cele neatacate la Curtea Constituţională. Se arată că toate celelalte texte care fuseseră declarate integral sau parţial neconstituţionale vor fi analizate ulterior, într-o altă etapă procedurală.30. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)] din legea contestată, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că aceasta este inadmisibilă, menţionându-se că instanţa constituţională, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, a constatat că obiecţia cu privire la art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi lit. e) din Codul penal, cu trimitere la lit. c)], în redactarea anterioară reexaminării, este neîntemeiată.31. Faţă de această situaţie se apreciază că dreptul de a formula obiecţiuni înainte de promulgarea legii nu se poate exercita sine die, iar atunci când este exercitat, ar trebui să cuprindă toate temeiurile constituţionale. Admiţând că se pot formula obiecţii de neconstituţionalitate asupra unor dispoziţii care au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, chiar şi sub aspectul unor temeiuri constituţionale diferite, motivat de faptul că Parlamentul, în demersul său de a pune de acord dispoziţia declarată neconstituţională cu decizia Curţii, a adoptat un text nou faţă de textul declarat neconstituţional, se poate ajunge în situaţia repetării criticilor de neconstituţionalitate ori de câte ori se iveşte un astfel de prilej. Mai mult, se mai arată că obiecţia de neconstituţionalitate nu este motivată, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia.32. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] se arată că acestea nu au fost contestate cu prilejul examinării anterioare a Curţii Constituţionale şi nu au fost supuse reexaminării în Camerele parlamentare. Dreptul de a formula obiecţiuni înainte de promulgarea legii nu se poate exercita întâmplător, iar atunci când este exercitat, ar trebui să cuprindă toate textele considerate neconstituţionale şi temeiurile aferente acestora. Mai mult, se mai arată că obiecţia de neconstituţionalitate nu este motivată, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia.33. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din legea contestată, prin raportare la art. 1 alin. (3) din Constituţie, se apreciază că este inadmisibilă. Se arată că legea contestată a fost supusă unui prim control de constituţionalitate, exercitat în termenele legale şi regulamentare, care a fost soluţionat printr-o decizie de admitere parţială a criticilor de neconstituţionalitate formulate, situaţie care a determinat deschiderea procedurii de reexaminare a legii, în temeiul art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală, în vederea punerii în acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. După parcurgerea acestei proceduri, Parlamentul a adoptat o nouă lege, cu un conţinut normativ diferit prin raportare la anumite prevederi adoptate iniţial, care este supusă acestui nou control de constituţionalitate. Or, în situaţia de faţă, judecătorul constituant este sesizat pentru a se pronunţa cu privire la măsura în care Parlamentul s-a conformat celor statuate prin decizia anterioară de admitere. Faţă de această situaţie se arată că textele la care se raportează autorii sesizării au existat încă de la momentul adoptării iniţiale a legii, respectiv al primei sesizări adresate Curţii Constituţionale. Întrucât reformulările adoptate nu au afectat sintagmele care în viziunea autorilor ar fi neconforme cu exigenţele Constituţiei, se apreciază că argumentele prezentate puteau face obiectul sesizării iniţiale a Curţii Constituţionale, ţinând seama de momentul procedural în care legea se regăseşte în prezent. Prezenta sesizare, înregistrată la Curtea Constituţională pe data de 25 aprilie 2019, vizează conţinutul normativ al unor prevederi ale legii care se regăseau şi în forma adoptată iniţial de Parlament, pentru care termenul de exercitare a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale a început să curgă din data de 4 iulie 2018, în prezent fiind împlinit. Mai mult, se mai arată că obiecţia de neconstituţionalitate nu este motivată, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia.34. Adiacent, critica de neconstituţionalitate a modificărilor de la art. 75 alin. (1) lit. d) se referă la încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie, prin nerealizarea unui just echilibru între interesul făptuitorului şi valoarea socială protejată prin lege. Se subliniază că aceeaşi critică a fost analizată de către Curtea Constituţională în Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, considerându-se că textul criticat este constituţional.35. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din legea contestată, prin raportare la principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, principiu prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că este inadmisibilă, fiind pertinente aspectele prezentate anterior. Adiacent, cu privire la principiul legalităţii, se menţionează deciziile Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 189 din 2 martie 2006, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reprezentată de Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate care contestă faptul că, din cauza caracterului exemplificativ al enumerării circumstanţelor atenuante judiciare, sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 350 şi 351, că acestea sunt neîntemeiate pentru aceleaşi motive invocate.36. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 15 [cu referire la art. 100] din legea contestată se apreciază că este inadmisibilă. În acest sens, se arată că obiecţia de neconstituţionalitate nu este motivată, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia, şi că instanţa constituţională s-a pronunţat asupra modificării textului prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 365-372.37. Soluţia legislativă stabilită de legiuitor pentru lit. d) a art. 100 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 şi, prin urmare, Parlamentul a hotărât eliminarea modificării şi revenirea la forma în vigoare a textului pentru a răspunde exigenţelor constituţionale.38. În ceea ce priveşte justul echilibru între dreptul fundamental al deţinutului şi interesul general al societăţii, de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 453 din 4 iulie 2018, a statuat că o asemenea opţiune intră în marja de apreciere a legiuitorului, care este liber să stabilească termenele şi condiţiile în care pot opera măsurile de individualizare a executării pedepselor, inclusiv a liberării condiţionate. Totodată, ţinând cont de procedura acordării liberării condiţionate, stabilită de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, interesul general al societăţii, precum şi ordinea şi siguranţa publică nu pot fi afectate, întrucât comisia pentru liberare condiţionată, alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii, în circumscripţia căruia se află penitenciarul, formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate numai ţinând seama de conduita acesteia şi de eforturile sale pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi de responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate, precum şi de antecedentele sale penale.39. Reducerea fracţiilor ce urmează a fi executate din pedepsele penale cu închisoarea, în scopul dispunerii liberării condiţionate, nu afectează însă caracterul persuasiv al legii penale, ci reprezintă o măsură de politică penală a legiuitorului, adoptată conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acesta.40. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor înscrise la art. I pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] şi la art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din legea contestată se apreciază că este inadmisibilă, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Se subliniază că Comisia de la Veneţia este un organ consultativ al Consiliului Europei, care emite avize consultative, neobligatorii. Cu privire la Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE se fac referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 137 din 13 martie 2019, subliniindu-se că stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitare a competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală ţin de competenţa exclusivă a statului membru şi că, fiind expresia voinţei poporului, Constituţia nu îşi pierde forţa obligatorie, iar aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice.41. Se arată că, în prezent, Codul penal stabileşte în mod concret doar patru infracţiuni de corupţie: darea de mită, luarea de mită, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă. În acelaşi timp, având în vedere că pedepsele aplicate pentru o parte dintre infracţiuni, prin noul Cod penal, au fost reduse în timp ce termenele de prescripţie au fost majorate, s-a considerat că este normal ca şi aceste termene de prescripţie, cu excepţia infracţiunilor pentru care pedeapsa este mai mare de 20 de ani, să fie reduse, pentru a impulsiona activitatea de descoperire, sancţionare şi combatere a infracţiunilor şi pentru a evita posibilitatea ca anumite fapte penale să fie cercetate pe baza unui probatoriu precar, greu de verificat ca veridicitate.42. Se precizează că reducerea termenelor de prescripţie, în cazul infracţiunilor contra persoanelor, folosite cu titlu de exemplu, nu poate influenţa judecata cauzelor, în condiţiile în care presupusul infractor este identificat de îndată. Nici cu privire la infracţiunile împotriva ordinii şi siguranţei publice nu se poate pune problema unei prescrieri, în condiţiile în care cercetarea acestor cauze este dată în competenţa unor organe specializate ale parchetelor.43. În aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 s-a prevăzut eliminarea unor abuzuri care s-au făcut prin posibilitatea dată organelor de urmărire penală de vechea dispoziţie. Astfel, s-a eliminat posibilitatea ca organul de urmărire penală să efectueze un act de procedură într-o cauză în care face cercetare in rem, respectiv să facă o disjungere cu privire la o faptă care vizează o anume persoană, să înceapă urmărirea într-un dosar nou, fără a-i comunica persoanei vizate actul respectiv, având posibilitatea astfel să se „joace" cu noţiunea de întrerupere a cursului prescripţiei, putând pune sub acuzare o persoană în mod discreţionar şi la libera sa alegere în timp.44. Criticile de neconstituţionalitate duc la concluzia că autorii, în loc să păstreze un echilibru între drepturile inculpatului, ale persoanei vătămate, ale părţilor civile şi ale părţilor responsabile civilmente, le încalcă, susţinând că este în interesul acestora ca o procedură de tragere la răspundere să dureze peste 12 ani, timp în care o persoană suportă un oprobiu ca fiind vinovat, persoana vătămată să nu ştie dacă cel vinovat va fi tras sau nu la răspundere, drepturile materiale eventuale să fie obţinute foarte târziu şi numai într-o anumită măsură. Totodată, se fac referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 426-433.45. Modificarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale nu constituie o problemă de constituţionalitate, ea fiind de competenţa exclusivă a Parlamentului, în calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării, reglementată la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere prevăzută de acesta. Pentru aceste motive, Curtea Constituţională a conchis că art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) din lege nu este contrar art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie.46. Referitor la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din lege se menţionează că instanţa constituţională a reţinut că reducerea termenului prescripţiei speciale constituie o opţiune a legiuitorului, exprimată în acord cu politica penală a statului şi în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.47. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. I pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)] din legea contestată se arată că aceasta este inadmisibilă. Prevederile criticate, prin care se reglementează o cauză de nepedepsire a infracţiunii de favorizare a făptuitorului în ceea ce priveşte activitatea de emitere, aprobare sau adoptare a actelor normative, au fost supuse anterior controlului de neconstituţionalitate, iar prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 542-548, Curtea a constatat că obiecţiile formulate sunt neîntemeiate.48. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. I pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)] şi pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)] din legea contestată se arată că aceasta este inadmisibilă, nefiind motivată.49. Se mai arată că propunerea de modificare a art. 290 alin. (3) s-a impus deoarece este necesar ca imunitatea absolută a „denunţătorului" să fie cenzurată de lege. Astfel, GRECO, în raportul de conformitate (a treia rundă pentru România, adoptat la 7 decembrie 2012 şi publicat la 11 februarie 2013), a constatat că: „Un element de constrângere sau victimizare a denunţătorului pare să lipsească în majoritatea cazurilor şi aspectul că de obicei fapta este raportată după mai multe luni sau ani de la comitere ridică serioase semne de întrebare asupra necesităţii acordării imunităţii judiciare unei persoane care a contribuit la perpetuarea culturii infracţionale. Acelaşi lucru se aplică şi la problema folosului necuvenit, care este restituit în mod sistematic în practică. Această împrejurare doar creşte riscul de folosire greşită a dispoziţiilor referitoare la regretul efectiv." În concluzie, GRECO a apreciat că „autorităţile au analizat implementarea mecanismului regretului efectiv, dar este regretabil că nu s-au luat măsuri ulterioare pentru a revizui nepedepsirea automată, pentru a clarifica condiţiile în care poate fi invocată apărarea regretului efectiv şi pentru a se abroga restituirea folosului necuvenit în asemenea cazuri".50. Se apreciază că prezenta modificare are ca scop exonerarea de răspundere a făptuitorului doar dacă denunţă fapta sa de corupţie în termen de un an de la comitere, iar dacă o denunţă după acest termen să nu mai beneficieze de exonerarea de răspundere penală. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea soluţiei stabilite de legiuitor pe acelaşi temei de drept, în Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 591-594.51. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. I pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298] din legea contestată se apreciază că este inadmisibilă, pentru considerentele expuse anterior. Astfel, aceeaşi soluţie legislativă, în exact aceeaşi formulare, a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi critici, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 639-643, le-a respins ca fiind neîntemeiate.52. Se susţine că norma de dezincriminare criticată nu afectează valori fundamentale ale societăţii, lipsa prevederilor art. 298 din Legea nr. 268/2009 nefiind de natură a încălca drepturi sau libertăţi fundamentale, iar măsura a fost adoptată în acord cu politica penală a statului şi în marja de apreciere în materie penală a Parlamentului. Totodată, abrogarea acestei soluţii normative este motivată de evitarea unui paralelism legislativ cu celelalte mijloace de răspundere în faţa legii, respectiv răspunderea administrativă, disciplinară, civilă şi delictuală, şi de asigurarea tutelei administrative pe care statul o are asupra funcţionarilor săi.53. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. II din legea contestată se arată că este inadmisibilă şi, deci, nu poate fi reţinută, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea, de asemenea, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018). Deşi autorii criticii consideră că infracţiunea prevăzută la art. 13² din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul de incriminare, este o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. Nu se indică prevederile constituţionale care au fost încălcate. Mai mult, autorii sesizării confirmă eroarea juridică introdusă în Legea nr. 78/2000 prin includerea unei forme a infracţiunii de serviciu, şi nu de corupţie.54. Se arată că, în prezent, Codul penal prevede doar 4 infracţiuni de corupţie: darea de mită, luarea de mită, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă. Infracţiunea de abuz în serviciu, introdusă în anul 1950, este necunoscută în dreptul penal apusean, acolo unde răspunderea penală este incriminată doar pentru abuzul de putere. Nici abuzul în serviciu şi nici abuzul de putere nu sunt recunoscute ca fiind infracţiuni de corupţie, astfel încât introducerea în cuprinsul Legii nr. 78/2000 a art. 13², considerat a reglementa infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, nu poate subzista, ea putând fi, eventual, o formă agravantă a unei infracţiuni de drept comun.55. Motivarea că s-au eliminat forma agravantă a abuzului în serviciu şi forma asimilată infracţiunilor de corupţie fără studiu de impact şi fără motivare rezonabilă este o motivare generală, fără o caracteristică pentru infracţiunea analizată. Reţinându-se că infracţiunea prevăzută la art. 13² din Legea nr. 78/2000 este o formă a infracţiunii de abuz în serviciu, în practică şi în teorie există dezbateri şi soluţii diferite cu privire la existenţa infracţiunii după ce Curtea Constituţională, în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, a reţinut în considerente că definirea acesteia nu îndeplineşte condiţiile de constituţionalitate nici cu privire la normele ce sunt încălcate, nici la intensitatea faptelor. Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 147 din Constituţie, pentru a nu transforma Curtea Constituţională sau instanţele de judecată în legiuitor, se consideră că infracţiunea nu mai poate produce efecte, în situaţiile în care considerentele deciziei sunt obligatorii alături de dispozitiv. Chiar dacă Parlamentul nu a modificat textul de lege, instanţa de judecată poate să aplice în soluţiile pronunţate prevederile dispozitivului deciziei Curţii Constituţionale. În mod firesc, până la modificarea de către Parlament a prevederilor articolelor din Codul penal, se impune abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000.56. Mai mult, se mai arată că obiecţia de neconstituţionalitate nu este motivată, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia.57. Subsecvent, cu privire la criticile referitoare la garantarea ordinii şi siguranţei publice prin intermediul obligaţiei statului de a stabili un regim sancţionator echitabil şi proporţional, ţinând cont atât de interesul particularilor aflaţi sub incidenţa legii penale, cât şi de interesul general al societăţii, se precizează că soluţia legislativă adoptată de Parlament se află în marja echităţii invocate de către autorii sesizării, aceasta fiind în acord cu politica penală a statului şi cu scopurile urmărite prin legislaţia penală. Se arată că Parlamentul este suveran să o stabilească şi să adopte măsurile legislative necesare în calitatea sa de legiuitor primar.58. Preşedintele Senatului solicită Curţii Constituţionale să constate netemeinicia obiecţiei de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, să o respingă.59. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă aduse legii examinate referitoare la nerespectarea termenului procedural de 5 zile prevăzut în art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, se arată că acestea sunt neîntemeiate. În practica parlamentară sunt situaţii când un proiect de lege este înscris în ordinea de zi a plenului şi supus dezbaterii acestuia chiar în ziua depunerii raportului întocmit de comisia parlamentară sesizată în fond. 60. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă priveşte neîntocmirea de către iniţiatorii propunerii legislative a studiilor de impact în legătură cu modificările propuse pentru Codul penal, ceea ce ar reprezenta, aşa cum se arată în sesizare, o încălcare clară a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care determină, la rândul ei, încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Se arată că şi această critică este lipsită de fundament. Normele de tehnică legislativă nu au relevanţă constituţională prin ele însele, ci numai în situaţia în care nerespectarea lor afectează constituţionalitatea procesului legislativ. Este adevărat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a infirmat constituţionalitatea unor prevederi legale care au fost dezbătute cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 care impun Camerelor legislative să adopte un proiect de lege sau o propunere legislativă cu un conţinut normativ clar şi previzibil pentru orice destinatar al său. În cazul legii aflate pe rolul Curţii Constituţionale nu sunt însă formulate critici care să vizeze lipsa de claritate sau de previzibilitate a unor dispoziţii legale, ci doar lipsa unor studii de impact.61. Se subliniază că există o bogată jurisprudenţă constituţională care vizează aspecte ale respectării/nerespectării normelor de tehnică legislativă, iar Curtea Constituţională a pronunţat numeroase decizii prin care a subliniat cazurile în care normele de tehnică legislativă capătă relevanţă constituţională. În Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a statuat expres că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Constituţie. Concret, este vorba despre dispoziţii legale lipsite de previzibilitate sau claritate. În cauza de faţă nu se invocă însă lipsa de claritate sau de previzibilitate a legii criticate, ci doar lipsa unor studii de impact social, prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, care, potrivit art. 33 alin. (1) din aceeaşi lege, au ca scop estimarea costurilor şi beneficiilor aduse în plan economic şi social prin adoptarea unui proiect de lege. Întrucât legea criticată are ca obiect de reglementare, în principal, punerea de acord a unor prevederi ale Codului penal, declarate anterior ca fiind neconstituţionale, cu prevederile Legii fundamentale, precum şi cu unele directive ale Uniunii Europene, nu se mai pune problema unor studii de impact.62. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă aduse legii examinate se arată că acestea nu sunt obiecţii care vizează în mod direct încălcarea unor dispoziţii cuprinse în Constituţie, ci opţiuni legislative ale semnatarilor sesizării, aflate în concurenţă cu cele adoptate de Parlament. Modificările şi completările aduse Codului penal prin legea criticată sunt măsuri de politică penală adoptate de forul legislativ prin prisma unor decizii ale Curţii Constituţionale şi pentru punerea de acord a unor texte din legislaţia penală cu directive ale Uniunii Europene. Prin criticile aduse legii aflate pe rolul Curţii Constituţionale, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate îşi exprimă dezacordul cu soluţiile legislative preconizate de aceasta şi propun, indirect, propriile opţiuni de politică penală.63. Prin urmare, se solicită constatarea faptului că motivele de neconstituţionalitate intrinsecă susţinute în sesizarea pe care Curtea Constituţională urmează să o soluţioneze reprezintă, de fapt, suportul unor proceduri prin care cele două grupuri politice intenţionează să frâneze procesul legislativ în materie penală promovat de actuala majoritate parlamentară.64. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.65. Pe rol se află şi soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, obiecţie formulată de Preşedintele României.66. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.758 din 10 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.306A/2019.67. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că în procedura reexaminării legii - deschisă potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie - Parlamentul a adoptat legea criticată cu depăşirea limitelor fixate prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. Astfel, cu ocazia punerii de acord a unora dintre dispoziţiile legii, declarate neconstituţionale, cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Parlamentul, pe de o parte, şi-a ignorat obligaţia constituţională de a pune de acord textele din legea criticată cu decizii anterioare ale Curţii Constituţionale, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie, iar, pe de altă parte, în procedura punerii de acord nu a realizat corelările necesare, adoptând reglementări ce contravin principiului legalităţii, fiind astfel încălcate prevederile art. 147 alin. (2) prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie.68. Cu privire la încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie prin raportare la art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie se arată că legea criticată a fost adoptată în vederea punerii de acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu o serie de decizii ale Curţii Constituţionale, precum şi în vederea transpunerii în legislaţia naţională a Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale şi a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană. Se susţine că, în ceea ce priveşte necesitatea punerii de acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu o serie de decizii ale Curţii Constituţionale, Parlamentul a avut în vedere următoarele decizii ale instanţei constituţionale: Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017 şi Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014.69. Se susţine că, în procesul de reexaminare a legii, Parlamentul avea obligaţia constituţională de a se limita la reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională, aspect care nu s-a concretizat în cauza de faţă.70. În acest sens, se arată că art. I pct. 5 [cu referire la modificarea art. 35 alin. (1)] din legea în forma sa iniţială a fost eliminat în totalitate, deşi, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate numai asupra dispoziţiilor art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua] din lege. Curtea a constatat, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, că reglementarea, prin art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua] din lege, a condiţiei unicităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunilor continuate săvârşite contra persoanei contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017. Prin urmare, Parlamentul nu trebuia să elimine întreg art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1)] din legea în forma sa iniţială.71. De asemenea se arată că eliminarea intervenţiei legislative asupra textului art. 35 alin. (1) din Codul penal echivalează cu încălcarea obligaţiei Parlamentului de a pune de acord acest text cu Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 în condiţiile în care punerea de acord a legislaţiei penale cu deciziile instanţei constituţionale a reprezentat un aspect asumat public, atât pe plan intern, cât şi european, şi a constituit una dintre raţiunile iniţiativei legislative.72. Eliminarea din legea criticată a formulei redacţionale iniţiale a art. 35 alin. (1) fraza întâi nu răspunde imperativului corelării legii reexaminate cu cele două decizii ale instanţei constituţionale şi, pe cale de consecinţă, nici cu Constituţia. Formula redacţională iniţială a art. 35 alin. (1) fraza întâi se încadra în coordonatele trasate în Decizia nr. 368 din 30 mai 2017. Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 viza doar art. 35 alin. (1) fraza a doua. Altfel spus, suprimarea în integralitate a voinţei legiuitorului exprimate în varianta iniţială a legii - ce urmărea punerea de acord a definiţiei infracţiunii continuate cu Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 - echivalează nu numai cu o depăşire a limitelor Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, dar şi cu nerespectarea obligaţiei constituţionale a Parlamentului de a opera, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenţii impuse cu evidenţă de necesitatea conformităţii acelor dispoziţii/sintagme declarate neconstituţionale cu normele Constituţiei.73. În concluzie, se consideră că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în fraza a doua a art. 35 alin. (1), acesta neputând efectua modificări în privinţa primei fraze a alin. (1) al art. 35, care corespundea celor statuate prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017. 74. Cu privire la art. I pct. 6 [cu referire la modificarea art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)] din legea în forma anterioară controlului de constituţionalitate se arată că în procedura de punere de acord a legii cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, legiuitorul nu trebuia să elimine şi modificarea adusă art. 39 alin. (1) lit. e), ci să o păstreze cu trimiterea realizată la lit. c). Eliminând din textul legii această literă, legiuitorul a depăşit limitele reexaminării, încălcând art. 147 alin. (2) din Constituţie, prin revenirea la textul aflat în vigoare, şi anume: „e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c)". Astfel, în cazul prevăzut de lit. e), în aplicarea cumulului juridic, se revine la obligaţia aplicării în întregime a pedepsei amenzii conform lit. c), depăşindu-se limitele reexaminării şi reglementându-se o normă neclară: pe de o parte, obligaţia de aplicare „în întregime" a pedepsei amenzii, conform lit. c), dar, pe de altă parte, reglementarea unui spor facultativ de o treime din pedeapsa cea mai grea.75. În aceste condiţii, revenirea la norma aflată în vigoare, prin depăşirea limitelor reexaminării, face ca norma să fie inaplicabilă, făcându-se trimitere la aplicarea „în întregime" a unei pedepse, în condiţiile în care sporul adăugat pedepsei celei mai grele este unul facultativ.76. Se susţine că aceleaşi critici sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte modul în care dispoziţiile art. I pct. 28 din forma anterioară a legii supuse controlului de constituţionalitate au fost puse de acord cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. În forma adoptată prin legea criticată, dispoziţiile art. I pct. 28 [cu referire la art. 159¹ - neconstituţional în ceea ce priveşte sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive"] nu se mai regăsesc, în urma reexaminării Parlamentul eliminând în totalitate reglementarea privind acordul de mediere, deşi, potrivit Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, ar fi trebuit să modifice respectivele dispoziţii numai în sensul stabilirii ca termen-limită pentru încheierea acordului de mediere momentul citirii actului de sesizare a instanţei. Or, eliminarea întregului art. I pct. 28 din legea criticată contravine prevederilor art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (1) şi (4) ale aceluiaşi articol.77. Se arată că aceleaşi critici sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte modul în care dispoziţiile art. I pct. 50 [cu referire la art. 297] din forma anterioară a legii supuse controlului de constituţionalitate au fost puse de acord cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. Astfel, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, Parlamentul a eliminat cu totul intervenţia legislativă asupra art. 297 din Codul penal, deşi prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 instanţa constituţională a statuat că dispoziţiile art. 297 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii". Se fac trimiteri la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi la Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, concluzionându-se că eliminarea în integralitate a intervenţiei legislative asupra art. 297 din Codul penal contravine art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) şi alin. (4) ale aceluiaşi articol din Constituţie.78. Pe de altă parte, art. II din legea criticată (fost art. III din forma anterioară supusă controlului anterior de constituţionalitate) abrogă art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care avea acelaşi conţinut. Deşi prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 Curtea Constituţională, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, a stabilit că adoptarea art. III [cu referire la art. 13² din Legea nr. 78/2000] din lege este constituţională, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 64 alin. (4) din Constituţie, a reţinut un raport de complementaritate între art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 din Codul penal referitor la infracţiunea de abuz în serviciu. Astfel, sunt coroborate Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 213, şi Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017 şi se susţine că, datorită raportului de complementaritate fixat de Curtea Constituţională între art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 din Codul penal referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, a necesităţii asigurării unei protecţii sporite a valorilor sociale, precum şi a necesităţii existenţei unor pârghii legale de natură a descuraja încălcarea unor asemenea valori [ansamblul considerentelor de la paragrafele 621-626 ale Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018], soluţia abrogării art. 13² din Legea nr. 78/2000 contravine art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) şi (4) ale aceluiaşi articol din Constituţie.79. În plus, dacă din raţiuni de corelare legislativă, în măsura în care se aducea vreo modificare art. 297 din Codul penal, aflat în legătură directă cu o normă de incriminare dintr-o altă lege cu dispoziţii penale - art. 13² din Legea nr. 78/2000 - s-ar fi putut găsi vreo justificare pentru soluţia abrogării art. 13² din Legea nr. 78/2000, în condiţiile eliminării oricărei intervenţii asupra art. 297 din Codul penal, soluţia abrogării nu numai că nu îşi mai găseşte vreo justificare, însă lipseşte statul de o pârghie legală importantă care să descurajeze încălcarea îndatoririlor de serviciu atunci când funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, ceea ce, prin amploarea sa, poate reprezenta chiar o ameninţare la adresa statului de drept.80. Mai mult, având în vedere că art. 13² din Legea nr. 78/2000 face parte dintr-o lege cu dispoziţii penale speciale menite să combată fenomenul corupţiei, norma de dezincriminare cuprinsă în art. II din legea criticată afectează valori fundamentale ale societăţii şi a fost adoptată cu încălcarea marjei de apreciere a Parlamentului, conferită de art. 61 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, se realizează o trimitere la Decizia nr. 584 din 25 septembrie 2018, paragrafele 65 şi 67-72.81. Cu privire la încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie se arată că reluarea procesului legislativ de reexaminare se limitează numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională [Decizia nr. 551 din 16 decembrie 2004 şi Decizia nr. 75 din 30 ianuarie 2019, paragraful 48]. Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale decât cele constatate ca fiind neconstituţionale, numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii, ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză [Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragraful 187]. Punerea de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale nu poate face abstracţie de rolul şi competenţele Parlamentului, care poate adopta oricare dintre aceste soluţii cu privire la textele declarate neconstituţionale, fără a depăşi cele statuate expres prin dispozitivul şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale. În acelaşi timp, cu privire la normele declarate parţial neconstituţionale, Parlamentul are „o marjă de discreţionaritate limitată", iar intervenţia acestuia asupra textelor respective trebuie să fie analizată strict din perspectiva considerentelor deciziei Curţii Constituţionale. În sensul celor menţionate, se invocă şi Decizia Plenului nr. I din 17 ianuarie 1995. În conformitate cu rolul Curţii Constituţionale şi cu valenţele controlului de constituţionalitate, aşa cum l-a instituit legiuitorul constituant derivat, acest proces implică în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului şi o analiză aplicată şi responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituţionale, prin raportare la considerentele deciziei, în caz contrar o asemenea conduită putând să echivaleze chiar cu o înfrângere a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.82. Astfel, ori de câte ori în considerentele deciziei s-a susţinut necesitatea reglementării unei clarificări sau completări a normei, opţiunea eliminării integrale a textelor declarate doar parţial neconstituţionale contravine considerentelor deciziei. Or, din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 şi a conţinutului legii criticate, reiese faptul că autoritatea legiuitoare s-a comportat ca şi când nu ar fi fost în procedura punerii de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, ci în procedura obişnuită/comună de legiferare.83. În acest context, se arată că art. I. pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. b)-d)] şi pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. I pct. 21 cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d). În urma reexaminării, la art. I pct. 15 din legea criticată se prevede că art. 100 se modifică. Cu ocazia reexaminării, contrar art. 59 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Parlamentul a optat pentru înlocuirea dispoziţiei declarate neconstituţională cu forma în vigoare a normei juridice, astfel că, în realitate, nu a avut loc o modificare legislativă. În plus, reluarea dispoziţiilor în vigoare s-a realizat şi în ceea ce priveşte lit. b) şi lit. c) ale alin. (1) al art. 100 din Codul penal.84. Acelaşi procedeu a fost utilizat şi cu privire la art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din legea criticată. Astfel, respectarea normelor de tehnică legislativă impunea ca, în situaţia în care textele rezultate în urma punerii de acord cu decizia Curţii sunt identice cu cele în vigoare, Parlamentul să elimine din conţinutul normativ al legii respectivele intervenţii. În consecinţă, menţinerea acestor dispoziţii redundante contrare şi normelor de tehnică legislativă echivalează cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 147 alin. (2) din Constituţie. În plus, în forma legii rezultată în procedura punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 155 alin. (1) nu au fost corelate cu cele ale alin. (2) - care făceau referire la persoană, şi nu la faptă, contrar Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 414-423. În acest sens, se consideră că termenul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, fără a mai fi necesară referirea la persoană, termenele de prescripţie fiind reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul. Or, Parlamentul, în procedura deschisă potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, a operat modificări în conţinutul normativ al art. 155 din Codul penal, cu ignorarea considerentelor Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 419 şi 421.85. Se arată că art. I pct. 16 [cu referire la art. 112¹ alin. (1)] din legea criticată modifică doar art. 112¹ alin. (1) din Codul penal, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, în forma supusă iniţial controlului de constituţionalitate se intervenea asupra acestui text din Codul penal la art. I pct. 22. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea Constituţională a constatat că sintagma „probele administrate" din cuprinsul formei preconizate a art. 112¹ alin. (2) lit. b) din Codul penal este neconstituţională, iar dispoziţiile formei preconizate a art. 112¹ alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale. În urma reexaminării, Parlamentul a eliminat însă întregul alineat (2) al art. 112¹ din Codul penal, cu depăşirea limitelor fixate prin această decizie, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) din Constituţie. În plus, renunţarea la intervenţia asupra dispoziţiilor art. 112¹ alin. (2) lit. b) din Codul penal corelativ cu eliminarea enumerării infracţiunilor din cuprinsul alin. (1) al art. 112¹ din Codul penal conduce la impredictibilitatea şi neclaritatea formei în vigoare a lit. b) a alin. (2). Se susţine că, fiind eliminată enumerarea infracţiunilor de la alin. (1), sintagma „activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)" din conţinutul lit. b) a alin. (2) devine implicit golită de conţinut. În plus, cerinţa de la lit. b), reprezentând o condiţie cumulativă pentru dispunerea confiscării extinse, face ca, în realitate, această măsură să nu mai poată fi dispusă, judecătorul neavând posibilitatea aprecierii cu privire la natura activităţilor infracţionale. În consecinţă, lipsa de claritate a normei de la art. I pct. 16 şi impredictibilitatea acesteia încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie.86. În considerarea argumentelor expuse, Preşedintele României solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.87. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.88. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.89. Se arată că, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Este opţiunea Parlamentului modul în care înţelege să se pronunţe asupra textelor supuse procedurii de reexaminare. O parte pot fi adoptate printr-un proiect de lege, o parte pot fi lăsate pentru a fi adoptate într-o altă etapă, pentru situaţiile în care se impun dezbateri ample sau nu există un consens deplin. Din analiza textelor invocate, precum şi a raportului întocmit în urma dezbaterilor din cadrul Comisiei speciale, rezultă că parlamentarii şi-au îndeplinit obligaţiile constituţionale în sensul pronunţării asupra modificărilor ce urmau a fi efectuate după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018. Se evidenţiază faptul că, atât în cadrul şedinţei Comisiei speciale, cât şi a plenului Camerei Deputaţilor şi a Senatului, au fost organizate dezbateri generale şi dezbateri pe articole, în cadrul cărora reprezentanţii grupurilor parlamentare au avut posibilitatea de a-şi expune punctele de vedere cu privire la procedura reexaminării asupra acestei legi şi de a depune eventuale amendamente. Prin nedepunerea amendamentelor de către o parte din membrii Comisiei la propunerile formulate ca urmare a Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, propuneri care vizau analizarea în cadrul Comisiei doar a modificărilor declarate constituţionale şi a modificărilor necontestate la Curtea Constituţională în termenele prevăzute de lege, prezenta lege de modificare a Codului penal nu a prevăzut eventualele modificări la textele declarate neconstituţionale parţial sau în totalitate. Faţă de votul din Comisie şi din plen, rezultă fără niciun dubiu că voinţa parlamentarilor a fost ca textele declarate neconstituţionale invocate de Preşedintele României în prezenta sesizare de neconstituţionalitate să fie modificate ulterior, într-o altă procedură.90. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia a fost eliminată în integralitate modificarea alin. (1) al art. 35, deşi neconstituţionalitatea viza doar fraza a doua a acestui articol, se arată că numai parlamentarii au dreptul să se pronunţe, astfel încât pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 din Constituţie nu subzistă, pentru că în procedura de reexaminare toţi membrii comisiei au analizat, au dezbătut şi au acceptat o anume soluţie. Mai mult, nici în cadrul dezbaterilor din plenul celor două Camere nu a fost depus sau susţinut vreun amendament de modificare a propunerii Comisiei. 91. În procedura parlamentară a reexaminării, atât plenul Senatului, cât şi cel al Camerei Deputaţilor au votat, cu majoritatea cerută de dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie, în sensul eliminării prevederilor care au fost declarate neconstituţionale. În acţiunea Parlamentului de punere de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu decizia forului constituţional, Camerele legiuitoare au posibilitatea şi, totodată, competenţa materială de a hotărî în privinţa măsurilor legislative dispuse, care trebuie să fie adecvate obiectului de reglementare al legii şi realizării obiectivului major al acesteia. În ceea ce priveşte apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale, Parlamentul are plenitudine de apreciere, iar Curtea Constituţională nu are competenţa de a impune Parlamentului o anumită conduită legislativă. Acesta din urmă este obligat să îndepărteze din fondul legislativ prevederile constatate ca fiind neconstituţionale, iar modalitatea prin care asigură această finalitate este la latitudinea sa. Astfel, poate opta pentru soluţia de reformulare a dispoziţiei constatate neconstituţională (adică modificarea normei juridice în sens tehnico-legislativ), de eliminare a acesteia (echivalentă renunţării la modificarea propusă) sau de abrogare a prevederii legale în vigoare, acolo unde este cazul.92. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legiuitorul nu trebuia să elimine şi modificarea adusă art. 39 alin. (1) lit. e) din Codul penal, ci să o păstreze cu trimiterea realizată la lit. c), se arată că, expresie a prevederilor art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii, Parlamentul a decis ca punerea de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018 să se realizeze în sensul excluderii din cuprinsul legii a prevederilor declarate neconstituţionale, eliminând în acest mod prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) şi lit. e), astfel cum au fost formulate în legea dedusă anterior controlului de constituţionalitate, cu consecinţa menţinerii în vigoare a conţinutului normativ al literelor respective. Pe cale de consecinţă, din punct de vedere tehnic-legislativ, fostul art. I pct. 6 din legea dedusă anterior controlului de constituţionalitate a fost reformulat, noul conţinut fiind redat la art. I pct. 3 din legea examinată. În ceea ce priveşte aprecierile şi temerile exprimate de autorul sesizării cu privire la inaplicabilitatea normei, se susţine că acestea sunt lipsite de temei juridic, iar invocarea acestora este irelevantă în stabilirea concordanţei normei juridice contestate cu prevederile constituţionale. Se subliniază că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Constituţie, iar eventualul caracter injust al unei dispoziţii legislative faţă de anumite persoane, precum şi modalităţile de punere în practică a acesteia nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii preconizate. Legiuitorul nu poate fi împiedicat să modifice ori să schimbe politica penală a statului, cu condiţia ca aceasta să fie corelată cu concepţia de ansamblu a Codului penal şi să fie în conformitate cu exigenţele Constituţiei. La fel ca în situaţia modificării art. 35 din Codul penal, în procedura de reexaminare, la propunerea de eliminare nu s-au făcut amendamente, astfel încât, după votul din Comisie şi din plenul celor două Camere, în textul în cauză a fost eliminat în forma finală a legii, reţinându-se astfel respectarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi art. 69 din Constituţie.93. Cu privire la eliminarea propunerii de modificare a prevederilor art. 159¹, nou-introdus în Legea nr. 286/2009 prin art. I pct. 28 din legea în forma în care aceasta a fost dedusă anterior controlului de constituţionalitate, se arată că Parlamentul, în acţiunea de punere de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu decizia forului constituţional, are posibilitatea, respectiv competenţa materială de a hotărî în privinţa măsurilor legislative dispuse, care trebuie să fie adecvate obiectului principal de reglementare a legii, respectiv realizării obiectivului major al acesteia, cu respectarea atât a libertăţii individuale a infractorului, cât şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalte persoane. În ceea ce priveşte apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale, Parlamentul are plenitudine de apreciere, iar interpretarea potrivit căreia Curtea Constituţională ar putea impune acestuia o anumită conduită legislativă excedează competenţelor forului constituţional şi, implicit, cadrului normativ constituţional. Parlamentul este obligat, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, să îndepărteze din fondul legislativ prevederile constatate ca fiind neconstituţională, iar modalitatea prin care asigură această finalitate este la latitudinea sa. În situaţia examinată legiuitorul putea opta pentru soluţia de reformulare a dispoziţiei constatate neconstituţională, în ceea ce priveşte sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive", sau aceea de eliminare a sintagmei declarate neconstituţională, iar în măsura în care conţinutul dispoziţiei normative rezultate nu mai corespundea obiectivului reglementării, măsura a echivalat din punct de vedere tehnico-legislativ cu eliminarea textului propus anterior, echivalent renunţării la acesta. Ca şi în celelalte cazuri, analizate anterior, propunerea de eliminare a întregului art. 159¹ nu a fost contestată nici în cadrul lucrărilor Comisiei şi nici în cadrul dezbaterilor din plenul celor două Camere. 94. Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce priveşte lipsa punerii de acord a dispoziţiilor art. 297 din Codul penal cu cele stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale se arată că, în urma declarării neconstituţionalităţii art. I pct. 50 din forma iniţială a legii (cu referire la modificarea art. 297 din Codul penal) prin intermediul Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, a fost deschisă de drept procedura complementară de reexaminare a acestei prevederi de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul, conform căilor procedurale specifice, a reexaminat dispoziţiile declarate neconstituţionale pentru a fi puse de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În cadrul acestui demers, prin exercitarea în calitate de unică autoritate legiuitoare a prerogativelor şi competenţelor sale exclusive de a identifica şi edicta soluţii normative, cu respectarea exigenţelor constituţionale, în acord cu realităţile prezente ale societăţii, Parlamentul avea de ales între două situaţii: fie de a elimina definitiv din corpul legii dispoziţiile declarate neconstituţionale, făcând şi cuvenita corelare cu celelalte texte ce au o legătură indisolubilă cu acestea, fie de a înlocui dispoziţiile declarate neconstituţionale cu altele noi.95. În prima ipoteză, asupra dispoziţiilor declarate neconstituţionale şi eliminate din corpul legii, evident că nu mai pot fi formulate obiecţii de neconstituţionalitate, deoarece obiectivul controlului de constituţionalitate a fost atins, dat fiind faptul că reglementarea adoptată afectată de vicii de neconstituţionalitate a fost exclusă şi astfel aceasta nu mai are posibilitatea de acces în sistemul normativ curent/dreptul pozitiv şi ca atare nu mai poate pune în pericol şi afecta arhitectura constituţională şi buna funcţionare şi aplicare a normelor de conduită generală prescrise la nivelul întregii societăţi. Cu alte cuvinte, nimeni nu mai poate aprecia un caracter de constituţionalitate/neconstituţionalitate după eliminarea unei dispoziţii viciate din corpul actului normativ, eliminarea fiind o consecinţă a aprecierii oportunităţii normative (chestiune aflată în exclusivitate la nivelul Parlamentului, nici măcar Curtea neputând obliga la această măsură; instanţa de contencios constituţional poate să facă acest lucru doar în cazul în care legea este viciată în ansamblu, obligând astfel Parlamentul să respingă legea şi să înceteze procesul legislativ, ulterior acesta din urmă apreciind dacă va relua în cadrul unui nou proces legislativ dezbaterea respectivelor soluţii normative de fond) şi eventual putând face obiectul unei cereri de reexaminare a legii (aceasta prin natura sa vizând expres solicitarea Parlamentului de a realiza o reexaminare a aprecierii oportunităţii avute în vedere în faza de legiferare ce a produs respectivul act normativ) şi în niciun caz obiectul unei analize a constituţionalităţii.96. În cea de-a doua ipoteză, în cazul înlocuirii dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu altele, legea căpăta un conţinut nou, astfel încât, în baza art. 146 lit. a) din Constituţie, subiectele de sezină pot formula obiecţii de neconstituţionalitate. Această a doua ipoteză deschide practic calea unei noi sesizări de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea trebuie să se pronunţe.97. Cu privire la eliminarea în integralitate a modificărilor intervenite la art. 297 din Codul penal se arată că instanţa constituţională s-a pronunţat prin două decizii, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, considerând că, în raport cu sesizările formulate, se impune admiterea contestaţiilor cu privire la neconstituţionalitatea termenului de „acte" în loc de „lege". Se susţine că, în cuprinsul considerentelor, care fac parte integrantă din decizie şi sunt obligatorii, s-a menţionat în mod expres că întregul art. 297 din Codul penal este deficitar sub aspect constituţional nefăcându-se o delimitare în privinţa altor răspunderi, a lipsei unei intensităţi, astfel încât, în mod normal, întreg textul urma să fie supus modificării. De la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei şi până în prezent nu s-a reuşit punerea de acord şi găsirea unei soluţii de consens privind conţinutul acestui articol.98. În ceea ce priveşte „provenienţa" infracţiunii, aceasta a fost introdusă în anul 1950, este necunoscută în dreptul penal apusean, acolo unde răspunderea penală este incriminată doar pentru abuzul de putere. Anterior pronunţării Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, în cadrul dezbaterilor în Comisie au existat mai multe propuneri care urmau să pună în aplicare considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Se arată că, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, s-a reţinut că textul art. 297 ar fi parţial neconstituţional şi, în aceste condiţii, în procedura reexaminării, având în vedere poziţiile contradictorii, în cadrul Comisei s-a făcut propunerea de eliminare a modificărilor art. 297 din Codul penal, propunere adoptată în unanimitate de membrii Comisiei. Şi în cadrul dezbaterilor din plenul celor două Camere s-a considerat că soluţia eliminării este cea mai oportună în acest moment, raportat la divergenţele de opinii şi lipsa consensului cu privire la definirea infracţiunii în cauză, dacă aceasta mai poate fi menţinută ca infracţiune de serviciu sau dacă urmează a fi transformată în infracţiune de abuz de putere.99. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la dezincriminarea unor fapte de corupţie cu referire la art. 13² din Legea nr. 78/2000 se arată că autorul sesizării aduce critici de neconstituţionalitate unei soluţii normative care nu a fost supusă procedurii speciale de reexaminare ca urmare a declarării neconstituţionalităţii deoarece, în primul rând, aceste prevederi au fost declarate constituţionale, în raport cu criticile formulate, de către Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 la paragraful 213 şi la punctul 2 al dispozitivului acestei decizii; iar, în al doilea rând, deoarece Parlamentul nu a operat nicio modificare în cadrul procedurii de reexaminare şi punere de acord cu decizia Curţii Constituţionale asupra textului normativ avut în vedere în cadrul acestui punct al sesizării. Se precizează că soluţia normativă nu a suferit intervenţii, însă, ca urmare a renumerotării determinate de eliminarea unor soluţii legislative neconstituţionale din corpul formei iniţiale a legii, aceasta a devenit art. II (art. III astfel cum a fost analizată în decizia anterior precizată). În aceste condiţii, devin incidente considerentele privitoare la una dintre condiţiile de admisibilitate referitoare la sfera de competenţă a Curţii Constituţionale expuse de către aceasta din urmă prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010 şi Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, şi anume că, în ipoteza în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare, drept care trebuie respinsă ca inadmisibilă.100. Curtea a reliefat şi reiterat faptul că decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate este parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, astfel că Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituţionale, ci poate numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de neconstituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia, sens în care se face trimitere la Decizia nr. 334 din 10 mai 2018. În cazul de faţă se aduc chiar noi critici pentru o presupusă neconstituţionalitate, critici care vizează conţinutul normei, deci, cu alte cuvinte, motive intrinseci, deşi controlul iniţial de constituţionalitate (soldat cu respingerea cererii cu privire la această soluţie normativă) s-a realizat ca urmare a ridicării unor presupuse motive extrinseci de neconstituţionalitate care au fost respinse de Curte. 101. Se susţine că, deşi se consideră că infracţiunea prevăzută la art. 13² din Legea 78/2000 este o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul de incriminare este o formă specială a infracţiunii de drept comun a abuzului în serviciu. Codul penal prevede doar 4 infracţiuni de corupţie: darea de mită, luarea de mită, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă. Nici abuzul în serviciu şi nici abuzul de putere nu sunt recunoscute ca fiind infracţiuni de corupţie, astfel încât introducerea art. 13² în cuprinsul Legii nr. 78/2000, considerată, astfel, infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, nu poate subzista, ea putând fi, eventual, o formă agravantă a unei infracţiuni de drept comun. Motivarea că s-au eliminat forma agravantă a abuzului în serviciu şi forma asimilată infracţiunilor de corupţie fără o motivare rezonabilă este o motivare generală, fără o caracteristică pentru infracţiunea analizată.102. Reţinându-se că infracţiunea prevăzută la art. 13² din Legea nr. 78/2000 este o formă a infracţiunii de abuz în serviciu, în practică şi în teorie există dezbateri şi soluţii diferite cu privire la existenţa infracţiunii după ce Curtea Constituţională, în două decizii, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, a reţinut în considerente că definirea acesteia nu îndeplineşte condiţiile de constituţionalitate nici cu privire la normele ce sunt încălcate, nici la intensitatea faptelor. Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 147 din Constituţie, pentru a nu transforma Curtea Constituţională sau instanţele de judecată în legiuitor, se consideră că infracţiunea nu mai poate produce efecte, în situaţiile în care considerentele deciziei sunt obligatorii alături de dispozitiv. O altă teorie consideră că, chiar dacă Parlamentul nu a modificat textul de lege, instanţa de judecată poate să aplice în soluţiile pronunţate prevederile dispozitivului deciziei Curţii Constituţionale.103. Critica privind lipsirea statului de o pârghie legală importantă care să descurajeze încălcarea îndatoririlor de serviciu atunci când funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, ceea ce, prin amploarea sa, poate reprezenta chiar o ameninţare la adresa statului de drept, este nemotivată. 104. Se arată că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de serviciu, supusă mai multor prevederi cu privire la persoana care săvârşeşte fapta sau faptele care sunt considerate ca fiind penale. În aceste condiţii, răspunderea poate fi disciplinară, materială, contravenţională, civilă sau, de regulă, de dreptul muncii. A merge pe ideea că trebuie reţinută o infracţiune de serviciu neregăsită în codurile penale europene, cu posibilitatea ca aceasta să reprezinte o ameninţare la adresa statului de drept, fără a se indica în ce condiţii aceasta se poate produce, reprezintă o simplă afirmaţie nesusţinută. Nici motivarea că fenomenul de corupţie reprezintă una dintre ameninţările la adresa statului de drept nu poate fi primită, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, infracţiunea de abuz în serviciu nu este infracţiune de corupţie, iar prevederile introduse în art. 13² din Legea nr. 78/2000 nu puteau fi alăturate infracţiunilor de corupţie, ci doar ca o formă agravantă în anumite condiţii a infracţiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal. Prin urmare, se consideră că obiecţia de neconstituţionalitate, sub acest aspect, este nemotivată şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.105. De altfel, cu privire la fondul problemei, soluţia de abrogare a art. 13² din Legea nr. 78/2000 se încadrează în competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, de a identifica şi edicta soluţii normative, cu respectarea exigenţelor constituţionale, în acord cu realităţile prezente ale societăţii. Abrogarea în acest caz reprezintă un instrument de recalibrare şi adaptare a politicii penale a statului la starea actuală a societăţii, având în vedere necesitatea realizării unui just echilibru între oferirea de garanţii echitabile particularilor aflaţi sub incidenţa legii penale şi periculozitatea fenomenului infracţional. Nicio autoritate nu poate impune Parlamentului să adopte o anumită soluţie/conduită normativă în realizarea competenţelor şi obiectivelor sale constituţionale, acesta fiind suveran să aprecieze şi să determine soluţii care se află în marja sa constituţională de apreciere. Acest demers de punere de acord a reglementării art. 297 din Codul penal cu exigenţele constituţionale prescrise atrage inoportunitatea menţinerii formei speciale agravate a variantei-tip a infracţiunii de abuz în serviciu, faţă de care se află în totală dependenţă, astfel cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017, dat fiind că ea însăşi se apropie de forma ideală cerută de jurisprudenţa constituţională şi de posibila viitoare reglementare, pusă de acord cu exigenţele constituţionale, aflată/ce se va afla în proces legislativ împreună cu această iniţiativă legislativă de abrogare dedusă acum controlului Curţii. Dacă s-ar menţine atât varianta asimilată agravată, cât şi varianta actuală aflată în vigoare şi reţinută doar în lumina considerentelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 până la identificarea şi prescrierea de către Parlament a unui nou text normativ care să respecte exigenţele constituţionale (respectiv posibila viitoare variantă a art. 297 din Codul penal referitoare la abuzul în serviciu care va cuprinde determinări ale pragului minim de intensitate a periculozităţii sociale/vătămării şi/sau valorii pagubei), ar rezulta un paralelism normativ şi o suprareglementare a aceleiaşi situaţii juridice (caz specific al unei inflaţii normative), fapt ce contravine atât exigenţelor de tehnică legislativă, cât şi principiilor clarităţii şi predictibilităţii legii şi statului de drept, individului/persoanei în cauză fiindu-i pusă în dificultate adaptarea propriei conduite la prescripţia normativă.106. Totodată, menţinerea în paralel a unor soluţii legislative similare ce privesc acelaşi obiect juridic (determinat din perspectiva jurisprudenţei Curţii anterior amintite) ar atrage posibilitatea autorităţilor/organelor competente ale statului de a aplica într-o manieră subiectivă legea penală, posibilitate apărută prin intermediul oferirii capacităţii de alegere a normei legale ce se va aplica la un caz concret, situaţie ce ar contraveni prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.107. Astfel, soluţia de abrogare a art. 13² din Legea nr. 78/2000 este constituţională faţă de criticile de neconstituţionalitate aduse de autorul sesizării şi, în acelaşi timp, este imperios necesară în vederea concretizării politicii penale a statului în contextul actual determinat de viciile reglementării infracţiunii de abuz în serviciu.108. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d)] din lege, care ar contraveni dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că Parlamentul, cu ocazia reexaminării, a eliminat posibilitatea condiţionării instanţei de judecată de a dispune liberarea condiţionată de inexistenţa probelor din care aceasta să aprecieze că persoana condamnată nu s-ar fi îndreptat şi nu s-ar putea reintegra în societate. Totodată, prin textul reexaminat s-a eliminat şi interpretarea echivocă a noţiunii de „probe", eliminându-se, pe cale de consecinţă, şi contrarietatea cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la calitatea legii. De asemenea, ca urmare a reexaminării prevederilor art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, s-a eliminat şi contradicţia cu norma prevăzută la alin. (5) al aceluiaşi articol, care îl obligă pe judecător să prezinte motivele de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate. În altă ordine de idei, se arată că susţinerile autorului sesizării se referă, în concret, la pretinsa neutilizare a normelor de tehnică legislativă în ceea ce priveşte redactarea exprimării intenţiei de modificare a unui articol, fapt ce ar conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, afectând claritatea şi precizia normei juridice. Cu privire la calitatea actelor normative se fac trimiteri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, precum şi la Legea nr. 24/2000. Totuşi, se concluzionează că astfel de critici nu vizează aspecte intrinseci, proprii normei juridice, ci se referă la diferite aspecte exterioare acesteia. Pretinsele vicii de constituţionalitate invocate, referitoare, de pildă, la o formulare improprie pentru evidenţierea modificării unui articol, nu pot avea, în sine, o reală substanţă constituţională, deoarece nu pot afecta, direct sau indirect, vreun drept, vreo libertate sau vreun principiu fundamental, aşa cum este reflectată valoarea constituţională a principiului legalităţii în considerentele de principiu constatate în jurisprudenţa mai sus indicată. Prin urmare, aceste critici nu pot fi reţinute şi se propune Curţii Constituţionale respingerea acestora ca neîntemeiate.109. Se susţine că, în cadrul lucrărilor din Comisia specială, după pronunţarea Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, membrii Comisiei au votat în unanimitate eliminarea unor modificări considerate ca neconforme Constituţiei, ajungându-se în aceste condiţii la forma în vigoare a normei juridice. Votul în Comisie a fost unanim, iar în cadrul plenului celor două Camere votul a fost majoritar, fără a exista amendamente privind modificarea parţială sau totală a textelor respective.110. Cu privire la faptul că noile prevederi ale art. 100 alin. (1) lit. b)-d), ale art. 155 alin. (2) şi art. 112¹ din Codul penal, aşa cum au fost modificate în procedura reexaminării, încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, se arată că, în procedura de reexaminare, membrii Comisiei au analizat propunerile de eliminare a textelor considerate parţial sau total ca necorespunzătoare Constituţiei, deci, practic, şi-au îndeplinit mandatul pentru care au fost aleşi, iar obligativitatea de a modifica o dispoziţie pe care au adoptat-o nu poate subzista în procedura parlamentară. Posibilitatea existenţei neconstituţionalităţii poate fi soluţionată, după promulgarea legii, de către instanţa constituţională care poate să reţină neconstituţionalitatea totală sau parţială, iar prin nemodificarea textului în termenul prevăzut de Constituţie să se constate inexistenţa acestuia. 111. Se învederează că diferenţa dintre prevederile art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie constă în faptul că în situaţia prevăzută de art. 147 alin. (2), indiferent de soluţia dată de Curtea Constituţională, nerespectarea obligaţiei de reexaminare pentru punerea în acord cu deciziile Curţii Constituţionale nu este supusă unei sancţiuni pentru că primează prevederile art. 61 alin. (1) şi ale art. 69 din Constituţie. După promulgare, în conformitate cu alin. (4) al art. 147 din Constituţie, decizia Curţii, fiind obligatorie, produce efectele prevăzute la art. 147 alin. (1). În aceste condiţii, se apreciază că niciunul dintre motivele invocate ca reprezentând încălcări ale prevederilor Constituţiei nu subzistă, astfel încât acestea trebuie respinse ca inadmisibile.112. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.113. Se arată că principala obiecţie adusă legii criticate este depăşirea limitelor competenţei Parlamentului în procedura de reexaminare a legii respective, stabilite de Curtea Constituţională în Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unora dintre prevederile acesteia. Se apreciază că obiecţia Preşedintelui României priveşte, de fapt, modul în care Parlamentul a înţeles să pună de acord dispoziţiile legii criticate constatate a fi neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, de unde rezultă că, în realitate, sesizarea de neconstituţionalitate se întemeiază pe o altă opţiune legislativă decât cea la care au recurs cele două Camere legiuitoare.114. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate aduse legii criticate se arată că parlamentarii iniţiatori ai legii criticate au avut în vedere modificarea şi completarea unor prevederi cuprinse în Codul penal, cărora anterior li s-a infirmat constituţionalitatea prin mai multe decizii pronunţate de Curtea Constituţională, precum şi cerinţa transpunerii în legislaţia penală naţională a unor directive europene în materie. Legea astfel adoptată de Parlament la 4 iulie 2018 a fost supusă controlului de constituţionalitate înainte de promulgare, iar Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, prin care a constatat vicii de neconstituţionalitate. În conformitate cu această decizie a instanţei constituţionalitate, Parlamentul a dezbătut legea criticată în procedură de reexaminare, pentru a pune de acord dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale cu prevederile constituţionale încălcate. În sesizarea care face obiectul prezentului dosar, Preşedintele României îşi exprimă, de fapt, dezacordul faţă de modul de intervenţie legislativă la care a recurs Parlamentul în procedura de reexaminare. Concret, se impută Parlamentului că soluţiile legislative promovate pentru a pune de acord legea criticată cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018 contravin altor decizii ale acestei autorităţi jurisdicţionale. 115. Analizate în substanţa lor, obiecţiile de neconstituţionalitate aduse legii criticate de către Preşedintele României au caracter de oportunitate legislativă, astfel încât invocarea de către acesta a încălcării unor prevederi ale Constituţiei şi a unor decizii ale Curţii Constituţionale nu este altceva decât o nesocotire gravă a principiului constituţional al cooperării instituţionale loiale între autorităţile publice. Nicio dispoziţie constituţională nu oferă Preşedintelui României atribuţia de a avea şi impune Parlamentului propria opţiune legislativă asupra modului în care forul legislativ ar urma să desfăşoare o anumită activitate cu conţinut normativ.116. Obiecţiile Preşedintelui României au în vedere, de fapt, texte normative din „forma anterioară a legii supuse controlului de constituţionalitate", şi nu soluţiile legislative promovate de Parlament, care fac obiectul prezentului dosar. Se mai indică faptul că unele obiecţii aduse legii criticate sunt obiecţii doctrinare, care se circumscriu în competenţa suverană a Parlamentului de a stabili măsuri de politică penală a statului.117. În condiţiile în care nici Constituţia şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu impun Parlamentului un anumit model legislativ de realizare a procedurii de reexaminare în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, forul legislativ fiind suveran în ceea ce priveşte alegerea soluţiilor normative de punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, lectura obiecţiei de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României dovedeşte că acesta doreşte ca procedura de reexaminare a legii criticate să se desfăşoare potrivit propriei concepţii de legiferare. Rămâne ca instanţa constituţională să analizeze dacă Preşedintele României are dreptul să impună un astfel de model, demers din care ar rezulta că îşi arogă cu de la sine putere un rol activ în procesul de legiferare, în pofida principiului separaţiei şi echilibrului între puterile statului şi al cooperării loiale a autorităţilor publice în spiritul Constituţiei. 118. În concluzie, se apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate aduse legii criticate nu vizează în mod direct încălcarea unor dispoziţii cuprinse în Constituţie, ci opţiuni legislative ale semnatarului sesizării, aflate în concurenţă cu cele adoptate de Parlament. Modificările şi completările aduse Codului penal prin legea criticată sunt măsuri de politică penală adoptate de forul legislativ prin prisma unor decizii ale Curţii Constituţionale şi pentru punerea de acord a unor texte din legislaţia penală cu directive ale Uniunii Europene. Deşi competenţa legislativă a Parlamentului, inclusiv în ceea ce priveşte procedura specială de reexaminare a legii, este legată de constatările şi considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională, forul reprezentativ deţine o putere de decizie suverană, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.119. Se solicită Curţii Constituţionale constatarea faptului că motivele de neconstituţionalitate intrinsecă susţinute reprezintă, de fapt, suportul unor măsuri prin care Preşedintele României urmăreşte să frâneze procesul legislativ în materie penală promovat de Parlament120. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.121. De asemenea, la dosarul cauzei, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată.122. Curtea, la termenul de judecată din 22 mai 2019 a Dosarului nr. 1.134A/2019, a amânat dezbaterile pentru datele de 28 mai 2019 şi, ulterior, succesiv pentru 4 iunie 2019, 26 iunie 2019 şi 4 iulie 2019. De asemenea, Curtea, la termenul de judecată din 28 mai 2019 a Dosarului nr. 1.306A/2019, a amânat succesiv dezbaterile pentru datele de 4 iunie 2019, 26 iunie 2019 şi 4 iulie 2019. La termenul de judecată din 4 iulie 2019, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus, prin încheiere, conexarea Dosarului nr. 1.306A/2019 la Dosarul nr. 1.134A/2019, care este primul înregistrat. Prin aceeaşi încheiere, Curtea, având în vedere complexitatea cauzei, în temeiul art. 395 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus continuarea deliberărilor asupra cauzei pentru data de 10 iulie 2019 şi, ulterior, pentru 11 iulie 2019 şi 29 iulie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi ale preşedintelui Senatului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:123. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.124. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)], pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)], pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)], pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 15 [cu referire la art. 100], pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)-(3)], pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)], pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298] şi art. II [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care au următorul cuprins:– Art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)]: „(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Ori de câte ori legea penală prevede că pentru a putea fi infracţiune se impune săvârşirea faptei într-un anume scop, infracţiunea trebuie să fie săvârşită cu intenţie directă, care să rezulte în mod neîndoielnic, din circumstanţele concrete ale cauzei;"; – Art. I pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)]: „(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:c)când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor până la o treime din acel maxim;"; – Art. I pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)]: „(2) Prin aplicarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.";

– Art. I pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)]: „Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: [...] d)acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni, dacă au produs un prejudiciu material: tâlhărie, piraterie, furt calificat, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice."; – Art. I pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)]: „(3) Împrejurările enumerate la alin. (2) au caracter exemplificativ.";

– Art. I pct. 15 [cu referire la art. 100]: „(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: a)cel condamnat a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin două treimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;b)cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute la alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o pătrime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin o treime, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate sau care au condus la respingerea acesteia şi, în cazul admiterii, atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.";

– Art. I pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)]: „(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...] b)8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c)6 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;";

– Art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)-(3)]: „(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe pentru fiecare faptă şi persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal.
(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
(3) Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 154 este depăşit cu încă jumătate.";

– Art. I pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)]: „(4) Nu constituie infracţiunea prevăzută la alin. (1) [favorizarea făptuitorului - s.n.] emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative";

– Art. I pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)]: „(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii acesteia.";

– Art. I pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)]: „(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii acesteia.";

– Art. I pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298]: „Articolul 298 se abrogă";

– Art. II [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000]: „Articolul 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă." 125. De asemenea, obiect al controlului îl constituie legea în ansamblul său, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi prin raportare la art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie în ceea ce priveşte eliminarea:

– fostului art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1)] din legea în redactarea anterioară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, care prevedea că „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În cazul infracţiunilor contra persoanei, forma continuată se reţine numai când faptele sunt săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv". Acest text a fost constatat ca fiind parţial neconstituţional prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, astfel că nu trebuia eliminat în totalitate, ci pus de acord cu Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul acestora este neconstituţională;

– fostului art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. e) cu trimitere la lit. c)] din legea în redactarea anterioară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, potrivit căruia „(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor până la o treime din acel maxim; [...] e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziţiei de la lit. c)". Se apreciază că acest text nu trebuia eliminat, ci menţinut, pentru a fi pus de acord cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018;

– fostului art. I pct. 22 [cu referire la art. 112¹ alin. (2)] din legea în redactarea anterioară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, în sensul că acesta nu trebuia eliminat din forma actuală a art. I pct. 16 [cu referire la art. 112¹ alin. (1)] din legea în redactarea ulterioară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, ci modificat, pentru a fi pus de acord cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. Textul menţionat prevedea că „(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a)valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; b)din probele administrate rezultă că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)".

– fostului art. I pct. 28 [cu referire la art. 159¹] din legea în redactarea anterioară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, în sensul că acesta nu trebuia eliminat, ci modificat, pentru a fi pus de acord cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 şi Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016. Textul menţionat prevedea că „Acordul de mediere produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la pronunţarea unei hotărâri definitive". – fostului art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din legea în redactarea anterioară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, în sensul că acesta nu trebuia eliminat, ci modificat, pentru a fi pus de acord cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. Textul menţionat prevedea că „(1) Fapta funcţionarului public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă, care refuză să îndeplinească un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea atribuţiilor astfel reglementate, a unor dispoziţii exprese dintr-o lege, ordonanţă de guvern sau ordonanţă de urgenţă, în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit şi prin aceasta cauzează o pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă". 126. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 69 privind mandatul reprezentativ, art. 147 alin. (1), (2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind obligaţiile rezultate în urma aderării la Uniunea Europeană. 127. De asemenea se invocă art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, potrivit căruia „(2) Raportul va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională", precum şi art. 30 alin. (1) lit. d), art. 33 alin. (1) şi (2) şi art. 59 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, care au următorul cuprins:

– Art. 30 alin. (1) lit. d): „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d)studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului."

– Art. 33 alin. (1) şi (2): „(1) Scopul elaborării studiului de impact este de a estima costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi de a evidenţia dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse.
(2) Studiul de impact este întocmit, de regulă, de structurile de specialitate în domeniu ale administraţiei publice centrale, la cererea Guvernului. Pentru propunerile legislative iniţiate de deputaţi sau de senatori, studiile de impact se întocmesc prin grija ministerelor de resort, la solicitarea comisiilor parlamentare.";

– Art. 59 alin. (1) şi (2): „(1) Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare.
(2) Pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma «se modifică şi va avea următorul cuprins:», urmată de redarea noului text."
(1) Parcursul legislativ al legii analizate 128. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 179 de deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Senat la data de 18 aprilie 2018. La data de 3 iulie 2018, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere cu amendamente. La aceeaşi dată, Senatul a adoptat propunerea legislativă [pentru = 74, împotrivă = 28, abţineri = 9]. Propunerea legislativă astfel adoptată a fost transmisă Camerei Deputaţilor. 129. La data de 3 iulie 2018, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere cu amendamente. La data de 4 iulie 2018, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă [pentru = 167, împotrivă = 97, abţineri = 19, nu au votat = 1]. 130. La data de 4 iulie 2018, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 6 iulie 2018. La data de 5 iulie 2018, respectiv 25 iulie 2018, un număr de 110 deputaţi [Dosar nr. 1.050A/2018] şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite [Dosar nr. 1.051A/2018], respectiv Preşedintele României [Dosar nr. 1.192A/2018] au sesizat Curtea Constituţională, conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. 131. Curtea Constituţională a conexat dosarele antereferite şi a admis, în parte, obiecţiile de neconstituţionalitate formulate prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019. 132. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată a fost Senatul, potrivit Constituţiei. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 17 aprilie 2019. La aceeaşi dată, plenul Senatului a adoptat legea [voturi pentru = 75, împotrivă = 32, abţineri = 1]. 133. Legea astfel adoptată a fost transmisă Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 23 aprilie 2019. La data de 24 aprilie 2019, plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea [voturi pentru = 180, împotrivă = 81, abţineri = 2]. 134. La datele de 25 aprilie şi 10 mai 2019, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate formulate de 78 de deputaţi [Dosar nr. 1.134A/2019], respectiv de Preşedintele României [Dosar nr. 1.306A/2019].
(2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 135. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 78 de deputaţi, respectiv de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 136. Cu privire la termenul în care a fost sesizată instanţa constituţională, Curtea constată că legea a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera decizională, Camera Deputaţilor, la data de 24 aprilie 2019, dată la care a fost depusă pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. 137. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de cei 78 de deputaţi a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 25 aprilie 2019. Având în vedere că, în cauză, este aplicabil art. 77 alin. (3) din Constituţie, neexistând nicio obiecţie de neconstituţionalitate sau cerere de reexaminare formulată, Curtea constată că prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de protecţie de 2 zile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, şi este admisibilă sub acest aspect. 138. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 10 mai 2019. Având în vedere că, în cauză, este aplicabil art. 77 alin. (3) din Constituţie şi existând deja o obiecţie de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că prezenta obiecţie de neconstituţionalitate este admisibilă, întrucât, deşi termenul de promulgare a fost întrerupt, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, aceasta s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării [a se vedea, în sensul celor de mai sus, paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, cu referire la termenul de 10 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie]. 139. Curtea mai reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, reprezentată, cu titlu exemplificativ, de Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32, şi Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 102, „indiferent că o cerere de reexaminare a fost admisă/admisă în parte/respinsă, pot forma obiectul controlului a priori de constituţionalitate numai dispoziţiile legale supuse unor intervenţii legislative în procedura de reexaminare, precum şi procedura de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare, cu titlu exemplificativ, reţinându-se cvorumul de şedinţă, majoritatea de vot sau ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului. În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de neconstituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia". Prin urmare, în această etapă a promulgării, în condiţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, critici de neconstituţionalitate intrinsecă puteau fi formulate numai în privinţa dispoziţiilor legale reexaminate. Totodată, „obiecţia de neconstituţionalitate formulată în privinţa unei legi reexaminate de Parlament, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, nu poate viza un text legal care nu a format obiectul reexaminării, indiferent de titularul dreptului de sesizare care îşi exercită dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale" [Decizia nr. 394 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 19 iulie 2019, paragraful 32]. De aceea, nu puteau fi aduse critici de neconstituţionalitate intrinsecă înseşi dispoziţiilor legale cuprinse în forma iniţială a legii, anterioare cererii de reexaminare formulate [a se vedea şi Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, paragraful 103]. 140. În acest sens, Curtea constată că soluţiile legislative cuprinse în art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)] şi pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)] din lege, identice cu cele din forma iniţială a legii, nu au fost contestate în niciun fel în termenul legal, imediat după adoptarea legii în data de 4 iulie 2018, astfel că nu pot fi contestate în această fază a procedurii constituţionale, respectiv controlul de constituţionalitate al legii reexaminate. În schimb, soluţiile legislative cuprinse în pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a), alin. (2)-(6)], pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)] şi pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298] au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, însă, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, au fost constatate ca fiind constituţionale, astfel că nici acestea nu pot fi contestate în această fază a procedurii constituţionale, respectiv controlul de constituţionalitate al legii reexaminate. 141. În consecinţă, Curtea constată că, în Dosarul nr. 1.134A/2019, criticile de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)], pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (2)-(6)], pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)] şi pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege vizează dispoziţii legale cuprinse în forma iniţială a legii, anterioare reexaminării realizate ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018. Astfel de critici trebuiau formulate în privinţa redactării legii adoptate la data de 4 iulie 2018, în condiţiile respectării termenelor stabilite prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70. Curtea mai reţine că în privinţa art. II [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000] din lege, în sesizarea Preşedintelui României [Dosarul nr. 1.306A/2019], spre deosebire de cea formulată de cei 78 de deputaţi, sunt formulate critici referitoare la lipsa punerii de acord a textului criticat cu Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, astfel încât Curtea urmează a reţine textul menţionat pentru a fi analizat în raport cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate. De asemenea critica de neconstituţionalitate formulată de cei 78 de deputaţi vizează art. I pct. 15 [cu referire la art. 100] din lege în mod global, şi nu art. I pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. b)-d)] din lege în mod specific. În jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că simpla enumerare în susţinerea unei sesizări de neconstituţionalitate a unor prevederi constituţionale pretins încălcate nu este de natură să satisfacă exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 [Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011]. Totuşi, întrucât în obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României [Dosarul nr. 1.306A/2019], spre deosebire de cea formulată de cei 78 de deputaţi, există o asemenea motivare, Curtea urmează a se pronunţa cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României. Totodată, în privinţa art. I pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)] şi pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] din lege sunt formulate critici de neconstituţionalitate prin prisma nerespectării art. 147 alin. (2) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul că, drept urmare a eliminării modificării operate asupra art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, textele antereferite nu mai sunt corelate cu forma în vigoare a art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. În aceste condiţii, Curtea, chiar dacă aceste două texte nu au suferit modificări în procesul de reexaminare, urmează a se pronunţa cu privire la acestea din perspectiva omisiunii legiuitorului de a interveni asupra acestora ca urmare a renunţării modificării art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. 142. În aceste condiţii, Curtea constată că nu a fost legal sesizată pentru a soluţiona obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)], pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a), alin. (2)-(6)], pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)] şi pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (3.1) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 143. O primă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează faptul că legea analizată a fost adoptată cu încălcarea art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 69 din Constituţie. Se susţine că această dispoziţie regulamentară imperativă a fost încălcată cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, întrucât aceasta a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 23 aprilie 2019 şi în ziua următoare a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor. Astfel, deputaţii care nu au fost membri ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente de comisia specială. 144. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 215 şi 216, cu referire la o critică identică de neconstituţionalitate, a observat că art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, prevede că „(2) Raportul [întocmit de comisia sesizată în fond - sn] va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională". 145. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că Regulamentul Camerei Deputaţilor nu este normă de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate [Decizia nr. 137 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 11 mai 2018, paragraful 36] şi că, în conformitate cu jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45], nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea în acest sens Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 29 decembrie 2017), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). Prin urmare, Curtea a constatat că legea criticată nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul principiului legalităţii. 146. Cele anterior arătate se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă, având în vedere că se critică încălcarea în procedura de reexaminare a legii a aceleiaşi prevederi regulamentare pretins nesocotite în procedura iniţială de adoptare a legii. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 69 din Constituţie. 147. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă se întemeiază pe încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie prin raportare la cele ale art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie şi vizează eliminarea din conţinutul legii supuse prezentului control a dispoziţiilor art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. e) cu trimitere la lit. c)], pct. 22 [cu referire la art. 112¹ alin. (2)], pct. 28 [cu referire la art. 159¹] şi pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din legea în redactarea adoptată la 4 iulie 2018. 148. Cu privire la dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a reţinut că acestea „se referă la reexaminarea unei legi sau a unor dispoziţii legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale, pronunţată cu ocazia controlului de constituţionalitate a priori [... ]" şi că „limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională". În continuare, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă (a se vedea Decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187, sau Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 240), referitoare la procedura parlamentară a reexaminării legii, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, din perspectiva limitelor de legiferare impuse Parlamentului prin decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale care nu au fost contestate din perspectiva constituţionalităţii şi nici pe cele contestate, dar a căror constituţionalitate a fost constatată prin actul jurisdicţional al Curţii. Parlamentul are competenţa de a legifera doar în sensul punerii de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. 149. Pe de altă parte, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, Curtea a statuat că legiuitorul poate modifica şi alte prevederi legale, dar numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile neconstituţionale, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii, ca operaţiune de tehnică legislativă. 150. Cu privire la criticile formulate în prezenta cauză, toate vizând încălcarea limitelor reexaminării legii, Curtea observă că acestea pot fi clasificate în două categorii: prima categorie se referă la eliminarea unor dispoziţii care au făcut obiectul sesizării Curţii şi care au fost constatate ca fiind constituţionale sau parţial constituţionale şi a doua categorie vizează eliminarea unor dispoziţii care au făcut obiectul sesizării Curţii, au fost constatate ca fiind neconstituţionale şi a căror adoptare a fost justificată de legiuitor prin necesitatea punerii de acord a dispoziţiilor modificate constatate anterior ca fiind neconstituţionale cu decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului a posteriori. 151. Cu privire la prima categorie de norme, respectiv cele cuprinse în art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. e) cu trimitere la lit. c)], pct. 22 [cu referire la art. 112¹ alin. (2)] şi pct. 28 [cu referire la art. 159¹] din legea adoptată la 4 iulie 2018, Curtea constată că criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma art. 147 din Constituţie sunt neîntemeiate. 152. Astfel, în ceea ce priveşte eliminarea art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. e) cu trimitere la lit. c)] din legea în forma sa iniţială, Curtea acceptă faptul că această operaţiune poate fi privită ca una de corelare cu constatarea neconstituţionalităţii art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) şi lit. e) cu trimitere la lit. b)] din legea în forma sa iniţială. Mai mult, art. 39 alin. (1) lit. e), în redactarea din legea în forma sa iniţială şi cea în vigoare, exprimă aceeaşi soluţie legislativă; prin urmare, indiferent de faptul că este expres reglementată în corpul legii sau nu, soluţia legislativă este similar formulată. 153. Curtea observă că, în forma iniţială a legii, art. I pct. 22 [cu referire la art. 112¹ alin. (2)] prevedea că „(1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când faţă de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material şi pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, iar instanţa îşi formează convingerea, în baza circumstanţelor cauzei inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor administrate, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale. Convingerea instanţei se poate baza inclusiv pe disproporţia dintre veniturile licite şi averea persoanei.
(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:a)valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; b)din probele administrate rezultă că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)". 154. Curtea, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, a constatat că art. I pct. 22 [cu referire la art. 112¹ alin. (2) lit. b) sintagma „probele administrate"] este neconstituţional, celelalte prevederi fiind constatate constituţionale. Or, aceasta era modificarea esenţială şi, de altfel, singura adusă alin. (2) al art. 112¹ din Codul penal. Prin urmare, s-a renunţat la modificarea adusă alin. (2) şi a fost menţinută modificarea adusă alin. (1), modificare constatată de Curtea Constituţională ca fiind constituţională. În consecinţă, nu au fost operate modificări asupra alin. (2) în vigoare, text care prevede că „(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a)valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; b)instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)". 155. Având în vedere cele expuse, în condiţiile neconstituţionalităţii unei sintagme care constituia esenţa alin. (2) lit. b), era evident că acesta nu mai putea fi modificat în modul/sensul iniţial dorit, astfel că s-a renunţat la modificarea alin. (2) lit. b). Mai mult, întrucât nu s-a operat nicio modificare asupra alin. (2) lit. a), legiuitorul a renunţat la a mai opera vreo modificare asupra alin. (2), în perfectă concordanţă cu cele decise de Curtea Constituţională. În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie. 156. Cu privire la faptul că, în forma adoptată prin legea criticată, dispoziţiile art. I pct. 28 [cu referire la art. 159¹ - neconstituţional în ceea ce priveşte sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive"] nu se mai regăsesc în legea criticată, în urma reexaminării Parlamentul eliminând în totalitate reglementarea privind acordul de mediere, Curtea observă că aceasta a avut raţiuni obiective pentru a proceda în acest mod. Astfel, încercând să transpună Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, Parlamentul a introdus un nou articol în Codul penal, şi anume art. 159¹, potrivit căruia acordul de mediere produce efecte dacă are loc până la pronunţarea unei hotărâri definitive. În consecinţă, Curtea, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, a statuat că, pentru a fi în acord cu Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, şi, totodată, cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, prevederile art. 159¹ din Codul penal trebuie să prevadă ca termen-limită pentru încheierea acordului de mediere momentul citirii actului de sesizare a instanţei. Aşa fiind, dispoziţiile art. I pct. 28 [cu referire la art. 159¹ sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive"] din legea analizată, în forma sa adoptată la 4 iulie 2018, au fost constatate ca fiind contrare prevederilor art. 124 alin. (2) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, prin Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 2 mai 2018, la art. 67 din Legea nr. 192/2006 s-a introdus alin. (2²), care prevede că încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală şi poate interveni până la citirea actului de sesizare a instanţei. Cu alte cuvinte, nu mai era necesară reglementarea acestei ipoteze normative în cadrul Codului penal, ea regăsindu-se deja în Legea nr. 192/2006. În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie. 157. Cu privire la cea de-a doua categorie de dispoziţii menţionate la paragraful 150, Curtea constată că acestea au făcut obiectul sesizării Curţii şi au fost constatate neconstituţionale, în condiţiile în care adoptarea lor a fost justificată de legiuitor prin necesitatea punerii de acord a dispoziţiilor modificate constatate anterior ca neconstituţionale cu decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului a posteriori. 158. De la data intrării sale în vigoare, 1 februarie 2014, şi până în prezent, Codul penal a făcut obiectul mai multor critici de neconstituţionalitate, examinate şi soluţionate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a posteriori. O serie dintre dispoziţiile actului normativ au fost constatate ca fiind neconstituţionale, împrejurare ce a născut obligaţia legiuitorului ca, în temeiul art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, să declanşeze procedura de legiferare în scopul punerii de acord a acestor dispoziţii cu deciziile Curţii, respectiv cu Constituţia. 159. În acest context, iniţiatorii legii analizate au arătat în Expunerea de motive a acesteia că, „de la data adoptării Codului penal şi până în prezent, Curtea Constituţională a stabilit că unele din texte nu îndeplinesc cerinţa constituţionalităţii, astfel încât prin declararea lor ca neconstituţionale în raport de prevederile art. 147 alin. (1) din Legea Fundamentală, intervine obligaţia Parlamentului de a pune în acord textele din legea în vigoare cu deciziile Curţii. În acest sens menţionăm Decizia nr. 265/2014 cu referire la art. 5, deciziile nr. 68/2017 şi nr. 405/2016 cu privire la art. 17, Decizia nr. 368/2017 cu privire la art. 35, Decizia nr. 11/2015 cu privire la art. 112¹, Decizia nr. 508/2014 cu privire la art. 159, Decizia CCR nr. 224/2017 cu privire la art. 335 şi Decizia CCR nr. 732/2014 cu privire la art. 336". 160. Din cele de mai sus, Curtea observă că legea analizată, în forma sa adoptată la 4 iulie 2018, a vizat punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor din Codul penal constatate în precedent ca neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale menţionate la paragraful anterior. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea a constatat că legiuitorul, prin legea analizată, în forma sa adoptată la 4 iulie 2018, nu a reuşit să pună de acord cu Constituţia dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, constatate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. 161. În cadrul examinării la care au fost supuse cele două dispoziţii modificatoare, Curtea a reţinut cu privire la ambele, ca temei al viciului de neconstituţionalitate, încălcarea dispoziţiilor art. 147 din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 162. Astfel, cu privire la modificarea adusă art. 35 alin. (1) din Codul penal, Curtea a constatat că, în urma pronunţării Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017, reperul diferenţiator între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni este, în mod exclusiv, unitatea rezoluţiei infracţionale, şi nu tratamentul sancţionator sau tipologia de relaţii sociale ocrotite prin norma penală de incriminare, astfel că opţiunea legiuitorului concretizată în legea adoptată la 4 iulie 2018, de a stabili reţinerea formei continuate a infracţiunii când faptele sunt săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv în cazul infracţiunilor contra persoanei, încalcă Decizia nr. 368 din 30 mai 2017. 163. Cu privire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că legiuitorul nu a implementat Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, în sensul că a omis, pe de o parte, să stabilească faptul că neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie raportată la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege, iar, pe de altă parte, să reglementeze, din perspectiva principiului „ultima ratio" în materie penală, gradul de intensitate, de gravitate a atingerii aduse valorii sociale ocrotite care să justifice sancţiunea penală, ceea ce duce la persistenţa aceloraşi probleme cu privire la dificultatea delimitării diverselor forme de răspundere faţă de cea penală existente anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, aspect constatat şi prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. De altfel, cu privire la această ultimă constatare, Curtea, şi prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 56, a statuat că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate, nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 1 alin. (5), Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 164. Cu alte cuvinte, Curtea constată că demersul legiuitorului în procedura de transpunere în norma procesual penală a considerentelor şi a dispozitivelor celor două decizii ale Curţii (Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, respectiv Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016) nu a respectat caracterul obligatoriu al celor statuate de Curte, normele adoptate anulând efectele acestor acte jurisdicţionale, cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. 165. În procedura de reexaminare a legii, Parlamentul, fiind ţinut să respecte limitele trasate de Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, trebuia să opereze modificarea acelor norme declarate în mod expres ca fiind neconstituţionale în tot sau în parte. Având în vedere că normele legale declarate neconstituţionale au avut ca temei al adoptării necesitatea punerii de acord a dispoziţiilor procesuale penale constatate anterior ca fiind neconstituţionale cu decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului a posteriori, punerea de acord a legii urma să se realizeze ţinând cont de aceste decizii, a căror transpunere greşită a fost sancţionată de Curte prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018. 166. În principiu, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme constatate neconstituţionale cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competenţă de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale de acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate. 167. Din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condiţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie se distinge fundamental de reexaminarea în condiţiile art. 77 alin. (2) din Constituţie, această diferenţă fiind expresia rolului constituţional al Curţii Constituţionale. Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Preşedintele României marja de apreciere a Parlamentului cu privire la conţinutul normativ al normei a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni pe alte texte decât cele care au făcut obiectul cererii de reexaminare, în cazul reexaminării întemeiate pe art. 147 alin. (2) din Constituţie marja de apreciere a Parlamentului este limitată, acesta fiind obligat să reanalizeze conţinutul normativ exclusiv prin raportare la decizia Curţii Constituţionale, iar soluţiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în acord cu considerentele deciziei. 168. Cu alte cuvinte, conformarea cu obligaţia prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituţie implică o intervenţie permanent limitată la considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. Mai mult, în situaţia în care, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori se interpune o decizie a Curţii Constituţionale prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost constatată neconstituţională, punerea de acord a legii, în cadrul procedurii de reexaminare, se va realiza atât cu privire la decizia pronunţată în controlul de constituţionalitate a priori, cât şi cu privire la decizia pronunţată în controlul de constituţionalitate a posteriori. Prin urmare, intervenţia ulterioară a legiuitorului nu se poate limita la eliminarea din conţinutul legii modificatoare a textelor constatate neconstituţionale, întrucât aceasta ar echivala cu păstrarea soluţiei legislative declarate neconstituţională pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curţii care a stat la baza iniţiativei legislative modificatoare. O astfel de conduită a Parlamentului ar anula obligaţia sa de punere de acord a legislaţiei cu deciziile Curţii Constituţionale. 169. Abandonarea, în această fază a procedurii parlamentare referitoare la modificarea art. 35 alin. (1) şi art. 297 alin. (1) din Codul penal, echivalează cu nerespectarea obligaţiei constituţionale a Parlamentului de a pune de acord cu Constituţia dispoziţii legale în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 147 alin. (2) coroborat cu alin. (1) şi alin. (4) ale aceleiaşi norme constituţionale. Astfel, Curtea constată că, ignorând scopul iniţiativei legislative şi decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul a anulat scopul iniţiativei legislative, astfel cum acesta a fost formulat în expunerea de motive care a însoţit actul normativ, precum şi efectele actelor Curţii Constituţionale. Întrucât viciul de neconstituţionalitate constă în omisiunea legiuitorului de a legifera în acord cu obligaţiile constituţionale prevăzute de art. 147 din Legea fundamentală, Curtea constată că acesta afectează actul normativ în ansamblul său. (3.2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă (3.2.1) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)] şi pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] din legea analizată 170. Critica de neconstituţionalitate. Se susţine că art. I pct. 3 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)] şi pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât în urma eliminării soluţiei normative propuse pentru modificarea art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal în procesul de reexaminare, s-a creat o necorelare în privinţa regimurilor de sancţionare a concursului de infracţiuni în funcţie de natura pedepsei aplicate, cu închisoare sau amendă. Se mai arată că art. I pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] din lege - care prevede că prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente - nu mai are sens, ca urmare a eliminării tratamentului sancţionatoriu al concursului de infracţiuni instituit în forma iniţială a legii. 171. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că, în urma acestei opţiuni legislative, art. 39 din Codul penal va normativiza sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix pentru pedeapsa principală a închisorii [soluţie legislativă în vigoare] şi cu spor facultativ şi variabil pentru pedeapsa principală a amenzii [nouă soluţie legislativă]; o asemenea soluţie legislativă rezultată din modificarea numai a art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal este o chestiune de opţiune legislativă, care nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă că, în cauză, nu se identifică o problemă de constituţionalitate, ci o pretinsă contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu; or, coordonarea legislaţiei în vigoare este de competenţa autorităţii legiuitoare [Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, sau Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 28]. Prin urmare, având în vedere art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, critica de neconstituţionalitate astfel formulată este inadmisibilă. 172. De asemenea, cu privire la art. I pct. 4 [cu referire la art. 39 alin. (2)] din lege, Curtea constată că acesta exprimă un adevăr general valabil în privinţa sancţionării concursului de infracţiuni atunci când au fost dispuse pedepse cu închisoarea, astfel că eliminarea sau menţinerea sa pentru această ipoteză ţine de opţiunea legiuitorului. Mai mult, acesta este aplicabil în privinţa noului text al art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal - sancţionarea concursului de infracţiuni atunci când au fost dispuse pedepse cu închisoarea -, sporul adăugat neputând depăşi totalul amenzilor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. Faptul că legiuitorul eventual nu a realizat o trimitere numai la art. 39 alin. (1) lit. c) şi lit. e) cu referire la lit. c) din Codul penal este o chestiune ce ţine de tehnica legislativă. Or, Curtea nu are competenţa de a controla constituţionalitatea unor aspecte ce ţin de tehnica legislativă, fără ca acestea să aibă vreo relevanţă constituţională, drept care o asemenea critică este, de asemenea, inadmisibilă. (3.2.2) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. b)-d)] din legea analizată 173. Critica de neconstituţionalitate. Se susţine că art. I pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. b)-d)] din lege contravine dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. I pct. 21 cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d). În urma reexaminării, la art. I pct. 15 din legea criticată se prevede că art. 100 se modifică. Cu ocazia reexaminării, contrar art. 59 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Parlamentul a optat pentru înlocuirea dispoziţiei constatate neconstituţională cu forma în vigoare a normei juridice, astfel că, în realitate, nu a avut loc o modificare legislativă. În plus, reluarea dispoziţiilor în vigoare s-a realizat şi în ceea ce priveşte lit. b) şi lit. c) ale alin. (1) al art. 100 din Codul penal. 174. Examinând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că art. 100 din Codul penal în vigoare cuprinde 6 alineate, iar prezenta lege modifică soluţiile normative cuprinse în alin. (1) în privinţa lit. a) şi alin. (2)-(5). Prin urmare, ţine de opţiunea legiuitorului dacă dispoziţia propriu-zisă de modificare era cuprinsă într-un singur punct şi se formula utilizându-se sintagma „Articolul 100 se modifică şi va avea următorul cuprins:" sau dacă dispoziţia propriu-zisă de modificare era cuprinsă în două puncte şi se formula utilizându-se sintagmele: „La articolul 100 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:" şi „La articolul 100, alineatele (2)-(5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:". Curtea subliniază că modificarea lit. a) din cuprinsul alin. (1) al art. 100 din Codul penal reprezintă o soluţie legislativă care modifică însuşi alin. (1), întrucât condiţiile prevăzute la lit. a)-d) trebuie întrunite cumulativ pentru a se ajunge la finalitatea normată în teza introductivă a art. 100 alin. (1) din Codul penal. Mai mult, în mod evident, legiuitorul poate reda în dispoziţia de modificare chiar litere, alineate în vigoare ale articolului asupra căruia poartă modificarea, tocmai pentru că, potrivit art. 59 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu se utilizează, pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text, iar modificarea trebuie să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări. 175. Prin urmare, este evident că ţine de opţiunea legiuitorului modul în care, din punctul de vedere al tehnicii legislative, operează aceste modificări, fie printr-un singur punct [care cuprinde noua formă a articolului vizat], fie prin mai multe puncte [care operează modificări secvenţiale în privinţa articolului vizat]. Având în vedere cele expuse, nu se poate pune în discuţie încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 59 din Legea nr. 24/2000. 176. Cu privire la faptul că Parlamentul ar fi optat pentru înlocuirea dispoziţiei declarate neconstituţională cu forma în vigoare a normei juridice, astfel că, în realitate, nu ar fi avut loc o modificare legislativă, Curtea constată că prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 a stabilit doar neconstituţionalitatea modificării operate asupra art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, lăsând legiuitorul să aleagă soluţia legislativă corespunzătoare înlocuirii celei constatate ca fiind neconstituţionale. Faptul că, în aceste condiţii, legiuitorul a revenit la soluţia legislativă în vigoare şi a ales să menţină în reexaminare numai modificarea lit. a) nu relevă o nerespectare a deciziei Curţii Constituţionale, ci, din contră, s-a ales o soluţie care nu pune probleme de constituţionalitate din perspectiva art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 177. Se mai indică faptul că reluarea dispoziţiilor în vigoare s-a realizat şi cu privire la lit. b) şi c) ale alin. (1) al art. 100 din Codul penal, ceea ce, în optica autorului obiecţiei de neconstituţionalitate, s-ar constitui într-un motiv de neconstituţionalitate. O asemenea critică de neconstituţionalitate nu poate fi analizată prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, din moment ce aceste dispoziţii cuprind o soluţie legislativă ce exista şi anterior iniţierii procedurii de reexaminare, astfel că acestea puteau fi contestate cu prilejul formulării obiecţiei de neconstituţionalitate în privinţa variantei redacţionale iniţiale a legii adoptate în 4 iulie 2018. (3.2.3) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1) şi (2)] din legea analizată 178. Critica de neconstituţionalitate. Se susţine că în forma legii rezultată în procedura punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] din lege nu au fost corelate cu cele ale alin. (2) - care făceau referire la persoană, şi nu la faptă, contrar Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 414-423. În acest sens, se consideră că termenul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, fără a mai fi necesară referirea la persoană. De asemenea, se consideră că art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege nu respectă normele de tehnică legislativă, care impun ca, în situaţia în care textele rezultate în urma punerii de acord cu decizia Curţii sunt identice cu cele în vigoare, Parlamentul să elimine din conţinutul normativ al legii respectivele intervenţii. În consecinţă, se apreciază că menţinerea acestor dispoziţii redundante contrare şi normelor de tehnică legislativă ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 147 alin. (2) din Constituţie. 179. Examinând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că aceasta este întemeiată, în sensul că art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] din lege contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. 180. Art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1) şi (2)] din lege prevede că „(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe pentru fiecare faptă şi persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal.
(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie."181. Alineatul (2) în forma iniţială a legii din 4 iulie 2018 prevedea că „(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie faţă de persoana în favoarea căreia curge prescripţia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură" şi a înglobat practic alin. (2) şi (3) din textul în vigoare al art. 155 din Codul penal, iar noua soluţie legislativă a fost, în consecinţă, corelată cu art. 155 alin. (1) din Codul penal. Finalitatea comasării în forma iniţială a legii criticate a celor două alineate în vigoare a avut în vedere faptul că întreruperea termenului de prescripţie produce drept consecinţă curgerea unui nou termen de prescripţie prin raportare la persoană, şi nu la faptă, aspect corelat prin modificarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din cod. Or, Curtea, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, a constatat că o atare soluţie legislativă, potrivit căreia curgerea unui nou termen de prescripţie se raportează la persoană, şi nu la faptă, alterează instituţia prescripţiei şi ignoră efectul general obligatoriu al unei decizii a instanţei constituţionale [Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017] şi, prin urmare, a constatat-o ca fiind neconstituţională. Legiuitorul, în procedura de reexaminare, a revenit la forma în vigoare a legii, respectând Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, însă a omis să realizeze corelaţia necesară cu alin. (1) din art. 155. Deşi Curtea Constituţională nu a constatat, eventual, prin aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, neconstituţionalitatea sintagmei „şi persoană" din cuprinsul art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (1)] din legea în forma iniţială, legiuitorul avea îndatorirea să elimine soluţia legislativă neconstituţională introdusă chiar pentru raţiuni tehnico-legislative în alin. (1) al art. 155, astfel cum s-a arătat la paragraful 149 al prezentei decizii. 182. Curtea reţine că soluţia legislativă din art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] este contrară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 mai ales prin prisma faptului că noul alineat (2) are o reglementare generală - necircumscrisă la faptă - şi prin coroborare cu alineatul (1) s-ar înţelege că există posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie pentru fiecare faptă şi persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal. Se mai reţine că soluţia legislativă în vigoare din art. 155 alin. (1), deşi nu se referă la faptă în mod expres, se corelează cu alin. (3) în vigoare, care prevede că „(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei". Prin urmare, din economia textului în vigoare se înţelege că prescripţia produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte; astfel, întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, şi nu cu privire numai faţă de persoana în favoarea căreia curge prescripţia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură. 183. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege, potrivit cărora acesta nu respectă normele de tehnică legislativă, care ar impune ca, în situaţia în care alineatele rezultate în urma punerii de acord cu decizia Curţii sunt identice cu cele în vigoare, Parlamentul să elimine din conţinutul normativ al legii de modificare o asemenea intervenţie legislativă, Curtea constată că art. 155 din Codul penal - în vigoare - cuprinde 5 alineate, iar 4 alineate au fost supuse unor evenimente legislative, după cum urmează: alineatul (1) a fost modificat, alineatul (3) a fost eliminat, alineatul (4) a fost modificat, iar alineatul (5), ca urmare a eliminării alineatului (3), a fost renumerotat. Prin urmare, este evident că ţine de opţiunea legiuitorului modul în care, din punctul de vedere al tehnicii legislative, operează aceste modificări, fie printr-un singur punct [care cuprinde noua formă a articolului vizat], fie prin mai multe puncte [care operează modificări secvenţiale în privinţa diverselor alineate ale articolului vizat]. În consecinţă, critica de neconstituţionalitate formulată apare ca fiind inadmisibilă. (3.2.4) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000] din legea analizată 184. Critica de neconstituţionalitate. Se susţine că, deşi prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea Constituţională, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, a stabilit că adoptarea art. III [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000] din lege - devenit art. II în urma parcurgerii procesului de reexaminare a legii - este constituţională, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 64 alin. (4) din Constituţie, a reţinut un raport de complementaritate între art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 din Codul penal referitor la infracţiunea de abuz în serviciu. Se arată că datorită raportului de complementaritate fixat de Curtea Constituţională între art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 din Codul penal referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, în condiţiile în care acesta din urmă nu a suferit modificări, şi pentru a se asigura o protecţie sporită a valorilor sociale coroborată cu necesitatea existenţei normative a unor pârghii legale de natură a descuraja încălcarea unor asemenea valori [ansamblul considerentelor de la paragrafele 621-626 ale Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018], soluţia abrogării art. 13² din Legea nr. 78/2000 contravine art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) şi (4) ale aceluiaşi articol din Constituţie. 185. Examinând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 a stabilit constituţionalitatea textului criticat prin prisma unor critici care vizau lipsa de competenţă a Comisiei speciale comune de a modifica Legea nr. 78/2000. Curtea a reţinut că „abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000 este, în realitate, într-un raport de complementaritate cu modificările aduse art. 297 din Codul penal referitor la infracţiunea de abuz în serviciu. Astfel, din raţiuni de corelare legislativă, în măsura în care se modifică o anumită soluţie legislativă din Codul penal, aflată în legătură directă cu o normă de incriminare dintr-o altă lege cu dispoziţii penale, atunci Comisia specială comună poate realiza o asemenea operaţiune. Prin urmare, Curtea constată că, prin adoptarea art. III [cu referire la art. 13² din Legea nr. 78/2000] din lege, nu au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 64 alin. (4) din Constituţie". Critica adusă textului abrogator al art. 13² din Legea nr. 78/2000 porneşte de la premisa potrivit căreia dacă nu s-au operat modificări asupra art. 297 din Codul penal, abrogarea realizată nu s-ar mai impune, tocmai datorită caracterului său complementar. Este adevărat că art. 297 din Codul penal nu a mai fost modificat, omisiune în sine neconstituţională, astfel cum s-a arătat la paragrafele 160-166], însă, în cauză, nu este vorba despre o corelare, ci de un raport de complementaritate, respectiv de întregire a modificării operate. În condiţiile în care modificarea nu a fost operată asupra textului de bază [art. 297 din Codul penal], deşi trebuia a fi realizată, nu înseamnă că automat trebuie eliminat şi elementul completator/întregitor al politicii legislative avute în vedere în condiţiile în care acesta poate avea o existenţă de sine stătătoare. Or, exact aceasta este situaţia în cauză, abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000 nu este un efect al modificării art. 297 din Codul penal, ci un element completator al acesteia, care chiar în ipoteza neconstituţională a nerealizării modificării art. 297 din Codul penal poate avea o existenţă de sine stătătoare, nefiind, aşadar, caducă/lipsită de obiect/necorelată. 186. Prin urmare, Curtea subliniază că limbajul folosit în Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 indică faptul că în cauză există un „raport de complementaritate" între modificările iniţial aduse art. 297 din Codul penal şi art. 13² din Legea nr. 78/2000, şi nu unul de corelare. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. II [cu referire la abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000] din lege sunt constituţionale.
(4) Efectele deciziei Curţii Constituţionale187. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reţine că, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituţională cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul, în principiu, are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Însă, aşa cum s-a statuat mai sus, această libertate a Parlamentului este restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale de acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate, fapt ce nu poate fi acceptat. 188. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, conformarea cu obligaţia prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituţie implică, pe de o parte, o intervenţie legislativă permanent limitată la considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale şi, pe de altă parte, faptul că, odată declanşată procedura de modificare a legii în scopul punerii sale de acord cu o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori, intervenţia ulterioară a legiuitorului nu poate fi abandonată, acesta fiind obligat să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii. Admiterea unei soluţii contrare, care ar permite legiuitorului să opteze pentru abandonarea procedurii legislative cu un atare scop, ar echivala cu păstrarea soluţiei legislative declarate neconstituţională pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curţii care a stat la baza iniţiativei legislative modificatoare. O astfel de conduită a Parlamentului ar anula însuşi scopul legiferării, acela de a armoniza legislaţia cu deciziile Curţii Constituţionale, încălcând obligaţia constituţională consacrată de art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. Or, în conformitate cu rolul Curţii Constituţionale şi cu valenţele controlului de constituţionalitate, procesul de reexaminare a legii implică în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului şi o analiză aplicată şi responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituţionale, prin raportare la considerentele deciziei. 189. În jurisprudenţa sa referitoare la interpretarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat, de principiu, că, în situaţia în care constată neconstituţionalitatea unei legi în ansamblul său, şi nu doar a unor dispoziţii din aceasta, „pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări". Totodată, în considerarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării", Curtea a mai reţinut următoarele: „Competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 50, sau Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, paragraful 35). De asemenea, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 50, Curtea a stabilit că reexaminarea, mai exact punerea de acord a deciziei, se aplică numai atunci când Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale acesteia, şi nu atunci când neconstituţionalitatea vizează actul normativ în ansamblul său, în caz contrar încălcându-se art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 45-48). Totodată, prin Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, paragraful 36, Curtea a stabilit faptul că art. 147 alin. (2) din Constituţie nu este incident, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale a fost constatată neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia. Aşadar, aşa cum este statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în situaţia constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Parlamentului îi revine obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza iniţierii unui nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019, paragraful 42, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 88, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 86, sau Decizia nr. 141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 17 mai 2019, paragraful 96). 190. Curtea reţine că jurisprudenţa sa vizează, cu caracter general, iniţiativele legislative reglementate de art. 74 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 383 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 4 iulie 2019, paragraful 26). Cu privire însă la ipoteza particulară a unei legi care are ca scop punerea de acord a unor prevederi neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (2), potrivit cărora „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale", şi ale art. 147 alin. (4), conform căruia „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Aşa fiind, aplicând jurisprudenţa de principiu a Curţii Constituţionale referitoare la efectele deciziei de constatare a neconstituţionalităţii unei legi în ansamblul său la situaţia specifică a legilor de transpunere a deciziilor instanţei constituţionale, obligatorii pentru Parlament în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, este evident că, în cazul constatării neconstituţionalităţii unei astfel de legi, în ansamblul ei, decizia Curţii nu poate avea ca efect încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări, întrucât o atare consecinţă ataşată actului jurisdicţional ar fi de natură să împiedice Parlamentul în îndeplinirea obligaţiei constituţionale expres prevăzute de art. 147 alin. (2). Mai mult, nici legiuitorul nu poate opta pentru abandonarea procedurii legislative iniţiate, întrucât, aşa cum s-a menţionat, o atare opţiune ar avea ca efect păstrarea soluţiei legislative declarate neconstituţională pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curţii care a stat la baza iniţiativei legislative modificatoare. 191. Aşadar, sub aspectul efectelor pe care le produce decizia de constatare a neconstituţionalităţii unei legi, în ansamblul ei, diferenţa specifică dintre legea de transpunere a deciziilor instanţei constituţionale, declarată neconstituţională în ansamblul ei, şi celelalte tipuri de legi, declarate neconstituţionale, în ansamblul lor, este dată de reglementarea expresă din art. 147 din Constituţie, care instituie în sarcina Parlamentului obligaţia de a asigura constituţionalizarea normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Având în vedere aceste argumente, ca efect al prezentei decizii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia să reexamineze legea supusă controlului, iar, în cadrul acestei proceduri, să se conformeze celor statuate atât prin prezenta decizie, cât şi prin deciziile anterioare la care Curtea Constituţională a făcut trimitere. 192. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în ansamblul ei, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 iulie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE CONCURENTĂ Sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România se impuneau a fi admise şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă care a vizat faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei parlamentare speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, ceea ce determină neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său. Cu privire la această critică de neconstituţionalitate extrinsecă arătăm următoarele: Conform art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016: „(2) Raportul [întocmit de comisia sesizată în fond - s.n.] va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională." Or, analizând procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate, constatăm că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost reexaminată şi adoptată în data de 17 aprilie 2019 în plenul Senatului şi înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. La data de 23 aprilie 2019, legea a fost trimisă pentru raport Comisiei parlamentare speciale comune, care a întocmit un nou raport de admitere, cu amendamente, pe care l-a depus în data de 24 aprilie 2019. În aceeaşi zi, plenul Camerei Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a luat în dezbatere şi a adoptat legea (180 de voturi pentru, 81 împotrivă şi două abţineri), pe care a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 2 mai 2019. Ca atare, în cauză, se constată că raportul întocmit de Comisia parlamentară specială comună a fost depus în data de 24 aprilie 2019, iar legea a fost adoptată în aceeaşi zi, în condiţiile în care forma legii adoptate în Senat a fost transmisă Camerei Deputaţilor în data de 23 aprilie 2019. În jurisprudenţa sa [Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012], Curtea a statuat că: Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie. Ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său. Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală. În prezenta cauză, Curtea nu este chemată să verifice numai dacă a fost respectat Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci dacă, prin conduita sa, Camera Deputaţilor a încălcat garanţiile procedurale pe care le are la îndemână deputatul pentru a-şi exercita mandatul în serviciul poporului, respectiv de a cunoaşte amendamentele depuse, de a formula propriile amendamente şi de a vota în cunoştinţă de cauză propunerea/proiectul de lege. De aceea, se reţin ca norme de referinţă art. 69 alin. (1) şi art. 74 din Constituţie, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie referitor la statul de drept, democraţie şi obligaţia respectării supremaţiei Constituţiei. Desfăşurarea procesului legislativ în cauza analizată denotă faptul că încălcarea termenului de 5 zile din Regulament (s.n. termenul este de 5 zile întrucât Camera Deputaţilor a fost Cameră decizională), aspect care în sine nu atrage neconstituţionalitatea extrinsecă a unui act normativ, a avut însă aptitudinea să ducă la imposibilitatea exercitării plenare a mandatului de deputat, în sensul că nu au putut fi luate la cunoştinţă amendamentele adoptate în comisia sesizată în fond şi dezbătute în mod real, nu s-au putut depune sau s-a limitat extrem de sever dreptul deputaţilor de a depune amendamente şi nu a fost exprimat un vot în deplină cunoştinţă de cauză. Practic, legiuitorul nu a respectat garanţiile pe care Regulamentul Camerei Deputaţilor le instituie în consacrarea mandatului reprezentativ prevăzut de Constituţie, termenul de 5 zile, pus la dispoziţia parlamentarilor membri ai Camerei decizionale, fiind anulat. O asemenea concluzie derivă din complexitatea actului modificator şi amploarea modificărilor operate, din faptul că problemele ce s-ar fi impus a fi dezbătute vizează chiar Codul penal al României, iar aspectele modificate în privinţa diverselor instituţii de drept substanţial sunt extrem de sensibile pentru societate şi evoluţia ei. Astfel, nu este vorba doar de încălcarea unui simplu termen procedural, ci de consecinţele pe care le produce sau le poate produce o asemenea încălcare, având în vedere importanţa problemelor dezbătute. Politica penală şi procedural penală a statului nu poate fi dezbătută şi votată într-o Cameră a Parlamentului într-o singură zi; ea reflectă starea şi evoluţia societăţii în contextul fenomenului infracţional, ea implică luarea unei decizii de natură legislativă care are repercusiuni deosebite asupra dezvoltării societăţii şi nu reflectă o necesitate de moment. Ea nu trebuie să fie contradictorie sau să răspundă dorinţei unei anumite opţiuni politice, ci trebuie să răspundă cerinţelor societăţii, protejând interesele generale ale acesteia. Or, pentru aceasta, deputatul trebuie să aibă asigurată posibilitatea de a lua cunoştinţă de proiectul/propunerea legislativă, amendamentele aduse, raportul şi avizele comisiilor permanente, dar şi de a se informa sau consulta cu alţi actori politici sau instituţionali; numai în aceste condiţii îşi poate forma o opinie asupra problemei dezbătute şi numai în aceste condiţii votul său, eminamente politic, poate fi dat în deplină cunoştinţă de cauză. Prin urmare, se constată că deputaţii au fost puşi în situaţia de a nu putea participa în mod real la dezbaterea parlamentară, aceasta fiind dusă în derizoriu, căpătând valenţele unui simulacru. Având în vedere argumentele prezentate, constatăm conduita vădit arbitrară a legiuitorului, care ignoră, în mod constant, normele regulamentare, recomandarea Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragrafele 48-49, potrivit căreia „parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile", şi, implicit, principiul exercitării cu bună-credinţă şi în spirit de loialitate faţă de valorile constituţionale a drepturilor procedurale parlamentare. Nerespectarea termenelor prevăzute în propriile regulamente de organizare şi funcţionare împiedică Parlamentul să-şi exercite funcţia de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipseşte de efecte juridice norma cuprinsă în art. 69 din Constituţie. Procesul legislativ desfăşurat cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză nu a presupus o dezbatere reală asupra iniţiativei legislative, în sensul că nu a avut loc un schimb de idei cu privire la conţinutul normativ al acesteia. Mai mult, în absenţa dezbaterilor, participarea membrilor Parlamentului la procesul legislativ a fost golită de conţinut, reducându-se la votarea propunerii legislative în lipsa oricărei cunoaşteri a conţinutului acesteia, ceea ce este de neconceput într-un stat de drept. Or, înseşi exigenţele statului de drept şi principiile care stau la baza democraţiei se opun unei paradigme care să ridice la rang de principiu constituţional aparenţa sau mimarea dezbaterii parlamentare. De aceea, ori de câte ori, prin nerespectarea unui termen procedural asociat dezbaterii parlamentare, are loc o încălcare a exercitării plenare a mandatului parlamentar, Curtea este îndrituită să intervină şi să constate neconstituţionalitatea extrinsecă a actului normativ respectiv, prin raportare la art. 69 alin. (1) şi art. 74 din Constituţie, cu reţinerea încălcării art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, aşa cum s-ar fi impus şi în cauza de faţă. * * * Având în vedere toate aspectele relevate mai sus, considerăm că Sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România se impuneau a fi admise şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă care a vizat faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei parlamentare speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, ceea ce determină neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său. Judecători, dr. Livia Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu