Decizia Nr.59 din 18.09.2017

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 767/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 18.858/4/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse de către părţi puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării1. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 28 septembrie 2016, în Dosarul nr. 18.858/4/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În ce măsură, în condiţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, acestuia îi pot fi puse în sarcină şi cheltuielile de judecată provocate de procesul actual."II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată2. Prin cererea depusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă la data de 15 mai 2015, reclamantul, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi, a formulat o cerere în pretenţii prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 419,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul civil nr. 14.667/225/2011, în care acesta a pierdut procesul, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din actualul proces.3. Prin Sentinţa civilă nr. 12.183 din 8 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 18.858/4/2015, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi la plata cheltuielilor de judecată din Dosarul nr. 14.667/225/2011, în cuantum de 400 lei. A fost însă respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din prezentul dosar. 4. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 7 octombrie 2011, reclamantul a fost sancţionat contravenţional pentru depăşirea vitezei legale pe drumurile publice şi pentru nepurtarea centurii de siguranţă.5. Acesta a formulat plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie, ce a fost înregistrată la data de 29 februarie 2012 pe rolul Judecătoriei Slatina (în urma strămutării de la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin), cu numărul de dosar 14.667/225/2011, solicitând anularea procesului-verbal în privinţa faptei de depăşire a vitezei legale şi înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului pentru fapta de a nu purta centură de siguranţă.6. Plângerea contravenţională a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentinţa civilă nr. 7.071 din 20 iunie 2013 a Judecătoriei Slatina.7. În calea de atac declarată de reclamant, prin Decizia nr. 465 din 31 octombrie 2013, Tribunalul Olt a dispus următoarele: a admis recursul, a modificat sentinţa Judecătoriei Slatina, a anulat procesul-verbal de constatare a contravenţiei cu privire la contravenţia prevăzută de art. 108 alin. (1) lit. b) pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002) şi a înlocuit sancţiunea amenzii cu cea a avertismentului, pentru contravenţia prevăzută de art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. În dispozitivul Deciziei civile nr. 465 din 31 octombrie 2013 se precizează că acţiunea este admisă în parte.8. În Cauza cu nr. 14.667/225/2011 nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.9. Ulterior, reclamantul a solicitat Tribunalului Olt ca, pe calea îndreptării erorii materiale, să elimine din dispozitiv sintagma „în parte", în condiţiile în care, potrivit acestuia, acţiunea sa a fost admisă în întregime. Această cerere a fost admisă prin încheierea din şedinţa din camera de consiliu de la 28 ianuarie 2016 a Tribunalului Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.10. Pe fondul cauzei, instanţa a precizat că obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată este izvorâtă din lege şi, din acest motiv, generează o formă particulară de răspundere delictuală.11. Această obligaţie urmează să fie suportată de către partea care a generat procesul în mod nejustificat, culpabil, adică fie reclamantul, în măsura în care acţiunea sa se respinge, fie pârâtul, în măsura în care acţiunea reclamantului este admisă, fie toate părţile, prin aprecierea după criterii de proporţionalitate, a gradului de culpă în declanşarea litigiului, în ipoteza admiterii în parte a cererii.12. Aceste principii se aplică şi într-o situaţie precum cea din speţă, în care cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată se face pe cale separată.13. În cazul particular al cheltuielilor de judecată, prejudiciul este stabilit la nivelul sumelor dovedite că au fost efectuate cu acest titlu, iar fapta ilicită şi vinovăţia trebuie stabilite în raport cu generarea nejustificată, culpabilă, a procedurilor judiciare.14. Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din Dosarul nr. 14.667/225/2011, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului a fost admisă în privinţa faptei de a circula cu viteză peste limita legală, procesul-verbal fiind anulat sub acest aspect.15. S-a constatat că reclamantul a câştigat procesul, iar pârâtul a căzut în pretenţii, atitudinea culpabilă a acestuia din urmă constând în faptul că agenţii săi au întocmit în mod nelegal această parte a procesului-verbal de sancţionare contravenţională.16. În consecinţă, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor de judecată în întregime, prin raportare la această faptă.17. În privinţa faptei de a nu purta centură de siguranţă, instanţa a reţinut că procesul-verbal nu a fost anulat. Procedând la o reindividualizare a sancţiunii, instanţa de judecată nu a anulat procesul-verbal sub acest aspect, ci a considerat, în virtutea atributului său suveran jurisdicţional că, în speţă, sancţiunea potrivită este aceea a avertismentului.18. Astfel, deşi cererea reclamantului a fost admisă în întregime în privinţa celei de-a doua fapte (dispozitivul hotărârii înlocuind sancţiunea amenzii cu avertismentul, aşa cum reclamantul a cerut prin plângere), pârâtul nu poartă totuşi întreaga responsabilitate pentru declanşarea litigiului, în condiţiile în care fapta a existat, fiind sancţionată de agentul constatator în mod legal, fără a i se putea reproşa aplicarea disproporţionată a sancţiunii, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei.19. Prin urmare, s-a constatat că pârâtul nu poate fi obligat la plata în întregime a cheltuielilor de judecată, sub acest aspect, neputându-i-se reţine o culpă totală în declanşarea litigiului. Pârâtul este în culpă pentru declanşarea litigiului din Dosarul nr. 14.667/225/2011, în privinţa faptei de a conduce cu viteză peste limita legală şi este parţial în culpă în privinţa faptei de a nu purta centură de siguranţă.20. Aplicând un criteriu al proporţionalităţii, în raport cu suma cerută cu titlu de cheltuieli de judecată (419,5 lei) şi cu gradul de culpă al pârâtului în generarea litigiului, instanţa a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 400 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.21. Cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în actualul dosar, instanţa a precizat că, şi în analiza acesteia, trebuie stabilite condiţiile de existenţă ale acestei forme particulare de răspundere civilă delictuală, pentru a se determina gradul de culpă procesuală a pârâtului în declanşarea litigiului. S-a arătat că reclamantul cunoştea exact întinderea prejudiciului generat de cheltuielile de judecată şi avea toate datele să ceară repararea sa în Dosarul nr. 14.667/225/2011.22. Faptul că el a ales să acţioneze pe cale separată nu îi poate fi reproşat, având în vedere că are acest drept, în acord şi cu considerentele Deciziei nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, însă nici pârâtului nu i se poate reproşa o atitudine culpabilă, care să fi generat acest al doilea proces.23. Nu au fost primite argumentele prezentate de reclamant, în sensul că pârâtul ar fi trebuit să plătească voluntar cheltuielile făcute în Dosarul nr. 14.667/225/2011 şi tocmai această împrejurare ar fi generat al doilea litigiu, avându-se în vedere că, până la prezenta hotărâre, nu a existat o obligaţie a pârâtului în acest sens, validă din punct de vedere juridic. Chiar dacă pârâtul ar fi dorit să acopere costurile reclamantului din proces, fără o obligaţie stabilită legal, acest lucru nu ar fi fost posibil din punct de vedere juridic, posibilităţile unei plăţi voluntare în lipsa unui titlu expres fiind limitate la instituţiile publice, care gestionează bani publici (aşa cum este cazul pârâtei), cu atât mai mult cu cât reclamantul nici nu solicitase restituirea lor în respectivul dosar.24. Instanţa nu a exclus de plano posibilitatea ca, într-o situaţie particulară, într-un litigiu precum cel din prezentul dosar, să se poată stabili o culpă procesuală a pârâtului, astfel încât acesta să fie obligat, în tot sau în parte, la suportarea cheltuielilor de judecată din dosarul în care sunt cerute cheltuieli de judecată pe cale separată. S-a reţinut însă că nu acesta este cazul.25. În plus, dacă s-ar admite, ca principiu, că al doilea litigiu este generat întotdeauna de pârât, aşa cum sugerează reclamantul în argumentaţia sa, atunci ar trebui să se admită că reclamantul poate din nou să nu ceară cheltuieli de judecată şi să acţioneze într-un al treilea litigiu, pentru recuperarea lor. Acest mod de acţiune s-ar putea perpetua la nesfârşit, ceea ce, în mod evident, nu poate fi primit.26. Dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă au fost considerate nerelevante, considerându-se că nu are importanţă dacă pârâtul recunoaşte sau nu pretenţiile reclamantului la primul termen de judecată. Textul respectiv constituie un alt temei juridic pentru a nu obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, diferit faţă de temeiul juridic analizat mai sus, fundamentat de lipsa de culpă procesuală în generarea litigiului.27. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.28. Prin cererea de apel reclamantul a solicitat, prealabil pronunţării deciziei în apel, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la interpretarea prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă în situaţia cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant într-un proces având ca obiect pretenţii, în care se solicită pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate într-un alt proces câştigat în contradictoriu cu acelaşi pârât. 29. Învestit cu soluţionarea apelului, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării30. Prin Încheierea de sesizare din data de 28 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 18.858/4/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:31. Tribunalul învestit cu soluţionarea cauzei este ultima instanţă care judecă, hotărârea judecătorească pronunţată nefiind susceptibilă de recurs, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 32. Chestiunea invocată este una de drept, depinzând în tot soluţionarea pe fond a litigiului de modul de interpretare şi aplicare a acesteia. 33. Instanţa supremă nu a rezolvat chestiunea invocată şi nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii. 34. Cerinţa referitoare la elementul de noutate este îndeplinită, câtă vreme condiţia nu este privită stricto sensu. Este probat în dosar că această chestiune de drept privind acordarea cheltuielilor de judecată provocate de litigiul având ca obiect pretenţiile constând în cheltuieli de judecată dintr-un alt dosar a fost interpretată diferit de instanţele de judecată, existând o practică neunitară. Astfel, există opinia instanţelor în sensul acordării acestor cheltuieli de judecată şi, contrar acesteia, opinia netemeiniciei acestei cereri, motivat, în principal, de lipsa culpei pârâtului. Este just că textul în sine, în conţinutul lui, nu prezintă un caracter de noutate, prevederile art. 453 din actualul Cod de procedură civilă reproducând în mare parte dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă de la 1865. Însă, practica neunitară este nouă şi actuală, interpretarea diferită a prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă în cauzele având obiectul mai sus arătat fiind aptă de a genera în continuare soluţii diferite pe aceeaşi problemă de drept.IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept35. Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii, după comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.V. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 36. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, relevând următoarele aspecte:37. Dacă în mod unanim dreptul asupra pretenţiei principale a fost recunoscut pornindu-se de la ideea că reclamantul are posibilitatea solicitării şi pe cale separată a cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior câştigat, instanţele judecătoreşti au avut păreri diferite în privinţa acordării cheltuielilor de judecată generate de actualul proces, a căror rezolvare de principiu se regăseşte în dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.38. Astfel, într-o orientare jurisprudenţială, cererea accesorie de plată a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, cu argumentul că fundamentul care stă la baza rezolvării acestei pretenţii, culpa procesuală a pârâtului, nu se regăseşte într-un astfel de litigiu; culpa declanşării celui de-al doilea proces nu aparţine prin ipoteză acestuia, ci reclamantului care a optat pentru recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată, deşi avea posibilitatea de a le cere chiar în procesul care le-a generat.39. Pârâtul nu poate fi considerat a păstra culpa procesuală din litigiul originar şi, chiar dacă el cade în pretenţii în litigiul secundar referitor la recuperarea cheltuielilor de judecată din primul proces, a-l obliga la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată ocazionate de cel de-al doilea proces ar însemna a-l sancţiona de două ori pentru culpa procesuală din primul proces.40. A proceda în sens contrar ar oferi părţii câştigătoare posibilitatea declanşării unor litigii multiple, având ca obiect plata pe cale separată şi a acestor cheltuieli de judecată, contrar raţiunii textului art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.41. În această soluţie s-a acceptat posibilitatea acordării către reclamant a cheltuielilor de judecată din cel de-al doilea proces doar când, din motive obiective, acesta nu le-a putut solicita pe cale accesorie în chiar procesul care le-a generat, fie din pricina neexigibilităţii acestora sau a necunoaşterii întinderii lor exacte (dându-se ca exemplu cazul eşalonării plăţii taxei de timbru ori a convenirii plăţii onorariului de avocat după terminarea procesului).42. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă au o aplicabilitate generală, indiferent de obiectul litigiului, astfel că, prin aplicarea lor, pârâtul va fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată generate şi de cel de-al doilea proces, în timp ce instanţa de judecată va rezolva pretenţia accesorie, ca în orice alt proces, doar în limita sumelor care au caracter real, necesar şi rezonabil. Nu se poate reţine că solicitarea cheltuielilor pe cale separată reprezintă un abuz de drept, atât timp cât legea nu se opune formulării unei astfel de cereri, aşa după cum partea care a căzut în pretenţii putea beneficia de clemenţa legii dacă avea comportamentul reglementat de art. 454 din Codul de procedură civilă.43. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 815/C/1.331/III-5/2017 din 19 aprilie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale44. Examinarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 s-a realizat prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008, şi Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2012 prin care, respingând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că „obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia".45. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a statuat că „art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de „parte căzută în pretenţii". Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului" (paragraful 24).46. Curtea a mai reţinut că, „potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Aşa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia menţionată, cererea trebuie taxată la valoarea pretenţiilor, iar raţiunea acestei soluţii rezidă în faptul că, prin declanşarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar, iar aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, nu numai că accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, dar este justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie" (paragraful 27).VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie47. Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele hotărâri care prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept supusă dezlegării:48. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 19/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, prin care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că „Cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru".49. De asemenea, prin Decizia nr. 34/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite".VIII. Raportul asupra chestiunii de drept50. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 51. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile.IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie52. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:53. Pornind de la conţinutul normativ al art. 519 din Codul de procedură civilă, doctrina şi jurisprudenţa au identificat drept condiţii de admisibilitate a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă, următoarele:– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze litigiul în ultimă instanţă;

– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

– chestiunea de drept ce necesită lămurirea să fie una nouă;

– chestiunea să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.54. Aceste condiţii de admisibilitate sunt întrunite în legătură cu sesizarea de faţă, după cum urmează: 55. Tribunalul Bucureşti a fost învestit, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, să judece apelul declarat împotriva hotărârii judecătoriei într-o acţiune având ca obiect pretenţii în valoare de 419,5 lei constând în cheltuielile de judecată efectuate de reclamant într-un litigiu precedent soluţionat definitiv, privitor la judecarea unei plângeri contravenţionale. 56. Valoarea mică a pretenţiilor atribuie competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă judecătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, a cărei hotărâre este susceptibilă de a fi atacată doar cu apel la tribunal, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 95 pct. 2, art. 96 şi art. 97 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv 13 martie 2017. 57. Prin urmare, sesizarea instanţei supreme s-a realizat de către un complet al Tribunalului Bucureşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate. 58. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită deoarece acordarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată dintr-un precedent litigiu purtat între aceleaşi părţi şi soluţionat definitiv face parte din solicitările de fond ale litigiului pendinte, situaţia corespunzând ipotezei în care cheltuielile de judecată sunt solicitate, de această dată, pe cale accesorie, în chiar litigiul care le-a determinat. 59. Se ridică, astfel, problema aplicabilităţii în continuare, în legătură cu această cerere accesorie, a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă - potrivit cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" - dat fiind contextul procesual actual, în care pretenţia principală constă în sume de bani ce reprezintă tot cheltuieli de judecată generate de un litigiu anterior soluţionat şi câştigat definitiv de către reclamant, şi în condiţiile în care, deşi prima instanţă a admis în parte (într-o proporţie majoritară) acţiunea, recunoscând dreptul reclamantului la încasarea creanţei de 400 lei (cea solicitată fiind de 419,5 lei), a respins totuşi integral pretenţia accesorie privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată din actualul proces, reţinând că pârâtului nu i se poate reproşa nicio culpă în declanşarea acestuia, la originea căruia se află doar alegerea reclamantului de a recupera pe cale separată cheltuielile din litigiul anterior. 60. Prin urmare, de modul de dezlegare a problemei de drept sesizate depinde soluţionarea pe fond a uneia dintre solicitările procesului pendinte, respectiv cea constând în pretenţia accesorie relativă la recunoaşterea dreptului reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces. 61. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. 62. Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară¹, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.¹ Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015 şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015. 63. Întrebarea instanţei de trimitere este în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată provocate de iniţierea şi susţinerea unui proces. Deşi norma legală nouă păstrează esenţa reglementării corespondente din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv art. 274 alin. 1 - diferenţa între cele două texte fiind doar una terminologică - prin consacrarea, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, a culpei procesuale şi a principiului despăgubirii celui ce câştigă procesul, chestiunea de drept asupra căreia se solicită o dezlegare din partea instanţei supreme este una de dată recentă, fiind ivită în jurisprudenţa din ultimii ani a instanţelor naţionale. 64. Examenul jurisprudenţial relevă că în ultima perioadă de timp (începând cu anul 2013, dar preponderent în anii 2014, 2015, 2016 - posibilă consecinţă a popularizării ideii de recuperare pe cale separată a cheltuielilor de judecată de către cel care câştigă procesul, prin adoptarea Deciziei nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii) instanţele judecătoreşti au fost tot mai des confruntate cu soluţionarea de acţiuni prin care, pe cale separată, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, fie că se urmărea recuperarea integrală a acelor cheltuieli ori numai a unora dintre ele, generate de administrarea anumitor probe ori de susţinerea procesului doar în anumite etape procesuale, cheltuieli care au rămas nesolicitate de părţi în litigiul originar sau neacordate prin omisiunea instanţelor. 65. În toate aceste litigii, pretenţiei principale îi este alăturată şi cea accesorie, de acordare a cheltuielilor de judecată generate de acest nou proces. 66. Instanţele au pronunţat soluţii diferite în rezolvarea aceleiaşi chestiuni de drept, aşa cum s-a arătat la pct. V „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie" din prezenta decizie, iar această practică judiciară se regăseşte, preponderent, la nivel de judecătorii şi tribunale. 67. Curţile de apel interogate asupra propriei jurisprudenţe au informat, în majoritatea cazurilor, că nu s-au confruntat în mod direct cu problema de drept semnalată prin întrebarea instanţei de trimitere, dar că au luat-o în discuţie în şedinţele de unificare a practicii judiciare, la solicitarea reprezentanţilor tribunalelor, ocazie cu care fie s-a impus, cu majoritate, una sau alta din rezolvările date acesteia în practica judiciară, fie opiniile au fost atât de împărţite încât nu s-a putut adopta un punct de vedere majoritar. 68. În sfârşit, părerile teoretice exprimate cu ocazia acestor comunicări, la nivelul colectivelor de lucru ale curţilor de apel, au relevat aceeaşi fragmentare a opiniilor, aspect ce denotă utilitatea şi urgenţa dezlegării chestiunii de drept pe calea procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, dovedindu-se că există practică divergentă a instanţelor în chestiunea supusă analizei, practică judiciară care se manifestă, deocamdată, la nivel local şi care este de dată relativ recentă. 69. Practica judiciară divergentă nu este însă una generalizată la nivelul majorităţii instanţelor sau al întregii ţări şi nici nu este una de durată pentru a se aprecia că funcţia mecanismului hotărârii prealabile, aceea a preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, nu ar mai putea fi atinsă, pentru a se recurge la celălalt instrument de unificare, respectiv recursul în interesul legii, astfel cum s-a stabilit, spre exemplu, prin Decizia nr. 41/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017. 70. Funcţia mecanismului procesual al întrebării prealabile se poate realiza încă în acest stadiu, prin preîntâmpinarea extinderii şi generalizării practicii neunitare, examenul jurisprudenţial efectuat relevând că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă majoritară în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. 71. Deşi aparent vizând o problemă nedificilă de drept, care este legată de un text de lege complet şi clar, nelacunar ori nesusceptibil de interpretări, întrebarea instanţei de trimitere reclamă o clarificare prin intervenţia instanţei supreme tocmai în considerarea opiniilor diferite exprimate în legătură cu aplicarea sa şi a argumentelor ce le susţin. 72. Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile nu a fost dezlegată nici pe calea jurisprudenţei obişnuite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar nici nu a făcut obiectul dezlegărilor pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare a recursului în interesul legii. 73. Prin urmare, prezenta sesizare este admisibilă, iar întrebarea instanţei de trimitere este aceea dacă, în acţiuni de genul celor mai sus menţionate, în care se solicită pe cale principală recuperarea cheltuielilor de judecată dintr-un proces anterior, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile, cu consecinţa obligării pârâtului la suportarea atât a debitului principal, constituit din cheltuielile de judecată aferente litigiului anterior, dar şi a cheltuielilor de judecată determinate de actualul proces. 74. Pentru dezlegarea chestiunii de drept sesizate, o primă observaţie care se impune este aceea a caracterului de ordin general al normei reprezentate de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate. 75. O a doua observaţie este aceea că, atât sub reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, cât şi sub cea a actualului cod, literatura de specialitate şi jurisprudenţa au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câştigă procesul - şi care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susţinerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deşi le solicită, instanţa omite să se pronunţe asupra lor - de a le recupera pe calea unei acţiuni separate şi autonome faţă de litigiul care le-a generat, acţiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani de la soluţionarea definitivă a acestuia. 76. Doctrina a subliniat caracterul autonom al unei astfel de acţiuni, menţionând că, în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, respectiv că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, aşa încât cererea se judecă în primă instanţă de judecătorie sau, după caz, de tribunal, în funcţie de criteriul valoric. De asemenea, s-a arătat că în cazul cererilor de acordare a cheltuielilor pe cale separată vor fi urmate regulile de competenţă de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competenţă, să fie în căderea instanţei învestite cu judecata litigiului principal. 77. Prin urmare, este firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută şi tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanşării unui litigiu independent de cel iniţial, care generează propriile cheltuieli şi care se supune regulilor generale de judecată, inclusiv a acelora reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 451-455 din Codul de procedură civilă. 78. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată şi caracterul autonom al unor astfel de litigii (în raport cu acelea care le-au generat) au constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că în acest caz este vorba despre cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru. 79. Or, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - aşa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acţiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat - nu poate fi considerat în culpă. 80. Reclamantului din astfel de acţiuni nu i se poate reproşa opţiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior, după cum el nu poate fi considerat culpabil pentru valorificarea acestei posibilităţi legale şi nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens. 81. Cât priveşte tendinţele de abuz procesual, acestea pot şi trebuie să fie controlate şi contracarate de instanţă, dar şi de partea adversă, însă prin mijloacele legale şi în cadrul creat de legiuitor, respectiv de către instanţă prin aplicarea dispoziţiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă şi uzând de dreptul său de apreciere şi cenzură asupra realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al acestora, iar de către pârât prin formularea de apărări în raport cu pretenţii ce nu corespund acestor caracteristici (mai ales în condiţiile în care acestea îi sunt cunoscute din cursul litigiului anterior, în ipoteza recurgerii la solicitarea lor pe cale separată ca urmare a omisiunii acordării de către instanţa ce a judecat litigiul iniţial). 82. Cea de-a treia observaţie porneşte chiar de la conţinutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, doar într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca şi art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din Codul de procedură civilă. 83. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul", se înţelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din Codul de procedură civilă), o situaţie de admitere a acţiunii reclamantului şi de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită şi posibilă, în ipoteza subînţeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă. 84. Nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) şi art. 454 din Codul de procedură civilă, respectiv prin observarea rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său. 85. Examenul jurisprudenţial relevă însă că, într-o proporţie covârşitoare, pârâţii s-au opus acţiunilor prin care s-a solicitat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată decurgând din procese anterioare, dezvoltând ample apărări, de la invocarea de excepţii (autoritatea de lucru judecat, prescripţia, necompetenţa instanţei), la formularea de cereri reconvenţionale, de cereri de strămutare, până la contestarea a însuşi dreptului reclamantului la recuperarea pe cale separată a cheltuielilor şi la punerea în discuţie a culpei procesuale din primul proces. 86. În pofida acestor manifestări procesuale şi a admiterii acţiunilor prin obligarea la plata debitului principal, pârâţii au fost consideraţi lipsiţi de orice culpă în legătură cu acest al doilea proces, culpă ce a fost atribuită reclamantului dată fiind opţiunea lui de recuperare pe cale separată a cheltuielilor (chiar şi în cazul omisiunii instanţei de a le acorda, pentru vina de a nu fi solicitat completarea hotărârii, procedură apreciată ca fiind obligatorie). 87. Este greu de aşezat în cadrul legal oferit de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă soluţia în care cererea principală, calificată ca fiind exercitată în mod abuziv, este admisă, iar aceea accesorie, de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant este respinsă, reţinându-se lipsa oricărei culpe a pârâtului pentru existenţa litigiului (culpa fiind atribuită reclamantului pentru opţiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor determinate de un litigiu anterior), dar în care este, de asemenea, respinsă şi cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată, justificat de faptul că el este partea care a pierdut procesul, ceea ce, în sensul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu îi deschide calea recunoaşterii unui atare drept. 88. Precum s-a arătat, reclamantul nu poate fi în culpă atunci când îşi exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul şi care nu se manifestă în limitele art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente unui litigiu anterior. 89. Drept consecinţă, nici nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată odată ce s-a admis acţiunea reclamantului. Suportarea cheltuielilor de judecată nu are semnificaţia unei duble sancţionări a acestuia pentru culpa din primul proces, ci pentru aceea decurgând din manifestarea sa procesuală în cel de-al doilea litigiu. 90. Atribuirea reclamantului, în mod eronat, a culpei celui de-al doilea litigiu a fost justificată prin nevoia de a stopa o practică presupus abuzivă, dar inexistentă, susţinându-se că o soluţie în care s-ar aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă ar deschide calea unui nesfârşit şir de litigii în care reclamantul ar pretinde din nou acordarea de cheltuieli de judecată, scăpându-se din vedere că, prin solicitarea lor pe cale accesorie în acest al doilea proces, tocmai se închide calea unei potenţiale asemenea practici. Argumentul apare ca fiind inutil în condiţiile în care, şi în ipoteza unei rezolvări favorabile a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o astfel de posibilitate s-ar închide prin chiar soluţionarea pretenţiei accesorii în acest al doilea proces. 91. În sfârşit, absolutizarea cauzei abuzului de drept ce ar sta la baza acestor acţiuni nesocoteşte paleta largă de motive pentru care părţile recurg, în realitate, la calea recuperării separate a cheltuielilor de judecată generate de declanşarea şi susţinerea unui proces, care pot să se regăsească, spre exemplu, în dificultatea ori nepreocuparea în strângerea la timp a probelor necesare, în dorinţa de concentrare asupra cauzei principale a litigiului şi de a nu abate atenţia instanţei de la subiectul principal litigios, voinţa de simplificare a litigiului de bază, imposibilitatea obiectivă a procurării probelor, lipsa unei comunicări adecvate între parte şi avocat, uitarea etc. 92. Astfel fiind, concluzia legală nu poate fi decât aceea că dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă se aplică indiferent de obiectul litigiului, partea care a pierdut procesul urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui al doilea proces care implică, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, soluţionarea unor apărări legate de stabilirea culpei procesuale din primul proces, rezolvat în mod definitiv. Prin urmare, faptul că obiectul pretenţiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanţă asupra modului de aplicare a dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă în cel de-al doilea litigiu. 93. De asemenea, întocmai ca în orice alt proces, în care judecătorii acordă părţii care a câştigat procesul rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, şi în cazul litigiilor analizate instanţa de judecată este în drept să aprecieze asupra cheltuielilor provocate de actualul proces şi să oblige pârâtul la suportarea lor în aceleaşi condiţii, aşa după cum partea care a căzut în pretenţii poate beneficia de clemenţa legii dacă are conduita reglementată de dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă. 94. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 18.858/4/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2017. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Gabriela Elena Bogasiu Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi