Decizia Nr.7 din 07.02.2020

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.033/1/2019 a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27¹ şi art. 27² alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a desemnat ca la şedinţa de judecată să participe doamna procuror Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare al Serviciului judiciar penal din cadrul Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată a participat doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, conform art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Magistratul-asistent a referit cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.033/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus raportul întocmit de doamna judecător Leontina Şerban, desemnată judecător-raportor conform art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală.După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul doamnei procuror Marinela Mincă.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.În continuare, a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei naţionale, s-a constatat că există două orientări, iar în cadrul celei de-a doua există două opinii subsecvente.Astfel, într-o primă orientare se apreciază că, în ipoteza în care cel puţin unul din termenii pluralităţii intermediare este multiplu, trebuie să intervină o operaţiune unică de contopire a pedepselor aplicate pentru infracţiunile care configurează pluralitatea intermediară întrucât legea nu prevede posibilitatea efectuării mai multor operaţiuni de contopire într-o atare situaţie.În cadrul celei de-a doua orientări se consideră că, în situaţia când pluralitatea intermediară are un caracter multiplu, apar mai multe forme de pluralitate de infracţiuni şi, ca atare, trebuie valorificate integral.În acest context, a învederat că în cadrul acestei orientări au apărut două suborientări, generate de ipoteza în care doar al doilea termen al pluralităţii intermediare ar fi multiplu, referitoare la ordinea în care s-ar efectua operaţiunea de contopire.Pe cale de consecinţă, a susţinut că tratamentul sancţionator trebuie să valorifice fiecare formă de pluralitate apărută, iar ordinea de valorificare ar fi, în opinia parchetului, una cronologică, dată de momentul în care fiecare dintre acestea apare.În continuare, a arătat că art. 44 alin. (2) din Codul penal face trimitere la dispoziţiile art. 39 din Codul penal, prevăzând în mod expres că sancţionarea pluralităţii intermediare se face potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, fără a se face vreo distincţie între pluralitatea intermediară în care ambii termeni sunt reprezentaţi de câte o singură infracţiune şi ipoteza ce face obiectul sesizării, în care cel puţin unul din termeni este multiplu, deşi, în această situaţie, există o pluralitate intermediară cu caracter multiplu care subsumează şi alte forme de pluralitate.Totodată, a susţinut că pluralitatea intermediară este o cauză de agravare a pedepsei şi, deşi tratamentul sancţionator este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, în ipoteza în care cel puţin unul dintre termenii pluralităţii intermediare este multiplu, nu se poate achiesa la opinia potrivit căreia, într-o astfel de ipoteză, trebuie făcută o unică operaţiune de contopire între toate pedepsele aplicate pentru infracţiunile care configurează pluralitatea intermediară, întrucât nu numai că s-ar nega existenţa acestor forme de pluralitate de infracţiuni, dar s-ar încălca şi principiul echităţii.În acest sens a arătat că, în situaţia în care unul dintre termenii pluralităţii intermediare este multiplu, tratamentul sancţionator trebuie să valorifice fiecare pluralitate de infracţiuni. Astfel, în ipoteza în care numai primul termen al pluralităţii intermediare este multiplu (concurs de infracţiuni), prima formă de pluralitate care se configurează este concursul dintre infracţiunile care alcătuiesc primul termen. Ulterior se va naşte pluralitatea intermediară, configurată de cea de-a doua infracţiune săvârşită. În această situaţie, potrivit criteriului cronologic, tratamentul sancţionator va presupune contopirea, conform art. 39 din Codul penal, a pedepselor pentru infracţiunile concurente ce alcătuiesc primul termen, într-o pedeapsă rezultantă care, potrivit art. 44 alin. (2) din Codul penal, se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru cel de-al doilea termen al pluralităţii intermediare. În această ipoteză, aplicarea a două sporuri de pedeapsă este justificată de existenţa a două forme de pluralitate distincte.Cu privire la ipoteza în care numai al doilea termen al pluralităţii intermediare este multiplu, s-a susţinut că, în aplicarea criteriului cronologic, primele forme de pluralitate ivite succesiv sunt pluralităţile intermediare dintre prima infracţiune (primul termen al pluralităţii) pentru care s-a dispus condamnarea în mod definitiv şi fiecare dintre infracţiunile comise după această condamnare, care reprezintă al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare, ulterior ivindu-se concursul între infracţiunile care constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare. Pe cale de consecinţă, prioritar se vor aplica prevederile art. 44 alin. (2) din Codul penal şi se vor contopi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ce constituie primul termen al pluralităţii intermediare, stabilită prin hotărâre definitivă de condamnare, cu fiecare dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare, obţinându-se pedepse rezultante pentru fiecare contopire în parte, urmând ca pedepsele rezultante obţinute să fie contopite, potrivit regulilor prevăzute de art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă, astfel obţinută, reprezentând pedeapsa pentru pluralitatea intermediară în ansamblu, sporurile aplicate fiind expresia pluralităţii existente.În ceea ce priveşte a treia ipoteză, în care ambii termeni ai pluralităţii intermediare sunt multipli, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că raţionamentul este similar, apărând trei forme de pluralitate - un concurs între infracţiunile ce formează primul termen, pluralitatea intermediară între faptele ce compun termenul al doilea şi primul termen şi, evident, concursul între aceste pedepse rezultante.În acest context, a susţinut că sporurile de pedeapsă sunt justificate de formele de pluralitate care intervin, astfel că nu s-ar ajunge la o pedeapsă nelegală, deoarece nu există o identitate de pluralităţi de infracţiuni şi, totodată, nu ar putea fi considerată o agravare nejustificată a pedepsei aplicate care să pună în discuţie eventuale încălcări ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În consecinţă, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi dezlegarea chestiunii de drept în sensul celor invocate.Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, dosarul fiind reţinut în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Problema de drept care a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, înregistrat cu nr. 3.033/1/2019 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor vizând problema de drept a „Tratamentului sancţionator aplicat pluralităţii de infracţiuni atunci când primul sau/şi al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni", solicitându-se interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal.II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de dreptCodul penal Articolul 39Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni
(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:a)când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c)când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d)când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Articolul 40Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.
(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.
(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Articolul 44Pluralitatea intermediară
(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni. Articolul 79Concursul între cauze de atenuare sau de agravare
(1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe agravante, concurs sau recidivă.(...) Articolul 96Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (...)
(5) Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.
(6) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine ori revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Articolul 104Revocarea liberării condiţionate (...)
(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.Codul de procedură penală Articolul 585Alte modificări de pedepse
(1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii:a)concursul de infracţiuni; b)recidiva; c)pluralitatea intermediară; d)acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.(...) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Articolul 7
(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.III. Examenul jurisprudenţei naţionale Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal nu se realizează unitar, instanţele judecătoreşti soluţionând diferit problema tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare de infracţiuni. 1. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat că, atunci când primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, toate pedepsele aplicate pentru infracţiunile comise se contopesc în cadrul unei operaţiuni unice potrivit regulilor referitoare la concursul de infracţiuni. Argumentele pe care se întemeiază sunt de ordin legislativ, în sensul că în legea penală nu este prevăzută realizarea unei operaţiuni de contopire între pedepsele rezultante obţinute potrivit regulilor referitoare la concursul de infracţiuni. Mai mult, interpretând în sens contrar, s-ar ajunge ca sporul final de pedeapsă să conţină şi sporurile de pedeapsă anterior aplicate. Prin cererea de recurs în interesul legii s-a precizat că în acest sens au opinat: Tribunalul Neamţ, Tribunalul Militar Timişoara, Curtea de Apel Constanţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Focşani, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti. Au fost anexate cererii de recurs în interesul legii mai multe hotărâri judecătoreşti, la care s-au adăugat cele identificate de Ministerul Public, care exprimă această orientare jurisprudenţială: – Sentinţa penală nr. 92/05.12.2016 pronunţată în Dosarul nr. 556/294/2016 de Judecătoria Sălişte - Secţia generală, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 815/09.05.2019 pronunţată în Dosarul nr. 660/180/2018 de Judecătoria Bacău - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 902/17.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău -Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie; – Sentinţa penală nr. 243/14.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. 57/316/2016 de Judecătoria Târgu Bujor, definitivă prin Decizia penală nr. 849/A din 15.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori; – Decizia penală nr. 519/A/16.11.2017 pronunţată în Dosarul nr. 3.717/289/2016 de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie; – Sentinţa penală nr. 144/04.12.2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.634/217/2016 de Judecătoria Darabani, definitivă prin Decizia penală nr. 290/13.03.2019 a Curţii de Apel Suceava - Secţia penală; – Sentinţa penală nr. 138/21.11.2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.561/217/2016 de Judecătoria Darabani, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 1.156/18.04.2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.973/4/2018 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 73/08.02.2017 pronunţată în Dosarul nr. 22.044/303/2016 de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 728/A din 12.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală; – Sentinţa penală nr. 1.975/25.06.2019 pronunţată în Dosarul nr. 5.128/4/2014 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 739/22.09.2014 pronunţată în Dosarul nr. 26.086/301/2014 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 46/15.01.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală; – Sentinţa penală nr. 43/07.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.096/249/2017 de Judecătoria Lehliu-Gară, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 85/30.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 5.180/269/2017 de Judecătoria Olteniţa, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 408/17.05.2016 pronunţată în Dosarul nr. 33.284/301/2015 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.107/ 29.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală; – Sentinţa penală nr. 58/28.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 4.497/330/2018 de Judecătoria Urziceni, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 132/F/03.10.2018 pronunţată în Dosarul nr. 667/98/2018 de Tribunalul Ialomiţa, definitivă prin Decizia penală nr. 43/A/16.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală; – Sentinţa penală nr. 182/30.03.2017 pronunţată în Dosarul nr. 5.308/317/2016 de Judecătoria Târgu Cărbuneşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1.197/30.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori; – Sentinţa penală nr. 1.005/2019/02.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. 24.654/215/2018 de Judecătoria Craiova - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.468/2019/31.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori; – Sentinţa penală nr. 464/11.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. 6.293/212/2019 de Judecătoria Constanţa - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.013/15.11.2019 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie; – Sentinţa penală nr. 56/2017/06.06.2017 pronunţată în Dosarul nr. 1.805/297/2016 de Judecătoria Săveni, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 285/13.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 7.122/55/2018 de Judecătoria Arad - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 515/A/16.05.2019 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală; – Sentinţa penală nr. 3.385/24.10.2019 pronunţată în Dosarul nr. 15.182/325/2019 de Judecătoria Timişoara - Secţia penală, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 242/11.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 18.216/55/2018 de Judecătoria Arad - Secţia penală, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 64/2018/15.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.932/251/2017 de Judecătoria Luduş, definitivă prin Decizia penală nr. 344/A/19.06.2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie; – Sentinţa penală nr. 710/2019/18.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. 4.353/180/2018 de Judecătoria Bacău - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.037/16.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, atunci când primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, pedepsele aplicate nu pot fi contopite într-o singură operaţiune de individualizare, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, considerându-se că, deşi pluralitatea intermediară este sancţionată în baza regulilor stipulate la art. 39 din Codul penal, există totuşi două forme distincte de pluralitate, iar această situaţie trebuie să se reflecte în algoritmul de determinare a pedepsei finale rezultante. Această a doua orientare nu prezintă caracter unitar, în cadrul său conturându-se două suborientări. 2.1. În viziunea primei suborientări se consideră că instanţa trebuie să aplice mai întâi dispoziţiile referitoare la pluralitatea intermediară şi apoi pe cele privind concursul de infracţiuni. Dezavantajul soluţionării situaţiei juridice în discuţie după acest algoritm derivă din aceea că, în reglementarea actuală, dispoziţiile art. 39 din Codul penal impun aplicarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse în raport cu oricare contopire efectuată, astfel că se ajunge la aplicarea a minimum trei sporuri de pedeapsă, în care cea aplicată pentru infracţiunea ce a determinat pluralitatea intermediară sau altă pedeapsă mai uşoară este luată de mai multe ori în calcul pentru stabilirea pedepsei finale (intrând în calculul sporurilor subsecvente), ceea ce creează o situaţie dezavantajoasă pentru inculpat, fiind posibil să i se aplice în final o pedeapsă mai mare decât dacă ar fi fost recidivist. În acest sens, prin cererea de recurs în interesul legii s-a precizat că au opinat Judecătoria Reghin, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi Curtea de Apel Oradea. Au fost anexate cererii de recurs în interesul legii mai multe hotărâri judecătoreşti, Ministerul Public identificând, de asemenea, jurisprudenţă în sensul acestei prime suborientări jurisprudenţiale, respectiv: – Sentinţa penală nr. 310/21.03.2019 pronunţată în Dosarul nr. 7.228/270/2018 de Judecătoria Oneşti, definitivă prin Decizia penală nr. 582/14.05.2019 a Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie; – Sentinţa penală nr. 55/04.05.2018 pronunţată în Dosarul nr. 3.031/255/2017 de Judecătoria Marghita, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 2.967/04.10.2018 pronunţată în Dosarul nr. 20.004/4/2018 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin necontestare; – Sentinţa penală nr. 2.556/03.09.2019 pronunţată în Dosarul nr. 20.109/4/2019 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin neexercitarea căii de atac; – Sentinţa penală nr. 29/30.01.2015 pronunţată în Dosarul nr. 12.865/303/2015 de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 490/19.03.2019 pronunţată în Dosarul nr. 17.033/55/2018 de Judecătoria Arad - Secţia penală, definitivă prin neapelare.2.2. În a doua suborientare jurisprudenţială s-a considerat că se impune ca, mai întâi, instanţa să aplice prevederile privind concursul de infracţiuni, iar, apoi, pedeapsa rezultantă (al doilea termen al pluralităţii intermediare) să fie contopită cu pedeapsa ce constituie primul termen al pluralităţii intermediare, conform art. 44 din Codul penal raportat la art. 39 din Codul penal. În motivarea acestei opinii s-a precizat că o astfel de modalitate de calcul al pedepsei respectă regulile de previzibilitate întrucât urmează aceleaşi etape ca cele statornicite de legislaţia anterioară, în sensul că pluralitatea intermediară este asimilată „recidivei" atunci când se stabileşte ordinea operaţiilor în situaţia dată, urmând regulile de aplicare a tratamentului sancţionator impuse de art. 43 alin. (2) sau art. 79 alin. (2) din Codul penal, care stabilesc că întâi se aplică regulile de la concursul de infracţiuni, apoi cele de la recidivă. Prin cererea de recurs în interesul legii a fost menţionat că, în acest sens, au opinat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Militar Iaşi, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Adjud, Tribunalul Harghita, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Tribunalul Prahova. Practica naţională care reflectă această suborientare este ilustrată prin următoarele hotărâri: – Decizia penală nr. 498/26.06.2019 pronunţată în Dosarul nr. 1.686/306/2019 de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală; – Decizia penală nr. 738/Ap/13.10.2017 pronunţată în Dosarul nr. 28.557/197/2016 de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală; – Sentinţa penală nr. 3.359/12.12.2017 pronunţată în Dosarul nr. 17.440/245/2017 de Judecătoria Iaşi - NCPP Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 153 din 12.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 17.440/245/2017 de Curtea de Apel Iaşi - NCPP Secţia penală şi pentru cauze cu minori; – Sentinţa penală nr. 53/04.05.2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.321/255/2017 de Judecătoria Marghita, definitivă prin neapelare; – Decizia penală nr. 1.061/A/02.09.2019 pronunţată în Dosarul nr. 5.128/4/2019 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală; – Sentinţa penală nr. 844/15.03.2019 pronunţată în Dosarul nr. 29.206/4/2018 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 699/A/ 21.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.IV. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului În jurisprudenţa privind art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 7 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul acuzatului. Dacă art. 7 din Convenţie interzice în mod special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc. Ca urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte (Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei - Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Kokkinakis împotriva Greciei - Hotărârea din 25 mai 1993, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, Hotărârea din 24 mai 2007). V. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În esenţă, prin punctul de vedere transmis s-a apreciat că soluţia legală referitoare la tratamentul sancţionator al unei pluralităţi intermediare având cel puţin un termen multiplu este reprezentată de valorificarea cronologică a formelor de pluralitate de infracţiuni existente în configuraţia acesteia. S-a menţionat că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal instituie aplicabilitatea prevederilor referitoare la concursul de infracţiuni, fără a face nicio distincţie între ipoteza în care ambii termeni ai pluralităţii intermediare sunt reprezentaţi, fiecare, de o singură infracţiune şi ipoteza în care unul sau ambii termeni ai acesteia sunt multiplii, deşi, în această din urmă ipoteză, există o pluralitate intermediară cu caracter multiplu care subsumează şi alte forme de pluralitate. Pe de altă parte, s-a precizat că pluralitatea intermediară se aseamănă cu recidiva postcondamnatorie prin faptul că noua infracţiune se comite după o condamnare definitivă pentru altă faptă, asemănare ce face ca pluralitatea intermediară să împrumute unele din condiţiile de existenţă specifice acesteia. Având în vedere similitudinile (de fapt ori de drept), atât cu recidiva postcondamnatorie, cât şi cu concursul de infracţiuni, precum şi faptul că reprezintă ea însăşi o formă a pluralităţii de infracţiuni, s-a concluzionat că se poate considera că pluralitatea intermediară este o cauză de agravare a pedepsei. În considerarea acestor argumente s-a apreciat că, în ipoteza unei pluralităţi intermediare cu cel puţin un termen multiplu, tratamentul sancţionator presupune valorificarea fiecărei forme de pluralitate care intră în configurarea unei asemenea pluralităţi intermediare cu caracter multiplu. Ordinea de valorificare a acestor forme de pluralitate va fi una cronologică, dată de momentul în care aceasta se realizează. Astfel, în ipoteza în care numai primul termen al pluralităţii intermediare este multiplu, respectiv un concurs de infracţiuni, din punct de vedere cronologic, prima formă de pluralitate care se va configura va fi concursul dintre cele două sau mai multe infracţiuni care alcătuiesc primul termen; ulterior naşterii acestui concurs se va naşte şi pluralitatea intermediară configurată de al doilea termen (o unică infracţiune/pedeapsă). Valorificând criteriul cronologic în raport cu formele de pluralitate incidente, s-a apreciat că tratamentul sancţionator va presupune contopirea, conform art. 39 din Codul penal, a pedepselor pentru infracţiunile concurente ce alcătuiesc primul termen într-o pedeapsă rezultantă care, conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, se va contopi cu pedeapsa pentru infracţiunea unică care constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare, pedeapsa rezultantă astfel aplicată reprezentând pedeapsa pentru pluralitatea intermediară, în configuraţia precizată. Aplicarea, în cadrul acestui mecanism, a două sporuri de pedeapsă este justificată de existenţa a două forme de pluralitate distincte. S-a menţionat că, în ipoteza în care numai al doilea termen al pluralităţii intermediare este multiplu (concurs de infracţiuni), prin aplicarea criteriului cronologic, primele forme de pluralitate de infracţiuni care se nasc, succesiv, sunt pluralităţile intermediare dintre prima infracţiune pentru care există o condamnare definitivă şi fiecare dintre infracţiunile săvârşite după această condamnare şi care reprezintă al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare, în ansamblu. Ulterior acestor pluralităţi intermediare succesive se naşte concursul între infracţiunile care constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare. Valorificând, şi în această ipoteză, criteriul cronologic în raport cu formele de pluralitate existente, s-a susţinut că tratamentul sancţionator va implica contopirea, conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, a pedepsei pentru infracţiunea pentru care există o hotărâre definitivă cu fiecare dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare, obţinându-se tot atâtea pedepse rezultante câte infracţiuni configurează al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare (practic, va avea loc sancţionarea prioritară a pluralităţii intermediare). Ulterior, pedepsele rezultante astfel obţinute vor fi contopite, conform art. 39 din Codul penal, valorificându-se concursul în care se află infracţiunile care configurează al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare; pedeapsa rezultantă astfel obţinută va reprezenta pedeapsa pentru pluralitatea intermediară, în ansamblu. S-a apreciat că, şi în acest caz, sporurile aplicate sunt expresia pluralităţii de infracţiuni existente (tot atâtea pluralităţi intermediare, în raport cu infracţiunea pentru care există o condamnare definitivă, câte infracţiuni configurează al doilea termen al pluralităţii intermediare, în ansamblu, şi, respectiv, un concurs de infracţiuni între infracţiunile celui de-al doilea termen). Pentru ipoteza ambilor termeni plurali (concurs) ai pluralităţii intermediare s-a indicat că prima formă de pluralitate de infracţiuni care se naşte este concursul între infracţiunile ce alcătuiesc primul termen al pluralităţii intermediare, urmată de pluralitatea intermediară în care fiecare dintre infracţiunile ce alcătuiesc al doilea termen al pluralităţii intermediare se află în raport cu primul termen al acesteia şi, în cele din urmă, concursul în care se află infracţiunile celui de-al doilea termen. În acest context de configurare particulară a pluralităţii intermediare, în ansamblu, tratamentul sancţionator, potrivit aceluiaşi criteriu cronologic propus, s-a arătat că va consta în contopirea, conform art. 39 din Codul penal, a pedepsei aplicate pentru infracţiunile primului termen (şi pentru care există hotărâri definitive), obţinând o primă pedeapsă rezultantă. Cu această pedeapsă rezultantă vor fi contopite, conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile care configurează al doilea termen al pluralităţii intermediare, obţinând tot atâtea pedepse rezultante câte infracţiuni sunt. În final, aceste din urmă pedepse rezultante vor fi contopite, conform art. 39 din Codul penal, în pedeapsa rezultantă finală, ca sancţiune a pluralităţii intermediare de ansamblu, sporurile aplicate fiind corespunzătoare formelor de pluralitate existente. VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni în cadrul unei operaţii unice. S-a apreciat, prin opinia exprimată, că interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, care instituie în materia tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare de infracţiuni aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, conduce la concluzia că, în cazul pluralităţii intermediare, contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile care configurează termenii pluralităţii intermediare se realizează în cadrul unei operaţiuni unice care priveşte toate pedepsele stabilite. În conţinutul art. 44 alin. (2) din Codul penal, legiuitorul instituie aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, fără a face o distincţie între ipoteza în care primul termen al pluralităţii intermediare şi al doilea termen al pluralităţii intermediare sunt reprezentaţi, fiecare, de o singură infracţiune şi ipoteza în care primul termen al pluralităţii intermediare şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare sunt alcătuiţi dintr-un concurs de infracţiuni. În absenţa oricărei distincţii a legiuitorului, contopirea pedepselor în cadrul unei operaţiuni unice se realizează atât în ipoteza în care primul şi al doilea termen al pluralităţii intermediare se concretizează într-o singură infracţiune, cât şi în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare se concretizează într-un concurs de infracţiuni. S-a considerat că, în cazul în care primul termen al pluralităţii intermediare este reprezentat de un concurs de infracţiuni (pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare) şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este reprezentat de săvârşirea din nou a unor infracţiuni concurente, contopirea pedepselor se realizează în cadrul unei operaţiuni unice, specifice tratamentului sancţionator reglementat în dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Codul penal, care priveşte toate pedepsele stabilite. În consecinţă, în cazul pedepsei principale a închisorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 44 alin. (2) din Codul penal, se aplică pedeapsa cea mai grea dintre toate pedepsele stabilite pentru infracţiunile care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare (în cazul în care primul termen al pluralităţii intermediare constă într-un concurs de infracţiuni, în prealabil, se descontopeşte pedeapsa rezultantă în pedepsele componente şi se înlătură sporul iniţial). Prin punctul de vedere exprimat s-a susţinut că numai procedându-se în modalitatea descrisă se respectă, în integralitate, voinţa legiuitorului, reflectată în dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal, de a pune pe acelaşi plan, din punctul de vedere al tratamentului sancţionator, pluralitatea intermediară de infracţiuni şi concursul de infracţiuni. Totodată, s-a considerat că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal, referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii în cazul în care al doilea termen al recidivei este reprezentat de un concurs de infracţiuni, indică faptul că, ori de câte ori legiuitorul a conceput existenţa unor operaţiuni distincte şi succesive în determinarea pedepsei aplicabile pentru o anumită formă a pluralităţii de infracţiuni, a prevăzut explicit atât operaţiunile distincte, cât şi ordinea în care se realizează aceste operaţiuni. Or, examinarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal conduce la concluzia că, în materia pluralităţii intermediare de infracţiuni, în cazul în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este reprezentat de un concurs de infracţiuni, legiuitorul nu a conceput existenţa unor operaţiuni distincte şi succesive, ci a instituit aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, care presupun o operaţiune unică de contopire a pedepselor stabilite. S-a subliniat că legiuitorul nu a prevăzut, în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, nici că pedepsele se pot contopi în cadrul unor operaţiuni distincte şi nici ordinea acestor operaţiuni. S-a mai arătat că din dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Codul penal rezultă, cu claritate, că legiuitorul nu a făcut nicio referire distinctă la pluralitatea intermediară de infracţiuni şi nu a conceput existenţa unei operaţiuni distincte de aplicare a dispoziţiilor privitoare la pluralitatea intermediară de infracţiuni, separată de aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, în succesiunea aplicării dispoziţiilor referitoare la cauzele de agravare. VII. Opiniile specialiştilor consultaţi A. Punctul de vedere al Facultăţii de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi În esenţă, prin opinia juridică transmisă s-a precizat că pluralitatea intermediară de infracţiuni constituie, de lege lata, o formă autonomă/de sine stătătoare de manifestare a pluralităţii de infracţiuni, distinctă de concursul de infracţiuni, precum şi faţă de recidivă, în pofida unor relative asemănări pe care le manifestă (din diferite puncte de vedere) faţă de acestea. S-a apreciat că preluarea tratamentului sancţionator aplicabil pluralităţii intermediare de la concursul de infracţiuni nu reprezintă o caracteristică definitorie a acestei forme de pluralităţi infracţionale. Prin punctul de vedere comunicat s-a arătat că: 1) În cazul în care concursul de infracţiuni reprezintă (prin pedeapsa sa rezultantă) primul termen al unei pluralităţi intermediare de infracţiuni, aplicarea sistemului sancţionator al pluralităţii intermediare se va realiza fără desfacerea pedepsei rezultante a concursului de infracţiuni, între această pedeapsă rezultantă (pe de o parte) şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea nou-comisă, în termenul al doilea al pluralităţii intermediare de infracţiuni. Pedeapsa rezultantă a concursului de infracţiuni, din primul termen, va fi avută în vedere integral în efectuarea acestei operaţiuni, partea deja executată din aceasta urmând a se deduce abia în final din pedeapsa rezultantă determinată prin aplicarea prevederilor art. 44 din Codul penal. Conform opiniei exprimate, împrejurarea că acest mod de soluţionare a ipotezei analizate ar putea conduce la stabilirea unei pedepse în cuantum ridicat pentru infractor nu este un argument pentru a proceda altfel, din moment ce acesta se regăseşte într-o formă de pluralitate postcondamnatorie de infracţiuni, iar statul nu are obligaţia generală de a proteja infractorul în mod generic şi de a urmări necondiţionat interesele acestuia, respectiv de a aplica numai soluţii juridice cât mai avantajoase pentru infractor, responsabilitatea sa principală fiind asigurarea ordinii publice, prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi apărarea societăţii împotriva fenomenului infracţional. 2) În cazul în care concursul de infracţiuni se comite în stare de pluralitate intermediară de infracţiuni, după o condamnare definitivă, dar anterior executării sau considerării ca executate a pedepsei iniţiale (fără întrunirea condiţiilor recidivei postcondamnatorii), atunci se vor aplica succesiv regulile de sancţionare atrase de fiecare formă de pluralitate infracţională existentă (cu ignorarea faptului că, de lege lata, sistemul sancţionator este unitar, din moment ce legiuitorul actual a stabilit ca pluralitatea intermediară să utilizeze tot regulile de sancţionare de la concursul de infracţiuni), cu acordarea priorităţii în soluţionare pluralităţii intermediare de infracţiuni, iar mai apoi cu soluţionarea sancţionatorie a concursului de infracţiuni (pornind de la pedepsele rezultante stabilite pentru fiecare din infracţiunile concurente, cu valorificarea prealabilă a stării de pluralitate intermediară de infracţiuni în care au fost săvârşite fiecare dintre acestea); din pedeapsa rezultantă finală se deduce partea deja executată din pedeapsa iniţială, definitiv aplicată anterior comiterii infracţiunilor concurente (primul termen). Motivele principale pentru care s-a susţinut această modalitate de sancţionare au fost, în esenţă: prioritatea cronologică a apariţiei pluralităţii intermediare de infracţiuni prin comparaţie cu apariţia concursului de infracţiuni; inaplicabilitatea dispoziţiei de excepţie reglementate în art. 43 alin. (2) din Codul penal care, prin derogare de la sistemul firesc/normal de sancţionare a cumulului de forme de pluralitate infracţională, dispune soluţionarea cu prioritate a concursului comis în stare de recidivă postcondamnatorie (ţinând cont şi de regula generală de interpretare juridico-penală potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare, precum şi de argumentul logico- raţional per a contrario, căci, dacă legiuitorul ar fi dorit extinderea respectivei soluţii de excepţie şi asupra cazului de comitere a unui concurs de infracţiuni în stare de pluralitate intermediară de infracţiuni, putea să prevadă expres aceasta, printr-o dispoziţie - de lege lata inexistentă - în cuprinsul art. 44 din Codul penal, în reglementarea pluralităţii intermediare de infracţiuni). Deopotrivă, s-a considerat că a unifica sancţionarea, aplicând o singură dată sistemul de sancţionare a concursului, între toate infracţiunile/pedepsele stabilite pentru fiecare dintre acestea, în cazul în care există atât concurs de infracţiuni, cât şi pluralitate intermediară, ar însemna o unificare de facto a ipotezelor de comitere a unui concurs de infracţiuni, respectiv a unei pluralităţi intermediare de infracţiuni. S-a apreciat că această din urmă soluţie este de natură să ignore realitatea obiectivă a manifestării a două forme distincte (coexistente) de pluralitate infracţională (la nivelul condiţiilor de existenţă, chiar dacă acestea sunt similare la nivelul regimului sancţionator aplicabil, una împrumutând regulile de sancţionare de la cealaltă - de lege lata). Nu în ultimul rând, a fost invocat curentul majoritar exprimat în doctrină la acest moment, faţă de problema supusă analizei (inclusiv prin reconsiderarea unor opinii anterior exprimate în sens contrar), care fixează această ordine de soluţionare a ansamblului faptic comis. B. Punctul de vedere al Centrului de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara Prin opinia comunicată, ab initio s-a subliniat diferenţa de gravitate a conduitei infracţionale şi, pe cale de consecinţă, a regimului sancţionator, în cazul formelor de pluralitate de infracţiuni consacrate de Codul penal. S-a considerat că problema de drept supusă analizei nu este corect formulată, deoarece în situaţia în care primul termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, discuţia ar fi inutilă, tratamentul sancţionator al concursului fiind deja valorificat în cadrul hotărârii anterioare definitive de condamnare, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, şi nu mai poate fi afectat decât în situaţia în care se descoperă ulterior o infracţiune concurentă, conform art. 40 din Codul penal. Pentru cazul în care al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, discuţia a fost apreciată ca relevantă, precizându-se că acest caz nu este reglementat expres în situaţia pluralităţii intermediare, fiind prevăzut expres doar în cazul recidivei postcondamnatorii - art. 43 alin. (2) din Codul penal. Soluţia contopirii tuturor pedepselor stabilite pentru infracţiunile care formează atât primul, cât şi al doilea termen al pluralităţii intermediare, în cadrul unei unice operaţiuni de individualizare, a fost considerată ilogică şi profund nelegală întrucât nu ţine seama de regulile de interpretare a textelor legale şi, totodată, de gravitatea sporită a pluralităţii intermediare concretizată în existenţa anterioară (primul termen) a unei condamnări definitive. S-a mai arătat că textul art. 44 alin. (2) din Codul penal trebuie interpretat restrictiv, observându-se că face referire la „pedeapsa pentru noua infracţiune", adică la situaţia în care al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-o singură infracţiune, şi la „pedeapsa anterioară" (aplicată definitiv) care se contopesc, trimiterea legală în materie de regim sancţionator al pluralităţii intermediare făcându-se la regimul sancţionator al concursului, adică la dispoziţiile art. 39 din Codul penal, nu la alt text legal, ca de exemplu art. 43 alin. (2) din Codul penal. În contra opiniei că pedeapsa pentru pluralitatea intermediară se stabileşte în cadrul unei unice operaţiuni de individualizare s-a indicat, ca argument, faptul că interpretarea analogică in bonam parte este permisă numai în ipoteza în care nu există text de lege pentru situaţia care reclamă aplicarea legii, ceea ce nu este cazul de faţă; nu există un text de lege care să interzică aplicarea mai multor sporuri pentru regimul sancţionator al pluralităţii intermediare şi, pe de altă parte, nu există vreo altă limitare în ceea ce priveşte gravitatea pedepsei decât cea prevăzută de art. 2 alin. (3) din Codul penal. Opinia în conformitate cu care se aplică mai întâi dispoziţiile referitoare la pluralitatea intermediară şi apoi cele de la concursul de infracţiuni a fost apreciată ca fiind cea riguroasă, deoarece a nu da eficienţă iniţială dispoziţiilor de pluralitate intermediară înseamnă a extinde aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal în materia pluralităţii intermediare, situaţie pe care legiuitorul nu a dorit-o, în condiţiile în care prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal reprezintă o excepţie de strictă interpretare a cărei aplicabilitate nu poate fi extinsă prin analogie. Ca argument contrar orientării jurisprudenţiale prin care s-a dat eficienţă întâi dispoziţiilor referitoare la concurs şi apoi celor de la pluralitatea intermediară, s-a invocat interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, în sensul că, în situaţiile în care noile infracţiuni nu sunt comise în stare de recidivă (nici măcar una), ordinea instituită de acest text legal nu este aplicabilă. Referitor la dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Codul penal, s-a subliniat că acest text legal nu stabileşte că se aplică mai întâi dispoziţiile de la concurs şi apoi cele de la recidivă întrucât legiuitorul a folosit conjuncţia disjunctivă „sau". Prin punctul de vedere comunicat s-a precizat că doctrina relevantă este neunitară, existând autori care preferă prima opinie (C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 359-360), cea de-a doua opinie (F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală. vol. II. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pag. 183-184; V. Paşca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 353-354; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, pag. 218 etc.), cât şi cea de-a treia opinie (M. Hurducaciu, Ineficienţa tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare în „Curierul Judiciar" nr. 12/2017, pag. 701-702; G. Antoniu, C. Bulai şi colaboratorii, Practică judiciară penală, partea generală, art. 1-51, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, pag. 189, comentariul 2). Nu în ultimul rând, s-a arătat că este posibilă o uniformizare a divergenţelor de opinie în cazul în care una dintre pedepse este detenţiunea pe viaţă, caz în care, indiferent de forma de pluralitate incidentă - concurs, recidivă, pluralitate intermediară - se va aplica absorbţia, în sensul că detenţiunea pe viaţă va absorbi orice altă pedeapsă. Pentru argumentele expuse, pe larg, în opinia juridică transmisă s-a concluzionat:

VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii Referitor la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a considerat că modalitatea de stabilire a pedepsei în cazul pluralităţii intermediare se realizează printr-o operaţiune unică de contopire a tuturor pedepselor stabilite care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare, fiind asigurată respectarea principiului legalităţii pedepsei, principiu care presupune ca pedeapsa să aibă o bază legală atât în momentul pronunţării ei, cât şi pe durata executării. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: A. Admisibilitatea recursului în interesul legii Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost realizată de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale menţionate, care enumeră colegiul de conducere al curţii de apel în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, se constată că această condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită, prezentul recurs în interesul legii fiind formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate trei orientări jurisprudenţiale în soluţionarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, cu motivarea acestora, fiind ataşate, în copie, hotărâri judecătoreşti din care rezultă modul diferit de rezolvare a problemei de drept ce face obiectul judecăţii. Se constată îndeplinită condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală. Pentru considerentele prezentate, recursul în interesul legii este admisibil. B. Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe Instituţia pluralităţii intermediare a fost caracterizată ca fiind acea pluralitate de infracţiuni care nu constituie concurs de infracţiuni întrucât infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune anterioară, iar înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără a fi îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei (I. Paşca, Vasile Dobrinoiu ş.a. - Noul Cod penal comentat - Partea generală, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 327). În doctrină s-a mai arătat că, în egală măsură, pluralitatea intermediară se apropie de starea de recidivă postcondamnatorie, prin existenţa unei condamnări definitive şi a intervalului de timp în care se comite noua infracţiune, respectiv până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, după cum împrumută regimul de sancţionare de la concursul de infracţiuni (Alexandru Boroi - Drept penal - Partea generală, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2017, pag. 283). Deopotrivă, s-a considerat că „nu există posibilitatea unei pluralităţi care să se situeze între concursul de infracţiuni şi recidivă; aşa-zisa pluralitate intermediară nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt, şi nu de drept" (G. Antoniu - Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003, pag. 134). Dispoziţiile art. 44 din Codul penal prevăd în configuraţia pluralităţii intermediare un prim termen constituit din infracţiunea/infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea definitivă, ce are corespondent, în textul legal amintit, sintagma „pedeapsa anterioară", precum şi un al doilea termen reprezentat de infracţiunea/infracţiunile comise ulterior condamnării definitive, căruia îi corespunde sintagma „pedeapsa pentru noua infracţiune" din conţinutul aceleiaşi norme legale. Regimul sancţionator al pluralităţii intermediare de infracţiuni este cel reglementat de dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal, în conformitate cu care „pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni" (ca regulă), excluzând ipotezele de excepţie, precum săvârşirea infracţiunii de evadare cu regim sancţionator derogator potrivit art. 285 alin. (4) din Codul penal (cumul aritmetic). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii consideră că, în cazul pluralităţii intermediare, pedeapsa se stabileşte printr-o operaţiune unică de contopire a tuturor pedepselor care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare, fiind asigurată respectarea principiului legalităţii pedepsei, principiu care presupune ca pedeapsa să aibă o bază legală atât în momentul pronunţării ei, cât şi pe durata executării. Această modalitate de stabilire a pedepsei se întemeiază pe interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal care prevăd regula contopirii pedepselor „potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni", sintagmă care nu introduce niciun element de diferenţiere între mecanismul prin care se realizează contopirea pedepselor în cazul pluralităţii intermediare şi mecanismul prin care se realizează contopirea pedepselor în cazul concursului de infracţiuni. Or, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distingiut nec nos distinguere debemus), respectarea principiului enunţat fiind o garanţie a legalităţii pedepsei. Totodată, se constată că art. 44 alin. (2) din Codul penal nu distinge între dispoziţiile ce compun regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, existând astfel posibilitatea legală a aplicării, în cazul pluralităţii intermediare, nu doar a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal, intitulat „Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni", ci şi a celor prevăzute de art. 40 din Codul penal, cu denumirea marginală „Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente", ambele texte legale instituind reguli de contopire a pedepselor. Prin urmare, având în vedere principiile anterior enunţate şi interpretând corelat dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa pentru pluralitatea intermediară se calculează printr-o operaţiune unică de contopire a pedepselor, inclusiv în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni. Este de subliniat că legiuitorul nu a folosit nicio expresie de genul că pedepsele se contopesc corespunzător dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, pentru a putea interpreta că ordinea de valorificare a pluralităţii intermediare - cu cel puţin un termen multiplu - este una cronologică, dată de momentul în care se realizează formele de pluralitate. Din niciun text legal nu reiese că legiuitorul a conceput existenţa unor operaţiuni distincte şi succesive pentru stabilirea pedepsei în cazul pluralităţii intermediare, aşa cum se susţine în altă opinie, respectiv că, atunci când al doilea termen al pluralităţii intermediare este multiplu (concurs de infracţiuni), prioritar, s-ar da eficienţă dispoziţiilor de la pluralitatea intermediară şi s-ar contopi pedeapsa aplicată definitiv (pentru infracţiunea ce reprezintă primul termen) cu fiecare dintre infracţiunile comise după condamnarea definitivă, ca, ulterior, pedepsele rezultante parţiale, astfel obţinute, să fie contopite ca expresie a valorificării formei de pluralitate a concursului ce caracterizează infracţiunile din structura celui de-al doilea termen al pluralităţii intermediare. Dimpotrivă, prin reglementarea transpusă în art. 44 alin. (2) din Codul penal, norma legală echivalează tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare cu cel al concursului de infracţiuni, independent de faptul că pentru aceste tipuri de pluralităţi de infracţiuni, care sunt reglementate ca instituţii juridice distincte, se prevăd condiţii distincte de existenţă. În virtutea interpretării restrictive a dispoziţiilor de drept penal, regulile de calcul al pedepsei instituite prin dispoziţiile art. 40 din Codul penal - care prevăd descontopirea pedepsei rezultante aplicate definitiv pentru infracţiuni concurente - devin incidente în baza art. 44 alin. (2) din Codul penal şi în cazul pluralităţii intermediare. În considerarea acestor dispoziţii legale, pedeapsa rezultantă stabilită definitiv pentru infracţiunile concurente, care alcătuiesc primul termen al pluralităţii intermediare, se descontopeşte în pedepsele componente care sunt repuse în individualitatea lor (înlăturându-se sporul iniţial), pentru a fi recontopite şi cu pedeapsa/pedepsele aplicate pentru infracţiunea/infracţiunile care compun al doilea termen al pluralităţii intermediare. Interpretarea contrară, şi anume că pedeapsa rezultantă stabilită pentru concursul de infracţiuni din structura pluralităţii intermediare, stabilită prin hotărâre definitivă de condamnare (primul termen), nu ar putea fi descontopită deoarece nu există situaţia în care se descoperă ulterior o infracţiune concurentă, altfel spus că dispoziţiile art. 40 din Codul penal ar avea aplicabilitate numai în cazul concursului de infracţiuni, intră în coliziune cu prevederile art. 5 din Codul penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Or, raţionamentul stabilit în cazul concursului de infracţiuni, prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016 - prin care s-a statuat că este aplicabil regimul sancţionator agravat al concursului de infracţiuni prevăzut de legea nouă când, în aceeaşi cauză, cu privire la infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014 a fost stabilită în temeiul aplicării globale ca lege penală mai favorabilă Codul penal din 1969, iar noul Cod penal se aplică pentru infracţiunile comise ulterior datei de 1 februarie 2014 (ca lege în vigoare la data comiterii faptei) - are incidenţă şi în ipoteza pluralităţii intermediare în care infracţiunea/infracţiunile ce compun cel de-al doilea termen a/au fost comisă/comise după intrarea în vigoare a legii noi. Un alt argument care susţine că tratamentul sancţionator aplicabil pluralităţii intermediare este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, fără nicio diferenţiere, îl reprezintă faptul că, în caz de pluralitate intermediară, pedepsele se contopesc în integralitatea lor, iar din pedeapsa rezultantă se scade tot ceea ce s-a executat până la momentul contopirii, dispoziţie care se regăseşte în art. 40 alin. (3) din Codul penal. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii mai arată că dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în defavoarea acuzatului, ci stabileşte, în general, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege), precum şi principiul neaplicării extensive a legii penale în defavoarea acuzatului, în special prin analogie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc. Ca urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte. În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul „drept" utilizat în cuprinsul art. 7 corespunde celui de „lege" folosit în alte articole ale Convenţiei şi înglobează jurisprudenţa, după cum presupune respectarea condiţiei calităţii, inclusiv din perspectiva accesibilităţii şi previzibilităţii normei. În considerarea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, modalitatea stabilirii pedepsei în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni în cadrul unei operaţiuni unice de contopire a pedepselor - tratament sancţionator care rezultă din interpretarea strictă a prevederilor art. 44 alin. (2) din Codul penal - nu poate fi înlăturată prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal. Sub acest aspect se menţionează că, interpretându-se per a contrario dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal, s-a exprimat opinia că, în situaţia în care infracţiunile concurente care alcătuiesc al doilea termen al pluralităţii infracţionale nu sunt comise în stare de recidivă (sau nici măcar una nu este în stare de recidivă), nu operează prioritar dispoziţiile prevăzute pentru concursul de infracţiuni. Altfel spus, interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal ar conduce la regula ca, mai întâi, să se aplice dispoziţiile referitoare la pluralitatea intermediară (în sensul ca fiecare pedeapsă aplicată pentru infracţiunile ce compun al doilea termen să fie contopită cu pedeapsa anterioară aplicată prin hotărâre definitivă - primul termen, care ar putea fi şi pedeapsa rezultantă a unui concurs de infracţiuni) ca, ulterior, pedepsele rezultante parţiale astfel calculate să se contopească, în baza aceloraşi reguli, dându-se eficienţă concursului de infracţiuni. Raportat la această opinie, o primă menţiune ar fi că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, când al doilea termen al recidivei este constituit dintr-un concurs de infracţiuni, sunt dispoziţii de excepţie care reliefează existenţa unui mecanism de calcul al pedepsei pentru recidiva postcondamnatorie cu operaţiuni distincte ce trebuie efectuate într-o anumită succesiune (contopire şi, apoi, cumul aritmetic), fiind expres prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie în configuraţia indicată de textul legal. Ceea ce este însă semnificativ, faţă de problematica analizată, este că stabilirea tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal ar conduce la aplicarea unui algoritm de calcul care îndepărtează pedeapsa pluralităţii intermediare de cea a concursului de infracţiuni şi o apropie de cea aplicabilă în cazul recidivei postcondamnatorii şi chiar, în anumite situaţii, conduce la un tratament sancţionator mai sever decât cel aplicabil acestei din urmă forme de pluralitate. Cuantumul mai ridicat al pedepsei ar fi rezultatul valorificării multiple a unor fracţii de spor de pedeapsă şi al preluării repetate a pedepselor (cu excepţia celei mai grele, identificate la fiecare contopire în parte) în procesele succesive de contopire. Această sancţiune mai severă ar apărea în condiţiile în care legea penală nu reglementează contopirea între pedepse rezultante parţiale, obţinute în prealabil, conform aceloraşi reguli de contopire prevăzute pentru concursul de infracţiuni. Astfel, s-ar modifica baza de calcul al pedepsei rezultante (pedeapsa aplicată pentru fiecare infracţiune) şi modul de calcul al sporului de pedeapsă reglementat de art. 39 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Codul penal, în condiţiile în care sporul de pedeapsă este prevăzut să fie o treime din totalul pedepselor cu închisoarea, respectiv amenda (după aplicarea pedepsei celei mai grele), iar nu o treime din totalul unor pedepse la care s-a adăugat anterior un spor (rezultantele parţiale). Modalitatea de calcul al pedepsei pluralităţii intermediare întemeiată pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal determină, în realitate, o aplicare extensivă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, în dezavantajul acuzatului, situaţie care contravine art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nu în ultimul rând, este de subliniat că, deşi art. 43 alin. (2) din Codul penal reliefează coexistenţa celor trei forme de pluralitate (concurs, pluralitate intermediară şi recidivă), în concret, mecanismul de stabilire a pedepsei face trimitere la dispoziţiile concursului de infracţiuni şi, apoi, la cele ale recidivei postcondamnatorii. Aceasta înseamnă că legiuitorul a acordat prioritate dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, în detrimentul celor privind recidiva, nefiind valorificate cronologic formele de pluralitate de infracţiuni existente. Or, aplicarea pedepsei în cadrul unei operaţiuni unice de contopire în cazul pluralităţii intermediare, aşa cum rezultă din interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, corespunde voinţei legiuitorului exprimată şi în art. 43 alin. (2) din Codul penal de a nu valorifica formele de pluralitate de infracţiuni în ordine cronologică. Dintr-o altă perspectivă, se constată că prin art. 43 alin. (2) din Codul penal nu se face nicio referire la tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare (deşi reprezintă un tip de pluralitate de infracţiuni care, din punctul de vedere al gravităţii reiterării conduitei infracţionale, este intermediară între concursul de infracţiuni şi recidiva postcondamnatorie), aspect de natură a întări interpretarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal în sensul că aceste din urmă prevederi legale echivalează tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare cu tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni. Se demonstrează o dată în plus că, pentru pluralitatea intermediară de infracţiuni, nu există dispoziţii de regim sancţionator diferite de cele ale concursului de infracţiuni. Prevederile art. 79 alin. (2) din Codul penal, care reglementează concursul între cauzele de agravare, sprijină interpretarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal în conformitate cu care tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, fără nicio diferenţiere. Potrivit acestei norme legale, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă. Aşadar, printre cauzele de agravare a răspunderii penale, cu consecinţe asupra cuantumului pedepsei, nu este enumerată pluralitatea intermediară, ci doar concursul de infracţiuni şi recidivă, ceea ce evidenţiază, încă o dată, că dispoziţiile legale nu impun un algoritm de calcul al pedepsei pentru pluralitatea intermediară distinct de cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, care să conducă la pedepse mai severe decât cele care se stabilesc în conformitate cu regulile de contopire a pedepselor reglementate în materia concursului de infracţiuni. Împrejurarea că pluralitatea intermediară este o formă a pluralităţii de infracţiuni, cu asemănări atât cu recidiva postcondamnatorie, cât şi cu concursul de infracţiuni, de natură a demonstra perseverenţă infracţională, şi faptul că pedeapsa aplicată definitiv anterior nu şi-a atins scopul pot fi valorificate în procesul de individualizare în cazul fiecărei infracţiuni din structura celui de-al doilea termen al pluralităţii intermediare. În consecinţă, aspectele care dovedesc că pluralitatea intermediară de infracţiuni poate fi considerată o cauză de agravare a răspunderii penale nu pot fi argumente pentru interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal şi aplicarea unei sancţiuni mai severe, calculată în altă modalitate decât prin contopirea pedepselor ce alcătuiesc termenii pluralităţii intermediare, într-o singură operaţiune de contopire. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 473 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, va stabili că în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operaţiuni unice, potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni. În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operaţiuni unice, potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2020. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Simona Dănăilă