Decizia Nr.895 din 17.12.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 şi art. 666 din Codul de procedură civilă
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 84 din 04 februarie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 20 şi pct. 29 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, excepţie ridicată de Liana-Corina Alexan şi Maria Alexan în Dosarul nr. 24.522/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 953D/2015.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că partea Petre-Vasile Şerbănescu a depus un punct de vedere prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că nu este încălcat accesul liber la justiţie al persoanei şi că încuviinţarea executării silite este supusă controlului de legalitate al instanţei judecătoreşti.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 11 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.522/271/2014, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 20 şi pct. 29 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, excepţie ridicată de Liana-Corina Alexan şi Maria Alexan într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare formulată împotriva executării silite pornite, la cererea creditorului, de către executorul judecătoresc în temeiul unui titlu executoriu reprezentat de un contract de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat, învestit cu formulă executorie. Învestirea cu formulă executorie a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară a fost realizată prin încheierea din 12 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Oradea, iar cererea de executare silită a fost formulată la 20 noiembrie 2014, dată la care executorul judecătoresc a şi încuviinţat executarea silită.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că posibilitatea declanşării imediate a procedurii executării silite odată cu învestirea titlului executoriu cu formulă executorie încalcă principiile de drept care delimitează procedura învestirii cu formulă executorie de cea a încuviinţării executării silite. O asemenea posibilitate stabilită prin textele legale criticate este în contradicţie atât cu art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, cât şi cu art. 638 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispoziţii care nu obligă trecerea în mod imperativ şi obligatoriu la pornirea executării silite odată cu învestirea cu formulă executorie.7. De asemenea, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că contestaţia la executare formulată nu suspendă executarea silită pornită de către executorul judecătoresc, instanţa judecătorească neputând cenzura legalitatea încheierii de încuviinţare a executării silite mai înainte ca aceasta să îşi producă efectele juridice.8. Cu privire la art. I pct. 29 din Legea nr. 138/2014, se arată că prin competenţa acordată executorului judecătoresc de a încuviinţa executarea silită, pe de o parte, se conferă acestuia puterea unei instanţe judecătoreşti, contrar art. 124 şi 125 din Constituţie, iar, pe de altă parte, acesta devine o instanţă extraordinară în sensul art. 126 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, se apreciază că textul criticat încalcă accesul liber la justiţie, precum şi dreptul la apărare al debitorului prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2), respectiv art. 24 din Constituţie.9. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, se arată că dispoziţiile art. I pct. 20 din Legea nr. 138/2014 nu îngrădesc accesul liber la justiţie, reglementând doar modalitatea de învestire cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti. Încuviinţarea executării silite dispusă de executorul judecătoresc este o procedură formală supusă controlului legalităţii sau temeiniciei conform art. 666 alin. (6) din Codul de procedură civilă; o atare soluţie legislativă fluidizează procedura executării silite şi nu afectează puterea judecătorească, neputându-se, astfel, constata o ingerinţă în înfăptuirea justiţiei.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. I pct. 20 şi pct. 29 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedurăcivilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe. În realitate, având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază", Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 640¹ şi art. 665 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012. Soluţia legislativă cuprinsă în aceste dispoziţii, în urma republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, a fost preluată în art. 641 - Învestirea cu formulă executorie şi art. 666 - Încuviinţarea executării silite, texte asupra cărora Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie. Acestea au următorul cuprins:– Art. 641: „(1) Titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.
(2) Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales.(3) Instanţa va verifica dacă înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum şi alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege.(4) Încheierea prin care se respinge cererea de învestire cu formulă executorie poate fi atacată numai cu apel de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare. (5) Încheierea prin care se admite cererea de învestire cu formulă executorie nu este supusă niciunei căi de atac, dar legalitatea acesteia poate face obiectul contestaţiei la executare.(6) Formula executorie are următorul cuprins:Noi, Preşedintele României, Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul (Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s-a pronunţat prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie. Ordonăm agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condiţiile legii. (Urmează semnătura preşedintelui completului şi a grefierului.) – Art. 666: „(1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei. (2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 657 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.(4) Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie; 4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege. (6) Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare".14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor şi art. 126 alin. (5) privind interdicţia înfiinţării de instanţe extraordinare. De asemenea, Curtea reţine că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, este invocat, în mod implicit, şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legilor.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea reglementează cu privire la învestirea cu formulă executorie. Această instituţie a fost consacrată prin dispoziţiile art. 269 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 374 alin. 1 din cod stabilind, iniţial, că nicio hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. 1, iar, ulterior, după modificările aduse prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, că hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. 1. De asemenea, art. 374¹ din cod, cuprinzând o normă cu caracter general, prevedea că „Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie".16. Cu privire la învestirea cu formula executorie, Curtea, în jurisprudenţa sa referitoare la prevederile corespondente din Codul de procedură civilă din 1865, a reţinut că aceasta este un ordin dat în numele Preşedintelui României organelor de executare, agenţilor administrativi şi procurorilor ca, după caz, să procedeze la executarea hotărârii sau să sprijine această executare. Aşa fiind, rezultă că Preşedintele României, ca şef al puterii executive, dă structurilor acesteia un ordin care are semnificaţia colaborării puterilor statului la aplicarea Constituţiei şi a legilor, ceea ce nu înfrânge principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat (a se vedea Decizia nr. 162 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 14 decembrie 1999, Decizia nr. 163 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, Decizia nr. 471 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007, Decizia nr. 740 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 1.607 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2011, Decizia nr. 1.262 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 389 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 7 iunie 2012). De asemenea, Curtea a statuat că, „în cadrul procedurii de învestire cu formula executorie a hotărârilorjudecătoreşti, instanţa nu judecă fondul cauzelor, ci îndeplineşte o formalitate necesară punerii în executare a acestora de către organele competente. Prin urmare, în această fază procesuală nu sunt puse în discuţie drepturi sau interese ale părţilor [...]" (Decizia nr. 1.262 din 27 septembrie 2011, precitată).17. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă la 15 februarie 2013, legiuitorul a renunţat la exigenţa învestirii cu formulă executorie, astfel încât nici hotărârile judecătoreşti şi nici înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu nu mai sunt supuse învestirii cu formulă executorie, ele fiind supuse doar încuviinţării executării silite la instanţa de executare. După intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, legiuitorul a reintrodus învestirea cu formulă executorie numai în privinţa titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, această operaţiune fiind realizată de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în cameră de consiliu, fără citarea părţilor.18. Având în vedere cele anterior arătate, Curtea observă o lipsă de stabilitate a normelor juridice care reglementează instituţia învestirii cu formulă executorie, acestea fluctuând în mod radical într-un interval temporal mai mic de 2 ani. Soluţia legislativă la care s-a ajuns, respectiv învestirea cu formulă executorie numai a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, în privinţa căreia jurisprudenţa anterior citată a Curţii îşi păstrează valabilitatea, respectă, în sine, exigenţele art. 124 şi 126 din Constituţie referitoare la înfăptuirea justiţiei şi competenţa instanţelor judecătoreşti, întrucât acestea, bucurându-se de garanţiile de independenţă şi imparţialitate, certifică faptul că aceste înscrisuri sunt apte, din punct de vedere juridic, să fie valorizate prin executare silită, aşadar, de a fi titluri executorii; în acest sens, art. 641 alin. (3) din cod menţionează că instanţa judecătorească verifică dacă „înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum şi alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege". În consecinţă, numai prin mijlocirea instanţelor judecătoreşti se poate da un ordin în numele Preşedintelui României organelor de executare, agenţilor administrativi şi procurorilor ca, după caz, să procedeze la executarea hotărârii sau să sprijine această executare. Acest ordin confirmă forţa executorie a înscrisului şi deschide posibilitatea creditorului de a apela la forţa de constrângere a statului. Aşadar, punerea în executare silită a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, este condiţionată, în primul rând, de învestirea sa cu formulă executorie, iar, în al doilea rând, de cererea de executare silită formulată de către creditor şi încuviinţată de executorul judecătoresc. În schimb, hotărârile judecătoreşti prevăzute la art. 632 alin. (2), art. 633 şi art. 634 din cod nu sunt supuse acestei formalităţi, întrucât este de la sine înţeles că acestea, fiind titluri executorii şi ţinând seama de faptul că emană în mod direct de la puterea judecătorească, dau posibilitatea creditorului de a apela la agenţii puterii executive în vederea executării silite. De aceea, în privinţa hotărârilor judecătoreşti, creditorul trebuie să formuleze doar o cerere de executare silită, cerere supusă încuviinţării executorului judecătoresc. În consecinţă, Curtea constată că art. 641 din Codul de procedură civilă nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, conţinutul său normativ fiind unul clar, precis şi previzibil. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în textul analizat este în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 124 din Constituţie, întrucât autoritatea care dispune învestirea cu formulă executorie - procedură necontencioasă - este o instanţă judecătorească, care, la rândul său, beneficiază de garanţiile de independenţă şi imparţialitate inerente dreptului la un proces echitabil. De asemenea, lipsa citării părţilor respectă exigenţele art. 21 din Constituţie, având în vedere că această procedură nu vizează drepturile sau interesele părţilor (a se vedea şi paragraful 16 al prezentei decizii). Curtea mai observă că dispoziţiile art. 24 din Constituţie, privite prin prisma debitorului, art. 125 din Constituţie, care reglementează statutul constituţional al judecătorilor, şi art. 126 alin. (5) referitor la instanţele extraordinare nu sunt incidente în analiza referitoare la constituţionalitatea art. 641 din Codul de procedură civilă.19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că, în redactarea iniţială a Codului de procedură civilă aplicabilă în perioada 15 februarie 2013-18 octombrie 2014, data intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, încuviinţarea executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi înscrisurilor cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu se realiza de către instanţa de executare, respectiv de judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care urma să facă executarea, creditorul putând alege un executor judecătoresc din raza curţii de apel unde se află imobilul, unde se află domiciliul/sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea [art. 650 alin. (1) şi (2), art. 651 alin. (1) şi art. 665 alin. (1)]. După intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, procedura încuviinţării executării silite a fost regândită, în sensul că hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii - acestea din urmă învestite cu formulă executorie - se pun în executare silită de către executorul judecătoresc numai după ce acesta încuviinţează executarea silită (în prezent, art. 666 din Codul de procedură civilă).20. Având în vedere noul cadrul normativ, Curtea reţine că, de principiu, titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească sau de un înscris, altul decât o hotărâre judecătorească, învestit cu formulă executorie, poate fi pus în executare silită la cererea creditorului în măsura în care debitorul nu a executat de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu [a se vedea, în acest sens, art. 622 alin. (1) şi (2) din cod]. Creditorul, prin formularea cererii de executare silită, solicită concursul statului în realizarea şi concretizarea titlului său. Dacă învestirea cu formulă executorie are semnificaţia unui ordin dat pentru a pune în executare titlul executoriu, fiind o formalitate necesară sub aspectul colaborării puterilor în stat - aşadar, ea exprimă mai degrabă o relaţie între autorităţile publice, şi nu între creditor şi debitor -, în schimb, încuviinţarea executării silite are semnificaţia apelării la forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni. Ea deschide posibilitatea realizării efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia. 21. Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, „procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia" (Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009). Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunţată în Cauza S.C. Ruxandra Trading - S.R.L. împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 7 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României, paragraful 55). Raportând cele anterior expuse la cauza de faţă, Curtea reţine că, prin formularea cererii de executare silită, creditorul solicită declanşarea celei de-a doua faze a procesului civil, respectiv executarea silită. 22. Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, sub aspectul independenţei şi imparţialităţii autorităţii, atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014, paragraful 16, prin care Curtea a statuat în sensul că, prin încuviinţarea executării silite de către instanţa judecătorească, este respectat caracterul unitar al procesului civil, plasând executarea silită sub controlul instanţelor judecătoreşti). Curtea, prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, a stabilit că declanşarea celei de-a doua etape a procesului civil se poate realiza doar prin exercitarea controlul judecătoresc cu privire la aceasta. Este o exigenţă constituţională care trebuie respectată de legiuitor, indiferent de actul normativ care reglementează procedura executării silite (Codul de procedură civilă din 1865 sau Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă) şi de faptul că legea impune sau nu obligaţia învestirii cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, după caz.23. În acest context, Curtea constată că, potrivit art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, prin încuviinţarea executării silite se verifică dacă: cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege. Analizând aceste aspecte, Curtea reţine, pe de o parte, că competenţa executorului judecătoresc de a verifica dacă înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, constituie, potrivit legii, titlu executoriu [art. 666 alin. (5) pct. 2 din cod] se suprapune cu competenţa instanţei judecătoreşti ca în procedura învestirii cu formulă executorie a acestuia să verifice dacă înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, ceea ce echivalează cu posibilitatea acordată executorului judecătoresc de a controla legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, iar, pe de altă parte, competenţa executorului judecătoresc menţionată la art. 666 alin. (5) pct. 4-7 din cod presupune realizarea unor aprecieri făcute de acesta care excedează competenţei sale de punere în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii [ art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011]. Or, Constituţia recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune" dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită (a se vedea Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, sau Decizia nr. 189 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 22 februarie 2001). Aşadar, Curtea constată că nu este de competenţa executorului judecătoresc să dispună el însuşi executarea titlului executoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanşate de către o instanţă judecătorească. Intervenţia instanţei judecătoreşti nu se poate realiza ex post, eventual pe calea soluţionării unei contestaţii la executare, conform art. 712 din cod, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura şi nici acoperi viciul de neconstituţionalitate al actului care a declanşat executarea silită, fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar.24. Executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între creditor şi debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor [art. 670 din Codul de procedură civilă]. Astfel cum s-a subliniat şi în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Mai mult, acesta nu dispune de imperium - atribut care caracterizează numai judecătorul - pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti (a se vedea şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Kleyn şi alţii împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93-99). 25. Expunerea de motive a legii, avizul Consiliului Legislativ şi punctul de vedere al Guvernului nu fac nicio referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009; expunerea de motive a legii menţionează doar că noua soluţie legislativă este justificată de „creşterea volumului de activitate al instanţelor de executare din cauza numărului relativ mare de cereri de încuviinţare a executării silite" şi că, „pentru a elimina inconvenientul rezultat din această sporire a competenţei [instanţelor judecătoreşti - s.n.], se impune eliminarea etapei de încuviinţare a executării silite din competenţa instanţei şi atribuirea acestei sarcini executorului judecătoresc". În consecinţă, prin adoptarea Legii nr. 138/2014, încuviinţarea executării silite a fost dată în competenţa executorului judecătoresc, ceea ce echivalează cu preluarea în noul Cod de procedură civilă a unei soluţii legislative constatată în precedent ca fiind neconstituţională. Indiferent de motivaţiile care au fost avute în vedere la adoptarea Legii nr. 138/2014, legiuitorul nu poate încălca exigenţele constituţionale stabilite prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, ci trebuie să găsească alte modalităţi de rezolvare a dificultăţilor întâmpinate în practică în acord cu Constituţia. În acest sens, Curtea, în repetate rânduri, a statuat că „adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" [a se vedea Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, şi Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 38]. 26. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial şi a stabilit că „revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale (a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 318 din 11 mai 2015). În aceste condiţii, Curtea reţine că legiuitorul, încălcând autoritatea de lucru judecat şi efectele erga omnes ale deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, a procedat într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia. Întrucât respectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, Curtea constată că obligaţiile constituţionale care rezultă din jurisprudenţa sa circumscriu cadrul activităţii legislative viitoare; or, în cauza de faţă, Curtea reţine că, prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, legiuitorul a acţionat ultra vires, încălcându-şi obligaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4).27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea urmează a constata încălcarea art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie, prin prisma faptului că începerea/declanşarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, astfel că nu sunt respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei autorităţii, înfăptuirea justiţiei fiind „delegată" executorului judecătoresc, precum şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât legiuitorul nu a respectat Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, ignorând exigenţele constituţionale stabilite prin aceasta. De asemenea, Curtea, reţinând încălcarea prevederilor constituţionale antereferite, constată că soluţia legislativă contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin prisma exercitării de către executorii judecătoreşti a unei activităţi specifice instanţelor judecătoreşti.28. Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată. De asemenea, odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale, legiuitorul, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, are obligaţia de a pune de acord întreaga procedură de încuviinţare a executării silite cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi încălcate prin prezenta decizie, aşadar, implicit, cu decizia Curţii Constituţionale, ale cărei considerente şi dispozitiv sunt general obligatorii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 77), şi să procedeze, în consecinţă, la respectarea exigenţelor constituţionale. Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, devenind, astfel, competente să încuviinţeze executarea silită [a se vedea mutatis mutandis, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, sau Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015*), nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii]. Aşadar, din ziua publicării prezentei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează.*)Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016.29. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 24, art. 125 şi art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au incidenţă în privinţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, invocarea art. 24 din Constituţie putând avea incidenţă numai în privinţa contestaţiei la executare, iar celelalte două texte constituţionale nu sunt aplicabile în procedura executării silite.30. Invocarea pretinsei imprecizii a normelor procedural civile în materia executării silite cu privire la problema executării voluntare şi de bunăvoie a unui titlu executoriu este dedusă din coroborarea art. 622 cu art. 664 şi următoarele din Codul de procedură civilă, însă aspectele învederate reprezintă mai degrabă chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, revenind instanţelor judecătoreşti competenţa de a soluţiona problemele ridicate de autorul excepţiei pe calea contestaţiei la executare. Totuşi, Curtea subliniază faptul că executarea voluntară şi de bunăvoie nu trebuie să fie un aspect iluzoriu al procedurii de executare, întrucât, potrivit art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, numai în cazul în care nu se realizează o atare executare a obligaţiei, aceasta va fi adusă la îndeplinire prin executare silită, aşadar, prin declanşarea celei de-a doua faze a procesului civil, respectiv executarea silită. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă şi cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liana-Corina Alexan şi Maria Alexan în Dosarul nr. 24.522/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 decembrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent-şef, Benke Károly