Decizia Nr.999 din 14.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 318 şi 319¹ din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Adrian Almăşan în Dosarul nr. 1.476/57/2009 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia comercială.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi de menţinere a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 17 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.476/57/2009, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 318 şi 319¹ din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Adrian Almăşan într-o cauză având ca obiect o contestaţie în anulare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dreptul de acces la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui „stat contractant“ ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri judecătoreşti, de la orice instanţă ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 din Convenţie. Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat în funcţie de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi în funcţie de natura şi cuantumul creanţei stabilite prin hotărâre. O anumită perioadă de timp pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti defavorabile administraţiei poate fi acceptată în circumstanţele specifice ale unei cauze, cu condiţia ca amânarea rezultată să nu aducă atingere chiar substanţei dreptului protejat de art. 6 din Convenţie.Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia comercială opinează în sensul că dispoziţiile criticate nu sunt contrare prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât legiuitorul are dreptul de a stabili normele de procedură pentru reglementarea căilor extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate beneficiind de toate garanţiile menite să le asigure dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 317, 318 şi 319¹ din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:

– Art. 317: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.“;

– Art. 318: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.“;

– Art. 319¹: „Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia depunerii unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul român, art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 317, 318 şi 319¹ din Codul de procedură civilă, prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale ca cele invocate în prezenta cauză, statuând că textele criticate sunt norme de procedură pe care legiuitorul este liber să le edicteze în baza prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 787 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 16 iulie 2010, Decizia nr. 1.676 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 25 februarie 2010, Decizia nr. 1.270 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 23 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 1.482 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010. Distinct de cele arătate, atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea sunt căi extraordinare de atac de retractare, admisibile numai în cazurile limitativ prevăzute de lege. Aşa fiind, prin aceste mijloace procedurale instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, neputând să examineze justeţea soluţiei pronunţate. Partea interesată are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile în faţa judecătorului fondului ori în faţa judecătorului în căile ordinare de atac, fără a se putea admite soluţia reexaminării sine die a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât, cu excepţia materiei penale, liberul acces la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). De asemenea, prin Decizia nr. 465 din 2 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 4 mai 2009, Curtea a statuat că prevederile art. 317 din Codul de procedură civilă nu au în vedere hotărârile judecătoreşti susceptibile de a fi atacate pe căile ordinare de atac, care oferă părţilor cadrul procesual adecvat în care să îşi poată exercita, cu diligenţă, drepturile procesuale de pe poziţii de egalitate, ci se referă la hotărârile irevocabile, împotriva cărora mai pot fi exercitate doar căile extraordinare de atac, cum este cazul contestaţiei în anulare şi/sau al revizuirii. Legiuitorul a prevăzut limitativ cazurile în care poate fi atacată o hotărâre irevocabilă pe o asemenea cale, tocmai pentru a garanta echitatea actului de justiţie şi pentru a-l pune pe justiţiabilul care nu a putut invoca, din motive, desigur, neimputabile lui, nelegalitatea citării şi/sau încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă într-o situaţie egală cu cel care a invocat aceste motive în apel sau în recurs, cu intenţia de a crea un tratament juridic egal între aceştia. Rezultă aşadar că, odată invocate pe calea apelului sau recursului, aceste motive urmează a fi cenzurate de către instanţă, care se va pronunţa asupra lor, astfel încât nepronunţarea asupra acestor motive în faza recursului dă posibilitatea părţii interesate să le invoce în cadrul contestaţiei în anulare, potrivit art. 317 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Din moment ce partea ar fi putut invoca aceste motive pe calea apelului sau recursului, Curtea observă că ar fi de prisos să i se mai acorde încă o dată această posibilitate pe calea contestaţiei în anulare. Atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă, neexistând temeiuri pentru modificarea jurisprudenţei Curţii în această materie. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 318 şi 319¹ din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Adrian Almăşan în Dosarul nr. 1.476/57/2009 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia comercială. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu