MOTIUNE Nr. 1
din 13 februarie 2007
Minciuna-Adevarul Justitiei
Macovei
ACT EMIS DE:
SENATUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 116 din 15 februarie 2007
Senatul adoptă prezenta
moţiune simplă.
„ Voi face tot ce-mi stă în
putere să facem o strategie de reformă corectă, bună, realistă şi care, în
final, să ducă la un alt sistem de justiţie".
Aceasta declară doamna Monica Luisa Macovei la
începutul învestiturii sale ca ministru al justiţiei. Şi, într-adevăr, aceasta
era esenţa mandatului său, esenţa desăvârşirii statului de drept, esenţa
aşteptărilor societăţii româneşti şi a exigenţelor legate de integrare.
Declaraţia a rămas unică şi uitată. Au trecut mai mult
de 2 ani şi Ministerul Justiţiei nu a prezentat niciuneia dintre instituţiile
fundamentale ale statului, nici societăţii civile, nici populaţiei un minimum
de program coerent, corect - cum spunea -, realist, care să schiţeze măcar o
idee fundamentală despre reforma sistemului justiţiei.
După numai 5 luni de la învestire, în ziua de 9 mai
2005, doamna Monica Luisa Macovei capitula fără luptă, declarând la
Cluj-Napoca, în fieful domnului Boc: „Accept ca reforma să fie făcută de
Consiliul Superior al Magistraturii."
Cu alte cuvinte, ministrul Guvernului Alianţei D.A., în
al cărei program de guvernare un loc important revenea reformei justiţiei,
renunţa, în nume propriu, cu de la sine putere, de la împlinirea principalei
îndatoriri pe care o avea. Era primul semn vizibil de autoizolare a ministrului
Macovei în guvernul din care făcea parte, de distanţare de la programul
acestuia, de „privatizare", dacă se poate spune aşa, a politicii
guvernamentale.
Mai grav însă decât abandonarea misiunii sale şi chiar
decât nesocotirea aşteptărilor populaţiei era caracterul profund
neconstituţional al anunţului făcut şi al „strategiei" personale ce avea
să fie urmată. Acest transfer de răspundere către Consiliul Superior al
Magistraturii contravenea încă, din intenţia sa, Constituţiei României. Conform
art. 133 din Legea fundamentală a statului, rolul Consiliului Superior al
Magistraturii este doar acela de a fi „garantul independenţei justiţiei". In structura şi atribuţiile prevăzute prin Constituţie, Consiliului
Superior al Magistraturii nu îi revine nicidecum prefigurarea sau adoptarea
unor măsuri legislative ori executive care să reformeze justiţia; acestea
reprezintă, tot în conformitate cu Legea fundamentală, atributele celorlalte
două puteri ale statului, separate şi aflate în echilibru cu autoritatea
judecătorească. Politicile sunt stabilite şi îndeplinite de clasa politică, în
numele voinţei populare care o legitimează prin alegeri libere. Autoritatea
judecătorească, independentă politic, nu face politici, ea aplică legile,
inclusiv legile reformatoare, păstrându-şi independenţa garantată de C.S.M.
Transferul grav, neconstituţional, de prerogative şi de
responsabilitate către C.S.M. nu a avut drept scop şi urmări numai dorinţa
ministrului Macovei de a scăpa de sarcina grea şi imperativă a reformării
justiţiei. El s-a asociat cu un plan demonic de subminare a prestigiului şi
credibilităţii C.S.M., iar prin aceasta, al autorităţii judecătoreşti în
ansamblu. Raporturile ministrului justiţiei cu C.S.M. au fost programate a fi
tensionate până la paroxism. Acest trist şi grav adevăr este confirmat de o a
treia declaraţie a doamnei ministru, făcută presei. Referindu-se la stilul
„colaborării" sale cu C.S.M., organism colegial şi eligibil, în care
ministrul este un simplu membru şi se supune votului majoritar, doamna Macovei
anunţa: „Dacă nu se rezolvă, ţip."
Şi, într-adevăr, aceşti ani de „colaborare" cu
C.S.M. au fost marcaţi de un şir necontenit de ţipete, acuze, jigniri,
discreditări. Chiar dacă nu formează tema prezentei moţiuni, nu putem să nu
observăm că strategia contradictorie a ministrului justiţiei, pe de o parte, de
a abandona răspunderea reformei şi a o transfera - neconstituţional - la
C.S.M., iar pe de altă parte, de a culpabiliza din start şi apoi continuu,
C.S.M., de a-l demoniza şi discredita, coincide cu un proces mai amplu de
destabilizare a echilibrului puterilor în stat, de subminare a încrederii în
instituţiile fundamentale ale democraţiei petrecute în aceşti ultimi ani.
Aşadar, ca o primă concluzie generică despre stilul şi
activitatea ministrului justiţiei trebuie să observăm că, prin eschivarea de la
răspunderea înfăptuirii reformei în justiţie, urmată de acuzaţia, premeditată,
că C.S.M. nu înfăptuieşte această reformă, care, constituţional, nu îi revine,
doamna Monica Luisa Macovei înregistrează o primă mare minciună. Domnia sa a
reuşit ca, în ochii unor cercuri ale puterii, în ochii unei părţi a presei, iar
prin aceasta, în ochii unei părţi a populaţiei, să apară ca un promotor
neînţeles şi obstrucţionat al reformei, când, în realitate, nu avea niciun
program de reformă reală.
Au existat unele proiecte de legi, susţinute cu zgomot
şi, adesea, capricios, dar acestea au fost în majoritate reşapări ale
legislaţiei existente, ascunzând câteodată prevederi autarhice sau contrare
statului de drept, promovate într-un stil ce transformau analiza de către
Guvern sau Parlament într-o procedură pripită, formală, generatoare de greşeli.
Dar nu lipsa de iniţiative legislative mici şi mijlocii o reproşăm ministrului,
ci lipsa totală a unei
strategii, a unui proiect de reformă, mergând până la abandonarea declarată a
acestei îndatoriri, însoţită de acuzele nesincere că e victima nu a propriei
delăsări sau neputinţe, ci a sabotajului magistraţilor. Din nefericire, în mod
grav pentru ţară, autoaureolarea cu merite şi culpabilizarea celorlalţi au
constituit singura strategie a ministrului, şi anume strategia unei false
imagini în ochii unor cercuri europene, imagine întărită prin contrast la fel
de fals, acela al discreditării, inclusiv în străinătate, a magistraţilor din
România.
Nu acredităm prin această moţiune ideea că justiţia nu
are carenţe. Dimpotrivă, are lipsuri foarte, foarte mari. Problema este că
defectele justiţiei nu se îndreaptă de la sine şi, cu atât mai puţin, prin
abordări demagogice sau demonizări în bloc. Crearea unui sistem judiciar
performant, corect şi credibil presupune reformă, presupune concepţie,
presupune coduri, presupune o confirmare în timp, presupune corelări strategice
în toată sfera ordinii de drept şi colaborare cu toate organismele răspunzătoare
de ordinea de drept. Ori, înspre acest larg orizont nu s-a schiţat nimic.
Evocând nevoia colaborării în
spaţiul ordinii de drept, remarcăm încă o diversiune. După cum se ştie,
capitolul respectiv al Programului de integrare se numeşte „Justiţie şi Afaceri
Interne". Nu întâmplător. Intre aceste domenii există o foarte strânsă
legătură. Doamna ministru Macovei şi protectorii domniei sale au acţionat
astfel încât toate neîmplinirile din sectorul J.A.I. să fie atribuite
justiţiei.
Exemplul cel mai elocvent îl constituie campania
anticorupţie. Pe de o parte, lupta împotriva corupţiei s-a redus la vânătoarea
de cazuri spectaculare, la „peştii cei mari", cum s-a spus. Are şi această
vânătoare de rechini importanţa ei, iar doamnei Macovei îi revine meritul de a
fi demolat mitul infailibilităţii demnitarilor şi potentaţilor. Ultimele
semnale sunt că şi în această privinţă s-a acţionat partizan, dar urmează ca
viitorul să aducă lumină. Problema este că, fie şi în domeniul marii corupţii,
rezultatele sunt sub aşteptări. Iar când cazurile trimise în instanţe au trenat
ori au fost infirmate, vina a fost întotdeauna atribuită justiţiei. Dar
justiţia lucrează, cum s-ar spune, „cu materialul clientului". In domeniul
penal, calitatea şi rezultatele actului de justiţie depind, în foarte mare
măsură, de calitatea urmăririi penale, începând cu soliditatea şi calitatea
investigaţiilor prealabile. Nu cunoaştem să fi intenţionat măcar o analiză a
originii rateurilor penale în sfera parchetului, poliţiei, serviciilor de informaţii.
Totdeauna, vinovată, coruptă apare justiţia.
Ordinea de drept este grav compromisă. Pe străzi şi în
locurile publice se afirmă dreptul pumnului şi conştiinţa impunităţii. Numărul
crimelor grave, în stil mafiot, cu autori nedescoperiţi, întăreşte conştiinţa
impunităţii în concepţia celor înclinaţi spre fărădelege. Comportamentul
violent mărunt - în familie, între vecini, în traficul rutier, pe stadioane -
este ignorat, chiar dacă stă la baza lanţului trofic ce are în vârf marea
violenţă. Inmulţindu-se, această zonă neagră, neexplorată, a criminalităţii fie
alimentează dispreţul faţă de lege al unora şi resemnarea altora, fie
aglomerează instanţele copleşite de dosare şi sufocate în proceduri greoaie.
Ce a întreprins doamna ministru Monica Luisa Macovei,
în afara retoricii, împotriva criminalităţii? Domnia sa are două „mari
realizări", pentru care merită chiar să intre în istorie:
1. a blocat aplicarea noului Cod penal, elaborat de
specialişti, adoptat de Parlament, promulgat de Preşedintele României;
2. a desfiinţat Institutul de Criminologie.
Noul Cod penal trebuia să intre în vigoare la data de
30 iunie 2005. Menţionăm că acest termen era prevăzut prin lege, acordându-se o
perioadă de un an de zile pentru asimilarea reglementărilor noului cod de către
justiţie, populaţie, specialiştii dreptului. Un asemenea interval a fost
absolut necesar pentru ca toată lumea să afle de reglementări, iar specialiştii
să le aprofundeze pentru interpretarea şi aplicarea cât mai unitară.
Preluându-şi învestitura, doamna ministru Macovei a
minţit Guvernul din care face parte, susţinând că noul Cod penal nu satisface
exigenţele Uniunii Europene, în special în două privinţe: nu ar prevedea
răspunderea penală a persoanei juridice şi nu ar prevedea posibilitatea
confiscării averii membrilor de familie, în cazul anumitor infracţiuni. Cu
această motivare a determinat adoptarea unei serii de ordonanţe de urgenţă
pentru amânarea intrării în vigoare a noului Cod penal. Consecinţa a fost
derutarea magistraţilor, specialiştilor şi a justiţiabililor, nesiguranţa
defavorabilă ordinii de drept, confuzie totală în formarea viitoarelor
generaţii de jurişti, aflaţi în perioada de formare, mediul academic
nemaiştiind ce să predea.
După un timp, doamna ministru a anunţat că „rezolvă
restanţele integrării" („restanţe" care, în această privinţă, existau
numai prin zicerile domniei sale şi prin intoxicarea de către domnia sa a
oficialilor europeni), modificând vechiul Cod penal - Codul penal ceauşist.
Modificările au constat, în principal, în includerea în Codul penal vechi,
ceauşist, exact a reglementărilor în privinţa răspunderii persoanei juridice şi
a confiscării de la membrii familiei, reglementări care existau - în parte ad litteram - în noul Cod penal a cărui
aplicare o bloca. O altă categorie de modificări a constat fie în
dezincriminarea unor fapte, în scop populist, contrar ordinii de drept şi
constituţionale, fie în modificarea unor reglementări care vizau stilul de
lucru infracţional al ministrului, adaptându-le astfel încât faptele domniei
sale să fie dezincriminate.
Ne referim chiar la exemplul dat, constând în
dezinformarea, în scris, sub semnătură, a Guvernului
şi a organismelor europene, privind pretinsele lacune ale Codului penal.
Impreună cu alte dezinformări şi pârâciuni colportate în cercurile Uniunii
Europene, doamna Macovei s-a făcut susceptibilă de inculpare pentru comunicarea de informaţii false „de
natură să aducă atingere (...) relaţiilor internaţionale ale României". Prin
modificările operate în vechiul Cod penal (art. 1681) şi prin blocarea aplicării noului
Cod penal (art. 278), cetăţeanul Macovei scapă de sub incidenţa legii penale
pentru minciunile proferate.
Dezordinea totală în materia legislaţiei penale a dus
la situaţia, unică prin ridicol în istoria dreptului universal, ca România să
aibă, la un moment dat, în vigoare, două coduri penale, în vreme ce Ministerul
Justiţiei anunţa că elaborează şi un al treilea.
Multă energie a consumat ministrul justiţiei pentru
reformarea Ministerului Public, dar nu în conformitate cu cerinţele statului de
drept, ci cu interesele aservirii politice. Mărturie stau obstinaţia cu care se
opune propunerii numirii procurorului general de către C.S.M., conform
Constituţiei, şi diversiunea că propunerile legislative în acest sens ar urmări
schimbarea conducerilor care „merg bine". Fără îndoială că aducerea
legilor în concordanţă cu Constituţia nu atrage schimbarea persoanelor (de
altfel, numirile se fac de Preşedintele României), dar cea care a schimbat
procurorul general, după o pregătire perfidă, constând în denaturarea
bilanţului Parchetului General, a fost doamna ministru Macovei.
Reformarea Ministerului Public presupunea o lege
coerentă, unitară, bine documentată, pe care doamna ministru s-a angajat că o
va propune. In locul ei a promovat nu mai puţin de 7 modificări ale legii
existente (Legea nr. 508/2004), cârpeli cu petice de tablă tăioasă, pentru că
mai întotdeauna a introdus reglementări care au scandalizat specialiştii şi
societatea civilă. Ultima dintre ele a fost făcută prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 131/2006, elaborată în stilul Macovei, adică în pripă şi sub
presiune. Şi acest episod a fost marcat de nesinceritate, vizibilă pentru
oricine compară expunerea de motive cu modificările propuse, precum şi de
absenţa juxtapunerii reglementărilor aflate în dezbatere, aşa cum este practica
de legiferare.
In niciun domeniu al dreptului Ministerul Justiţiei,
sub conducerea doamnei Monica Luisa Macovei, nu şi-a îndeplinit misiunea
esenţială de a fi principalul laborator de legi al Guvernului. El nu a elaborat
decât proiecte sporadice ori spectaculare şi diversioniste, cum este Legea
A.N.I. Acest proiect escamotează vina ministerului de a nu fi făcut decât un
extrem de redus număr (circa 30) de sesizări la instituţiile existente şi
competente să verifice corectitudinea declaraţiilor de avere sau de interese.
In loc să propună reglementări care să potenţeze cadrul instituţional existent,
doamna ministru a procedat în stilul său ceauşist, creând structuri noi, care
să acopere ineficienta structurilor în funcţiune. Făcând abstracţie de
gălăgioasa mediatizare şi de cohorta de procese de intenţii cu care a încercat
să-şi impună propria versiune, este de reţinut, în contextul acestei moţiuni,
încă o minciună a ministrului justiţiei: pretenţia că A.N.I. este cerută de UE,
cu toate că un asemenea organism nu există în statele europene. In realitate,
oficialii europeni preluau un angajament al doamnei Macovei înseşi. Prinsă cu
minciuna, doamna ministru a oferit o scuză lipsită de demnitate şi, în mare
măsură, nesinceră: aceea că România are probleme specifice. Corupţie există
peste tot în lume, iar dacă România are o extindere mai mare a plăgii, aceasta
se datorează, după mai mult de 2 ani de funcţionare, în primul rând doamnei
Macovei, care, exceptând acuzele, insinuările, ieşirile spectaculoase,
răfuielile individuale, nu a promovat sau iniţiat nicio măsură care să vizeze
cauzele fenomenului, începând cu baza de masă a coruptibilităţii. Şi în acest
domeniu ministrul şi-a canalizat discursul, ipocrit şi distructiv, contra
autorităţii judecătoreşti, lansând şi întreţinând psihoza că întreaga justiţie
este coruptă. Concluzia pentru popor? Intreaga justiţie trebuie blamată,
sfidată, ignorată. Nu pretindem că nu există corupţie în justiţie, cum există,
din păcate, în toate domeniile, dar până la ponderea de 70% judecători corupţi
pe care a colportat-o ministrul Macovei cu iresponsabilitate este cale lungă.
Şi, oricum, în afară de acuzaţii dublate de pârâciuni şi de perversul număr de
telefon afişat pe uşile instanţelor, n-a întreprins nimic. Şi cum să
întreprindă dacă dialogul cu specialiştii dreptului şi criminologiei este
inexistent!?
Cel mai dăunător şi păgubos exemplu al inactivităţii
Ministerului de Justiţie ca laborator de legi priveşte importanţa problematică
a restituirilor imobiliare. Se ştie că la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
România deţine nefericitul loc doi în ceea ce priveşte numărul de sesizări. Ne
întrece doar Rusia, dar numai datorită populaţiei mult mai numeroase. Cea mai mare
parte din sesizările admise vizează regimul restituirilor de proprietăţi. Şi
pentru această stare s-a dat vina pe magistraţi, pe practica lor
contradictorie, deşi contradicţiile practicii judiciare urmează contradicţiile
şi sinuozităţile legislaţiei. In loc să se promoveze clarificarea, o dată
pentru totdeauna, a legislaţiei restituirilor, ministrul justiţiei a cedat
iniţiativa, în mod stupefiant, Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale. Mai mult, a acceptat promovarea unor modificări - care
exprimă mai mult interesele zonale ale fostului ministru al agriculturii, prin
asumarea răspunderii de către Guvern. Şi, absolut straniu şi descalificant
pentru un ministru al justiţiei, aţi urcat în vagonul asumării răspunderii şi
modificări proprii la legislaţia din domeniul exclusiv al justiţiei, fără
legătură cu retrocedările. Rezultatul? Reglementări ce nu au rezolvat, ci au
încâlcit şi mai mult raporturile juridice. In loc de răspundere personală, aţi
dat din nou vina pe autoritatea judecătorească, propunând, spre stupefacţia
organizaţiilor internaţionale ale magistraţilor, sancţiuni pecuniare pentru
hotărârile judecătoreşti, cu motivaţia numărului mare de hotărâri C.E.D.O. de
condamnare a Guvernului român. Dar vine vremea, doamnă ministru, a unui nou val
de hotărâri C.E.D.O. defavorabile României, de data aceasta în favoarea noilor
proprietari, năpăstuiţi, laolaltă cu vechii proprietari, prin legislaţia
ambiguă pe care aţi perpetuat-o. Şi, ca un bonus diabolic, vă atragem atenţia
că legislaţia ambiguă
perpetuată în domeniul retrocedărilor a consolidat mafia retrocedărilor şi a
turnat apă vie la rădăcina corupţiei în administraţia locală şi în structurile
aferente acestei probleme.
La începutul învestiturii, Ministerul Justiţiei s-a
angajat public că, până în luna martie 2005, va avea un plan pentru reducerea
supraîncărcării cu dosare a instanţelor. Exceptând o modificare a Codului de
procedură civilă, prin care s-a remediat, cu preţul unui al doilea val de
destabilizare a rolurilor instanţelor, o aberaţie a ministeriatului Valeriu
Stoica şi s-a degrevat, parţial, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu s-a
întreprins nimic. Rolurile instanţelor sunt în continuare extrem de încărcate,
în dauna activităţii de judecată, a intereselor cetăţenilor şi a relaţiilor
justiţie-justiţiabili. Tensiunilor create de această încărcare specifică
României li se adaugă tensiunile create prin demonizarea sistematică şi
suspiciunea, întreţinută diabolic, asupra corpului magistraţilor, de către
ministrul de resort şi lipsa oricărei preocupări de asigurare a drepturilor
solicitanţilor.
Inacţiunea absolută în materie procedurală şi de
organizare a instanţelor este dublată de o politică a resurselor umane
catastrofală. Rezultatele ei sunt, succint, următoarele: renunţarea la un număr
considerabil de magistraţi cu experienţă, chiar dacă aceştia nu erau compromişi
în perioada pre-revoluţionară şi, mai ales, că mulţi dintre ei îşi începuseră
cariera după decembrie 1989, vârsta medie în activitatea de magistrat fiind sub
17 ani. In vidul de resurse creat, s-a grăbit, fără suport, în experienţa
profesională, accesul nemotivat al unor judecători şi preşedinţi la instanţele
superioare, cu efect negativ asupra calităţii actului de justiţie. Totodată, se
menţine un număr foarte mare de posturi vacante de judecători şi procurori
(peste 600), în vreme ce Ministerul Justiţiei şi-a umflat aparatul la peste 350
de posturi, iar pentru A.N.I. se preconizează alte 200.
Ce aştepta populaţia, ce aştepta România, ce aştepta
Uniunea Europeană de la ministeriatul Macovei şi nu li s-au oferit decât
dezinformări, pârâciuni, arătatul cu degetul spre ţapul ispăşitor abreviat
C.S.M.?
- o justiţie mai performantă, sub aspectul întemeierii
verdictelor;
- o justiţie mai diligentă, sub aspectul celerităţii;
- o justiţie mai eficientă, sub aspectul aplicării
hotărârilor;
- o justiţie mai convingătoare, sub aspectul
rezonanţei civice. Ministeriatul Macovei nu a oferit nimic. Dimpotrivă:
- nu s-a conturat niciun sistem sau mecanism de
autoreglare profesională;
- procesele sunt în continuare tergiversate ori, dacă,
în anumite situaţii, cunosc o accelerare a ritmului de melc, ea se face prin
măsuri administrative, în dauna drepturilor procesuale, pentru că nu s-a
reformat sistemul;
- executarea hotărârilor este în continuare copleşită
de interese străine actului de justiţie;
- dezideratul ca actul de
justiţie să fie nu numai drept, corect, legal, ci şi convingător pentru părţi,
nu este nici măcar formulat. Sistemul perseverează în ermetism, caracter
scolastic, indiferenţă faţă de propria-i imagine publică. Contrar dezideratului
credibilităţii inerente respectului civic faţă de autoritatea judecătorească,
doamna ministru Monica Luisa Macovei a întreţinut defăimarea şi discreditarea
acestei puteri a statului.
In pofida numărului mare de specialişti din schema
Ministerului Justiţiei, a cheltuit sume uriaşe pentru audit şi expertize.
Singurul rezultat este cointeresarea faţă de politica personală a ministrului a
câtorva organizaţii neguvernamentale şi retribuirea câtorva arhitecţi de
imagine în presa străină. Dar cheltuielile bugetare nu se regăsesc în niciun
rezultat cât de cât concludent în politica legislativă sau în strategia
reformei.
Chiar dacă experţii scump plătiţi din banii
contribuabililor, pentru a propune soluţii, ar fi prezentat totuşi idei
reformatoare, efortul lor ar fi fost neavenit, deoarece doamna ministru Macovei
avea alte preocupări decât reforma reală a justiţiei. In consens cu alte
tendinţe ale politicii româneşti din această perioadă, domnia sa a urmărit
aservirea politică a autorităţii judecătoreşti, prin subminarea metodică a
credibilităţii acesteia.
Minciuna a stat cu ministrul justiţiei la masă. A fost
minţită presa, a fost minţită populaţia, a fost minţit Parlamentul, a fost
minţit Guvernul, a fost minţit Consiliul Europei. Pe lângă minciună,
dezinformări, adevăruri ascunse, principala trăsătură de stil a ministeriatului
Macovei o constituie promovarea şi întreţinerea cu obstinaţie a relaţiilor
conflictuale: cu C.S.M., cu Parlamentul, cu instanţele, cu Asociaţia
Magistraţilor din România, cu generaţiile de judecători, iar în ultima
perioadă, făţiş şi cu Guvernul.
Minciuna preferată - culpabilizarea C.S.M., declara
doamna Macovei într-o emisiune televizată din noiembrie 2006 despre C.S.M.: „Au
o ţintă: Vor să nu schimbe nimic!". Dar ce schimbare a propus
Ministerul Justiţiei Consiliului Superior al Magistraturii, în afara
răfuielilor personale? Niciuna, pentru că s-a derobat, de la bun început, de
misiunea înfăptuirii reformei.
Este normal să ne întrebăm: iubeşte doamna ministru
Macovei dreptatea? Iubeşte, pe cât declară, corectitudinea?
Răspunsul îl aflăm fie şi numai în două episoade:
procesul casei naţionalizate subdobândite de părinţii domniei sale şi
dispariţia din ţară a lui Omar Hayssam, cu concursul structurilor de care
răspundea direct: penitenciarele (cabinetul medical) şi Parchetul.
Textul prezentei moţiuni inserează în introducerea sa
declaraţii publice ale doamnei ministru Macovei. Vom încheia tot cu o
declaraţie, făcută recent, în ziua de 17 ianuarie 2007, în care anunţă doamna
ministru Macovei perspectiva finală a învestiturii sale: In doi ani,
justiţia va sta mai prost decât până în prezent."
Parlamentul României şi Guvernul României nu pot
accepta o asemenea ţintă, un asemenea program.
Domnule preşedinte al Senatului României, doamnelor şi
domnilor senatori,
Având în vedere motivaţia
expusă care demonstrează carenţele grave din activitatea ministrului justiţiei
Monica Macovei, ca şi disfuncţionalităţile din sistemul justiţiei imputabile
acesteia, privind:
1. nepromovarea sau promovarea cu întârziere a unor acte normative care trebuiau elaborate în vederea îndeplinirii
angajamentelor asumate de România cu ocazia încheierii Tratatului de aderare la
Uniunea Europeană;
2. amânarea nejustificată a reformării legislative a
sistemului judiciar privind Codul de procedură civilă, Codul de procedură
penală, Codul comercial, activităţile de loby etc;
3. amânarea succesivă, respectiv blocarea intrării în
vigoare a Codului penal, adoptat încă în anul 2004, până la sfârşitul anului
2008, deşi capitole importante reprezentau angajamente ale statului român
negociate în cadrul capitolului 24 - justiţie şi afaceri interne - prin
aderarea României la Uniunea Europeană;
4. dezinteresul vădit faţă de finalizarea lucrărilor
de investiţii la diferite instanţe, parchete, penitenciare şi alte instituţii,
precum şi faţă de dotarea corespunzătoare a acestora;
5. declanşarea şi susţinerea unor conflicte sau
tensiuni în relaţiile cu C.S.M., Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea
Constituţională sau Asociaţia Magistraţilor, de natură a afecta grav buna
funcţionare a acestora, poziţia lor constituţională şi credibilitatea în
societate sau în faţa cetăţenilor;
6. încălcarea repetată a independenţei judecătorilor
şi procurorilor prin declaraţii cu rol de indicaţii, referitor la anchetele penale în curs;
7. favorizarea, prin incompetenţă şi
superficialitate, a punerii în libertate şi a sustragerii de la răspunderea
penală a inculpatului Ommar Haysam, precum şi avizarea favorabilă a graţierii
unor traficanţi de droguri condamnaţi la pedepse privative de libertate de
peste 10 ani închisoare, de către Preşedintele României, prin contestarea
deciziei instanţelor de judecată;
8. atacarea constantă a Parlamentului şi discreditarea
activităţii legislative desfăşurate atât în ţară, cât şi în străinătate;
9. ignorarea repetată a îndatoririi de a participa şi
susţine, în comisii şi în plenul Senatului României, iniţiativele promovate.
Senatorii semnatari ai prezentei moţiuni simple,
formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 153-157 din Regulamentul
Senatului, solicităm Guvernului:
1. promovarea urgentă a proiectelor de lege necesare
procesului de integrare a României în Uniunea Europeană;
2. promovarea proiectului de lege asumat după
întâlnirea cu Preşedintele României privind numirea procurorului general,
precum şi a şefului DNA, la propunerea C.S.M. şi nu a ministrului justiţiei,
care să asigure depolitizarea Ministerului Public şi independenţa procurorilor;
3. demiterea ministrului justiţiei, Monica Macovei.
Această moţiune simplă a fost adoptată de Senat în
şedinţa din 13 februarie 2007, cu respectarea prevederilor art. 67 din
Constituţia României, republicată, şi ale art. 157 alin. (1) din Regulamentul
Senatului.
PREŞEDINTELE SENATULUI
NICOLAE VĂCĂROIU