DECIZIE Nr.
1106 din 22 septembrie 2010
asupra obiectiei de
neconstitutionalitate a Legii pentru modificarea si completarea Legii nr.
47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului
de procedura civila si a Codului de procedura penala al României
ACT EMIS DE: CURTEA
CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 672 din 4 octombrie 2010
Cu Adresa nr. 3.350 din 3 septembrie 2010, un grup de
40 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC a
solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a
Codului de procedură penală al României.
Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a)
din Constituţie şi al art. 11 lit. a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la
Curtea Constituţională sub nr. 12.965 din 3 septembrie 2010 si constituie
obiectul Dosarului nr. 3.758A/2010.
Această sesizare a fost semnată
de către următorii senatori: Andronescu D. Ecaterina, Arcaş I. Viorel, Bălan Gheorghe Pavel, Bădescu
Iulian, Belacurencu Trifon, Bota Marius Sorin Ovidiu, Chelaru I. Ioan, Coca Laurenţiu Florian,
Constantinescu Florin, Cordoş Alexandru, Corlăţean Titus, Crăciun Avram, Daea
Petre, Găină Mihăiţă, Greblă Toni, Lazăr Sorin Constantin, Mang Ioan, Marcu
Gheorghe, Mardare Radu Cătălin, Marian Vaier, Mazăre Alexandru, Mitrea Elena,
Mitrea Miron Tudor, Moga Nicolae, Nicolaescu Sergiu Florin, Nicula Vasile
Cosmin, Pop Gheorghe, Prunea Nicolae Dănuţ, Rotaru Ion, Saghian Gheorghe, Sârbu
Ilie, Savu Daniel, Silistru Doina, Şova Dan Coman, Tămagă Constantin, Toma Ion,
Ţuţuianu Adrian, Valeca Şerban Constantin, Vasilescu Lia Olguţa, Voiculescu Dan.
Motivele sesizării vizează următoarele aspecte de
neconstituţionalitate:
1. Incălcarea
dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21
alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 142 alin. (1), precum şi a
dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu
cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului
de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României elimină din
conţinutul celor trei acte normative menţionate în titlul său prevederea
conform căreia, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, ridicată în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, judecarea cauzei se
suspendă de drept. Noua măsura legislativă creează premisele judecării unor
cauze în baza unor prevederi legale care s-ar putea dovedi neconstituţionale,
uneori cu consecinţe dintre cele mai grave, care nu pot fi înlăturate de
dispoziţiile art. II şi III
din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală al României, care prevăd posibilitatea
părţilor afectate prin hotărâri definitive pronunţate în cadrul unor procese
civile şi penale de a exercita calea de atac a revizuirii. Astfel, întreaga
reglementare constituie o încălcare gravă a prevederilor art. 1 alin. (5) din
Constituţie care dispun cu privire la obligativitatea
respectării supremaţiei Constituţiei şi afectează,
totodată, rolul Curţii Constituţionale de garant suprem al Constituţiei,
consacrat de prevederile art. 142 alin. (1) din Constituţie.
Modificarea operată în materie procesuală este de
natură a conduce la încălcarea flagrantă a dreptului fundamental la un proces
echitabil, căruia i se subsumează în mod indisolubil dreptul de acces la
justiţie şi dreptul la apărare. Cu privire la dreptul de acces la justiţie (la
un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege), se arată că
efectivitatea acestui drept presupune, în primul rând, reglementarea unei
proceduri în urma căreia persoana să-şi vadă analizată cauza în mod complet şi,
în al doilea rând, respectarea obligaţiei ce revine statelor de a acorda
tribunalului o competenţă de plină jurisdicţie care să-i permită examinarea
cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept, pe de
o parte, şi de a asigura, în mod real, posibilitatea oricărei persoane de a-şi
susţine cauza în faţa unui judecător, pe de altă parte. Cu alte cuvinte,
eficacitatea accesului la justiţie impune statelor să îşi regleze sistemele
judiciare, astfel încât orice persoană să îşi poată satisface, în mod real,
interesele în faţa instanţei, în măsura în care acestea sunt reale şi licite.
Or, în opinia autorilor sesizării, legea criticată nu
asigură efectiv dreptul la un tribunal, deoarece împiedică analizarea în mod
complet a cauzei de către instanţă, prin neanalizarea soluţiei Curţii
Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate, împrejurare ce
împiedică partea care a ridicat excepţia de a-şi susţine cauza cu toate
mijloacele de apărare care îi sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de a-şi
satisface, în mod real, interesele în faţa instanţei. Astfel, efectivitatea
dreptului de acces la un tribunal impune ca exerciţiul lui să nu fie afectat de
existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt, ce ar fi de
natură să-i pună în discuţie însăşi substanţa sa. Privitor la existenţa unor
posibile obstacole de drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că
exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea
unor acţiuni judiciare prin jocul dispoziţiilor legale ce le reglementează nu
este de natură să corespundă imperativelor art. 6 paragraful 1 din Convenţie;
dimpotrivă, este necesar ca legislaţia naţională să asigure posibilitatea clară
şi concretă a persoanei interesate de a contesta un act ce constituie o ingerinţă
în drepturile sale.
Or, reglementarea unui nou motiv de revizuire a hotărârilor civile şi penale, ca urmare a declarării
neconstituţionale a dispoziţiei legale pe care acestea s-au întemeiat, nu
conduce în mod automat la retractarea respectivelor hotărâri. Astfel, legea
criticată împiedică partea din proces care ridică excepţia de
neconstituţionalitate să valorifice, în raport cu partea adversă, un mijloc de
apărare de care a înţeles să se folosească. Mai mult, în momentul în care
instanţa de judecată trimite excepţia spre soluţionare Curţii Constituţionale,
aceasta admite că de prevederea criticată depinde judecarea cauzei şi implicit
că decizia Curţii Constituţionale poate influenţa rezultatul procesului în
favoarea părţii care înţelege să se folosească de această apărare.
Imposibilitatea absolută a instanţei de a suspenda cauza până la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate încalcă dreptul la un proces echitabil al părţii care a
invocat-o, deoarece aceasta nu este lăsată să-şi administreze toate mijloacele
de apărare admise de lege. Prin urmare, dispoziţiile criticate încalcă
principiul egalităţii de arme, care presupune acordarea posibilităţii
rezonabile fiecărei părţi de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o
plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu partea adversă. Mai
mult, necomunicarea deciziei Curţii Constituţionale anterior soluţionării
litigiului care, chiar dacă nu este chemată să statueze ea însăşi asupra
fondului litigiului, poate avea consecinţe asupra soluţiei acestuia încalcă şi
principiul contradictorialităţii, o altă componentă a dreptului la un proces
echitabil.
Pe de altă parte, autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 4
februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 290 alin. 1 din Codul penal, art. 303 alin. 6 teza întâi din Codul de
procedură penală, precum şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 17 martie 2010, apreciază că lipsa suspendării judecării cauzei
în situaţia sesizării Curţii Constituţionale poate afecta stabilitatea
raporturilor juridice existente între părţi.
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului
de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României excedează
cadrului constituţional, realizând, aşa cum s-a arătat în prealabil,
restrângerea unor drepturi fundamentale, fără îndeplinirea cumulativă a
condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie.
In completarea argumentelor privind
neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, autorii invocă legislaţia
existentă în alte state europene, precum Germania, Belgia, Spania şi Italia,
ale căror sisteme de jurisdicţie constituţională prevăd obligaţia suspendării
procedurii de soluţionare a fondului cauzei până la pronunţarea deciziei
instanţei constituţionale.
2. Incălcarea dispoziţiilor
constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (1) şi (4),
precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie
coroborate cu cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale
Hotărârea judecătorească pronunţată în baza unei legi
care la momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilă nu poate fi
retractată în urma exercitării căii de atac a revizuirii, întrucât organul de
jurisdicţie nu poate aplica legea nouă unei situaţii juridice petrecute sub
imperiul legii vechi. Intr-o situaţie contrară, s-ar încălca principiul
neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţie, precum şi
prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie referitoare la efectele
deciziilor Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, ineficienta evidentă a prevederilor art. II şi III din Legea pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi Codului de procedură penală
al României conduce la încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 13 din
Convenţie, în conformitate cu care orice persoană, ale cărei drepturi şi
libertăţi recunoscute de Convenţie au fost afectate, are dreptul să se adreseze
efectiv unei instanţe naţionale.
3. Incălcarea
dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi art. 16 alin.
(1), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din
Constituţie coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Prevederile legii ce face obiectul prezentei sesizări
de neconstituţionalitate creează discriminări între persoanele care ridică
excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, în cadrul unui proces
civil sau penal, faţă de persoanele care ridică excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a
Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ. Astfel, întrucât
abrogarea operează doar cu privire la dispoziţiile referitoare la suspendare
cuprinse în Legea nr. 47/1992, Codul de procedură penală al României şi Legea
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările
ulterioare, în vreme ce dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rămân
nemodificate, se încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care
reglementează dreptul fundamental la egalitate în drepturi în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi art. 14
din Convenţie care statuează principiul nediscriminării.
4. Incălcarea
dispoziţiilor art. 146 din Constituţie
Completarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992 în sensul stabilirii unei noi competenţe a Curţii Constituţionale,
respectiv pronunţarea asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului, reprezintă o extindere nejustificată a
atribuţiilor Curţii ce excedează prevederilor Constituţiei.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere
ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra
sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a
transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I-2.329 din 20 septembrie 2010,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 13.686 din 20 septembrie 2010,
punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate
este întemeiată. Punctul de vedere reproduce în mare parte conţinutul sesizării
de neconstituţionalitate sintetizat în cele expuse anterior.
Guvernul a transmis
Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 13.652 din 20 septembrie 2010, punctul
său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este
neîntemeiată pentru următoarele motive:
- consecinţa imediată a principiului respectării
supremaţiei Constituţiei trebuie să fie aceea a prezumţiei de
constituţionalitate a oricărui act normativ şi în mod special a legilor. Or,
soluţia existentă până în prezent are la bază, dimpotrivă, o prezumţie de
neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, a cărei verificare impune
oprirea imediată a oricărui demers judiciar;
- legea supusă controlului de constituţionalitate
urmăreşte, într-un mod adaptat realităţilor socio-juridice actuale, crearea
premiselor pentru evitarea comportamentelor abuzive şi protejarea intereselor
licite, fără ca prin aceasta să afecteze însuşi dreptul de a se soluţiona cauza
de un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege;
- suspendarea cauzei nu este de esenţa nici a
controlului de constituţionalitate, nici a dreptului de acces la justiţie, ci
este un instrument procesual care nu trebuie să scape controlului judecătoresc;
- nimic nu împiedică instanţa
ca, ţinând seama de temeinicia şi seriozitatea argumentelor invocate, de existenţa
unei jurisprudenţe constante sau de noutatea reglementării ori a criticii, să
stabilească termene care să permită valorificarea deciziei Curţii
Constituţionale. De asemenea, rezultatul controlului de constituţionalitate va
putea fi invocat în căile de atac, inclusiv în recurs, şi numai în cazuri
excepţionale, în care cauza va fi definitiv soluţionată înainte de a se
pronunţa Curtea Constituţională, partea va trebui să recurgă la revizuire;
- în ceea ce priveşte critica referitoare la
prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, raţionamentul indus de autorii
sesizării se bazează pe comparaţia dintre două reglementări legale - una cadru
general şi una specială, a căror coexistenţă ar face neconstituţională cel
puţin una dintre ele -, iar nu pe comparaţia directă dintre dispoziţia legală
şi norma constituţională;
- aplicarea, în cadrul
revizuirii, a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a declarat
neconstituţional temeiul de drept al hotărârii definitive nu semnifică o
aplicare retroactivă a legii, ci dimpotrivă, este o aplicare imediată a legii
în forma pe care aceasta o are la data revizuirii;
- în ceea ce priveşte propunerea de completare a art.
27 din Legea nr. 47/1992 cu o nouă prevedere, Guvernul apreciază că aceasta
este neconstituţională prin raportare la conţinutul art. 146 din Constituţie.
Astfel, atribuţiile care revin Curţii Constituţionale în calitatea sa de garant
al supremaţiei Constituţiei sunt norme de natură constituţională, strict şi
limitativ prevăzute de Legea fundamentală, fără a se putea adăuga alte forme de
control de constituţionalitate. Posibilitatea lăsată de lit. I) a art. 146, de a îndeplini „şi alte
atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii", se referă la „alte
atribuţii" decât cele privind controlul de constituţionalitate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a trimis punctul său de vedere cu privire la sesizarea de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele
de vedere al Preşedintelui Senatului şi al Guvernului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor
ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Obiectul sesizării Curţii Constituţionale îl constituie
dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală al României.
Dispoziţiile din Constituţie considerate a fi încălcate
sunt cele ale art. 1 alin. (3) si (5), art. 11 alin. (1) si (2), art. 15 alin.
(2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) si (3), art. 24 alin. (1),
art. 53, art. 142 alin. (1), art. 146 şi art. 147 alin. (1) şi (4). De
asemenea, criticile sunt întemeiate şi pe prevederile art. 6 paragrafele 1 şi
3, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine următoarele:
I. Potrivit dispoziţiilor art.
29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Curtea decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau
de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe
ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are
legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi
obiectul acestuia. Instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial în faţa
cărora sunt invocate excepţiile constituie un prim filtru legal în cadrul
controlului de constituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale
se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte
cerinţele referitoare la admisibilitatea sa. Astfel, în cadrul etapei
judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate,
dacă în urma verificării legalităţii excepţiei se constată a fi îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, potrivit dispoziţiilor în vigoare, supuse
modificării prin legea criticată, instanţa judecătorească sau de arbitraj
comercial sesiza Curtea Constituţională, suspendând totodată judecarea cauzei
pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa
constituţională. Soluţia legislativă privind suspendarea de drept a judecăţii
cauzei la instanţa de fond a constituit o garanţie procesuală menită să asigure
părţilor litigante exercitarea dreptului de a se apăra, inclusiv împotriva
judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale apreciate a fi
neconstituţionale. De asemenea, această dispoziţie legală, introdusă după modificarea adusă legii organice a Curţii
Constituţionale în anul 1997, a exprimat, prin ea însăşi, ideea legăturii
dintre judecătorul a quo şi judecătorul a quem, ca şi faptul că rezolvarea problemei de constituţionalitate este
esenţială pentru destinul procesului dedus judecăţii în faţa instanţei.
Prin dispoziţiile Legii pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală
al României se aduc modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de
neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, se
elimină suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata
derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi se introduce un nou
motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă - declararea
neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a
altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi
disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv, în materie
penală - soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală
declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în
mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în
sesizare.
Ca urmare a adoptării legii supuse controlului de
constituţionalitate, vor fi abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocă
excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29
alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. (6) din Codul de procedură
penală şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei.
Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în sensul
abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea
excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi este folosită de multe ori
ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Numărul extrem de ridicat al
dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării
frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate determină ca soluţionarea
acestora să dureze extrem de mult, în detrimentul celerităţii judecăţii
cauzelor. Or, în condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a
judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o
garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi
dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul
unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit
că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument
menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi
arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât
suspendarea procesului este privită ca o consecinţă imediată şi necesară a
exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al
controlului de constituţionalitate - interesul general al societăţii de a asana
legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate
- a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante,
care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea
soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Or,
Curtea constată că, prin adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a
Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României,
voinţa legiuitorului este aceea de a elimina invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege,
preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui
drept procesual.
Cu privire la această problemă, Curtea reţine că una
dintre garanţiile desfăşurării unui proces echitabil este reprezentată de principiul celerităţii procedurilor judiciare. Prin impunerea respectării
unui „termen rezonabil" pentru înfăptuire actului de justiţie, atât
Constituţia, cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale consacră importanţa administrării justiţiei fără întârzieri de
natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil
pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a
organelor judiciare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în
repetate rânduri, că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei
proceduri judiciare trebuie să fie făcută prin raportare la criteriile
consacrate în materie de jurisprudenţa sa, şi anume: 1. complexitatea cauzei în
fapt şi în drept; 2. comportamentul părţilor din proces; 3. comportamentul
autorităţilor statale competente.
Curtea europeană a decis că atunci când cauza depăşirii
termenului rezonabil al soluţionării litigiului o constituie comportamentul părţilor,
o atare împrejurare nu dispensează judecătorul naţional de îndatorirea pe care
o are de a asigura celeritatea procedurii. Partea interesată este, la rândul
ei, ţinută să aducă la îndeplinire cu diligentă actele procesuale ce-i revin,
să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de
normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează
procedura de judecată, să nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui
scop (Cauza Union Alimentaria Sanders S.A. împotriva
Spaniei, 1989). Totuşi,
sub acest aspect, instanţa europeană a reţinut că nu se poate reproşa unui
reclamant faptul că, în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate, el
a pus în valoare toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern (Cauza Erkner
şi Hofauer împotriva Austriei, 1987, sau Cauza Lechner şi Hess
împotriva Austriei, 1987), inclusiv apelarea la
procedura derulată în faţa unei curţi constituţionale naţionale care
influenţează soluţia litigiului dezbătut de jurisdicţiile naţionale de drept
comun (Cauza Bock împotriva Germania, 1989).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a decis, în repetate
rânduri, că dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligă statele
contractante să regleze comportamentul autorităţilor statale competente,
inclusiv autorităţile legiuitoare şi judecătorească, prin organizarea unui
sistem judiciar care să răspundă tuturor exigenţelor textului. Sub aceste
aspecte, Curtea a admis că supraîncărcarea rolului unui tribunal nu angajează
responsabilitatea statului contractant dacă acestea adoptă cu promptitudine
măsurile de natură să remedieze o asemenea situaţie. Dacă mijloacele folosite
se dovedesc insuficiente, statul în cauză este obligat să adopte altele mai
eficace, pentru a se conforma prevederilor care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil.
Aşa fiind, intervenţia legiuitorului prin care se
abrogă măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepţii de
neconstituţionalitate constituie tocmai expresia asumării şi respectării obligaţiei
ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător
prevederilor convenţionale. Noua reglementare asigură accesul persoanei la
justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională,
părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt
recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod
real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea
măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivităţii dreptului de
acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept,
de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa.
Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual
între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de
exercitare a drepturilor lor legitime.
In altă ordine de idei, Curtea constată că apare ca
lipsită de temei şi susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate,
potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea raporturilor juridice
existente între părţi. Dacă prevederea suspendării de drept a cauzei a fost justificată, aşa cum s-a
menţionat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la pronunţarea unor
hotărâri definitive în baza unei prevederi potenţial neconstituţionale, numărul
redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu numărul
excepţiilor invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe
rolul instanţelor a acoperit, în prea puţine cazuri, un risc real în acest
sens, în cele mai multe situaţii dovedindu-se doar o modalitate convenabilă la
îndemâna părţii interesate în tergiversarea cauzei.
In concluzie, Curtea nu poate reţine criticile
referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin.
(3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 142
alin. (1) şi nici a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din
Constituţie, coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
II. Analizând conţinutul legii
criticate, Curtea observă că abrogarea măsurii suspendării de drept este
însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă,
respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului
la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de
neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o
lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar
şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost
declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a deciziei
Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost
invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere
revizuirea acestei hotărâri.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. II şi III din legea criticată, autorii
sesizării susţin că acestea contravin prevederilor art. 13 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la
dreptul persoanei la un recurs efectiv, întrucât soluţia pronunţată de instanţa
de revizuire este univocă în sensul respingerii ca inadmisibile a căii de atac
pe motiv că hotărârea judecătorească pronunţată în baza unei legi care la
momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilă nu poate fi retractată,
organul de jurisdicţie neputând aplica legea nouă unei situaţii juridice
petrecute sub imperiul legii vechi.
Curtea constată că această critică este neîntemeiată,
deoarece admisibilitatea cazului de revizuire, reglementat expres în noua lege,
rezidă în însăşi existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se
admite o excepţie de neconstituţionalitate invocată de o parte în cauza
soluţionată prin hotărârea definitivă supusă revizuirii. Or, atâta vreme cât
cererea de revizuire se formulează în termenul de 3 luni de la data publicării
în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei
menţionate, termen prevăzut de art. II pct. 2 şi art. III pct. 2 din legea
criticată, şi respectă toate celelalte condiţii legale, nu se poate ridica
problema inadmisibilităţii cererii.
Nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. II şi III din legea criticată contravin
principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţie,
precum şi prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, referitoare
la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, nu poate fi reţinută. Conform
dispoziţiilor constituţionale invocate, dispoziţiile din legile şi ordonanţele
în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României, Partea I, pe durata acestui termen fiind suspendate de drept. De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga
omnes) şi nu limitate doar la părţile din procesul
în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter
partes) şi au putere numai pentru viitor. Efectele
juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării
neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării
legilor în timp.
Dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al
deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea
unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul
persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a
revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în
care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu
prevederile constituţionale privind efectele ex nunc
ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea
putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a
actului Curţii. In ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire,
aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă
dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă
asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească
şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de
diligentă, au invocat excepţia de neconstitutionalitate, înţelegând să se
folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi
intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar
fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi
pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci
ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurarea
ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.
III. In ceea priveşte criticile de
neconstitutionalitate referitoare la discriminarea creată prin adoptarea noii
reglementări între persoanele care ridică excepţii de neconstitutionalitate a
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, pe de o parte, şi
persoanele care ridică excepţia de neconstitutionalitate a unei ordonanţe a
Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ, pe de altă
parte, Curtea reţine că şi acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (1)-(3) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004: „(1)
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de
contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstitutionalitate, în
măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstitutionalitătii
ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.
(2) Instanţa de
contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere
motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.
(3) După pronunţarea
Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe
rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a
acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul
cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă."
Cu privire la constituţionalitatea acestor dispoziţii,
Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, reţinând, „în măsura în care art. 9 se
interpretează în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce la
instanţa de contencios administrativ acţiune, al cărei obiect principal îl
constituie sesizarea directă a Curţii Constituţionale pentru a declara ca fiind
neconstituţionale actele menţionate, textul este neconstituţional, prin
raportare la prevederile din Legea fundamentală enunţate mai sus.
Atunci când obiectul acţiunii principale introduse la
instanţa de judecată este constatarea neconstitutionalitătii unei ordonanţe
simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta,
excepţia de neconstitutionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune directă, pierzându-şi astfel
natura sa de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în
discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii."
Coroborând cele constatate de Curte în decizia
precitată cu dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reţinem că,
în materia contenciosului administrativ, soluţia pronunţată de Curtea
Constituţională, în urma efectuării unui control de constituţionalitate,
constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii adresate
instanţei de fond. Astfel, o soluţie de admitere a excepţiei de
neconstitutionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a
Guvernului, permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului,
în vreme ce soluţia de respingere a criticii de neconstitutionalitate
constituie un fine de neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ
la respingerea acţiunii. Cu alte cuvinte, în această materie, decizia Curţii
are efecte asupra înseşi admisibilităţii acţiunii principale, astfel că măsura
suspendării de drept a acesteia din urmă, pe durata desfăşurării procedurii în
faţa instanţei de contencios constituţional, constituie o condiţie mai mult
decât necesară, fiind decisivă pentru continuarea litigiului.
Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile criticate
nu contravin principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat prin
art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, aşa cum a stabilit în mod constant
în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât,
dacă unor situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la
situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea
principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică
tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi
rezonabilă. Or, aşa cum s-a arătat în prealabil, specificitatea contenciosului
administrativ la incidenţa cu contenciosul constituţional impune reglementarea
unor norme de procedură diferite, adaptate acestei materii. Pentru motivele
înfăţişate, nu se poate reţine nici încălcarea art. 14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră
principiul nediscriminării.
IV. In fine, critica de
neconstitutionalitate vizează completarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992 în sensul stabilirii unei noi competenţe a Curţii
Constituţionale, respectiv pronunţarea asupra constituţionalităţii hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, completare care, în
opinia autorilor sesizării, reprezintă o extindere nejustificată a atribuţiilor
Curţii ce excedează prevederilor Legii fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie
coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea tir. 47/1992, Curtea
Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de
jurisdicţie constituţională în România. In virtutea acestor prevederi, Curtea
asigură controlul de constituţionalitate al actelor, procedurilor sau
împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau
neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.
Dispoziţiile art. 146 din Constituţie enumera
atribuţiile Curţii Constituţionale. Enumerarea expresă prevăzută de lit. a)-k)
ale articolului, însă, nu este limitativă de vreme ce acelaşi articol la lit. l) prevede că instanţa de contencios
constituţional îndeplineşte „si alte atribuţii prevăzute de legea organică a
Curţii".
Astfel, Curtea reţine că este neîntemeiată critica
autorilor sesizării, potrivit căreia posibilitatea creată de lit. I) a art. 146 din Constituţie se referă la
„alte atribuţii" decât cele privind controlul de constituţionalitate.
Astfel, dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi
Curţii Constituţionale atribuţii de altă natură decât controlul de conformitate
cu Legea fundamentală, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, această
voinţă ar fi trebuit să se
materializeze într-o normă expresă, care să precizeze natura acestor
competenţe. Or, din interpretarea sistematică a prevederilor Constituţiei, în
ansamblul lor, precum şi a dispoziţiilor art. 146, care cuprinde un singur
alineat în care sunt enumerate atribuţiile Curţii Constituţionale, rezultă că
legiuitorul constituant nu a reglementat atribuţii cu natură juridică diferită,
competenţa materială a instanţei constituţionale limitându-se exclusiv la
controlul de constituţionalitate.
Prin urmare, modificând Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, noua reglementare consacră
o atribuţie nouă a Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al
hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi
al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie
care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art.
146.
Pentru considerentele arătate, in temeiul art. 146 lit.
a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1)
lit.A.a), al art. 15 alin. (1)şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a Legii
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului
de procedură penală al României.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data
de 22 septembrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean,
preşedinte, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia
Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader,
judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu