Decizia Nr.13 din 19.09.2011

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 15/2011 este constituit conform dispoziţiilor art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa completului este prezidată de doamna Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 19.568/4620/III-5/2010, „în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală referitor la calitatea procesuală a Agenţiei Naţionale de Integritate de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dreptul Agenţiei de a ataca soluţiile de netrimitere în judecată“.Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii învederând că există jurisprudenţa neunitară în sensul că unele instanţe au stabilit că Agenţia Naţională de Integritate are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dreptul Agenţiei de a formula plângere în faţa judecătorului împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, iar, dimpotrivă, altele au respins, ca inadmisibile, plângerile întemeiate pe dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală, statuând că Agenţia Naţională de Integritate nu are calitate procesuală.A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că Agenţia Naţională de Integritate are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate şi, în consecinţă, are dreptul de a formula plângere, în conformitate cu dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală, împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror.Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept ce a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dreptul Agenţiei de a ataca soluţiile de netrimitere în judecată.2. Examenul jurisprudenţialPrin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, cu privire la stabilirea faptului dacă „Agenţia Naţională de Integritate are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dreptul Agenţiei de a ataca soluţiile de netrimitere în judecată“ a fost relevată o practică neunitară.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au apreciat că Agenţia Naţională de Integritate are calitate procesuală pentru a formula plângere, în conformitate cu dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală, şi au trecut la analiza cauzei pe fond.Deşi această soluţie pare majoritară, cel puţin potrivit anexelor prezentate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în susţinerea recursului (40 din cele 46 de anexe), s-a observat că doar în două dintre hotărârile prezentate a fost ridicată problema admisibilităţii plângerii formulate de Agenţia Naţională de Integritate împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, însă aceasta fie nu a fost tratată în motivarea hotărârii (anexa nr. 4 - Sentinţa penală nr. 1.475 din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală), fie a fost soluţionată cu o motivare lapidară (care în esenţă face trimitere la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - anexa nr. 5 - Sentinţa penală nr. 1.206 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că plângerea Agenţiei Naţionale de Integritate întemeiată pe dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală este inadmisibilă (anexele nr. 41-46), întrucât această instituţie nu justifică un interes legitim, în sensul alin. 1 al art. 278¹ din Codul de procedură penală; împrejurarea că Agenţia Naţională de Integritate are competenţa de a sesiza Parchetul nu conferă însă acesteia şi dreptul de a sesiza instanţa în procedura plângerii împotriva actelor procurorului.4. Opinia procurorului generalSoluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul primei orientări a jurisprudenţei, cu următoarele argumente:a)potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, „scopul Agenţiei este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice (...)“.Acest scop ilustrează interesul legitim public al Agenţiei, conferit prin lege, de a formula sesizări, plângeri, acţiuni în instanţă, pentru apărarea relaţiilor sociale privind exercitarea integră a funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru prevenirea corupţiei instituţionale; b)având în vedere dispoziţiile art. 278¹ alin. 10 din Codul de procedură penală, potrivit cărora hotărârile pronunţate în această procedură sunt definitive, s-ar ajunge la situaţia în care soluţiile dispuse de procuror, după evaluarea informaţiilor privind averile demnitarilor, să nu mai fie supuse niciodată controlului judecătoresc, ceea ce ar crea premisele unei suspiciuni permanente a opiniei publice sub aspectul credibilităţii lor.5. Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat cea de-a doua soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că Agenţia Naţională de Integritate nu are calitate procesuală, în sensul dispoziţiilor art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală, de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse ca inadmisibile, conform art. 278¹ alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală. S-a argumentat în esenţă că este adevărat că menirea Agenţiei Naţionale de Integritate constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţii şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, însă interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenţiei în faţa judecătorului, în procedura instituită în art. 278¹ din Codul de procedură penală, căci pe această cale s-ar depăşi atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate, clar delimitate la „responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care să se poată afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice“ [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010]. 6. Înalta Curte: Din examinarea dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative rezultă în esenţă că această instituţie desfăşoară o activitate de evaluare a averii, precum şi a eventualelor conflicte de interese şi incompatibilităţilor privitoare la anumite categorii de persoane care au, potrivit legii, obligaţia declarării averii şi intereselor. Atât activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, cât şi aceea de apreciere a declaraţiei de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existenţa unor diferenţe semnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză şi veniturile realizate de aceasta, fie existenţa unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi. Deşi legea specială foloseşte termenii de „comunicare“ sau „transmitere“ în legătură cu rapoartele de evaluare întocmite de către Agenţia Naţională de Integritate, în realitate aceste acţiuni nu pot avea decât semnificaţia unor sesizări ale organului de urmărire penală cu privire la săvârşirea unor presupuse infracţiuni de către persoanele verificate (falsul în declaraţii prevăzut de art. 292 din Codul penal sau conflictul de interese prevăzut de art. 253¹ din Codul penal). Ţinând seama de modurile de sesizare prevăzute în art. 221 din Codul de procedură penală, este evident că în aceste situaţii nu putem fi decât în prezenţa unor denunţuri, în sensul art. 223 din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, cu referire la titularii care, potrivit art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală, pot ataca soluţiile de neurmărire penală sau netrimitere în judecată dispuse de procuror, se pune mai întâi o problemă de principiu, şi anume aceea de a stabili în ce măsură denunţătorul se circumscrie noţiunii de „persoană vătămată“ ori, după caz, de „persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate“, întrebuinţate de legiuitor în acest text de lege. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că noţiunea de „denunţător“ este incompatibilă cu aceea de „persoană vătămată“, adică de persoană care, în calitate de subiect pasiv şi titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunţ). Pentru a stabili dacă denunţătorul poate fi o „persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate“, trebuie delimitată noţiunea de „interese legitime“, prin raportare la conduita denunţătorului, care acţionează, fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracţiunilor a căror nedenunţare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăşi o infracţiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acţiune. În aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze (o obligaţie legală sau propria conştiinţă). Dacă legea recunoaşte oricărei persoane dreptul de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că s-a comis o infracţiune, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a contesta în justiţie actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună trimiterea în judecată a persoanei (persoanelor) cercetate. Aceasta pentru că procedura instituită în art. 278¹ din Codul de procedură penală are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime. Or, încunoştinţând organele judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni, denunţătorul acţionează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu). Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Invocarea noţiunii de „interes legitim public“, consacrată în art. 2 alin. 1 lit. r) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu este pertinentă, întrucât pe de o parte Codul de procedură penală nu se completează cu dispoziţiile acestei legi, iar pe de altă parte pentru că „interesul legitim public“ poate fi invocat, ca justificare a unei calităţi procesuale active într-o acţiune în contencios administrativ, doar de organisme sociale interesate, definite de aceeaşi lege ca fiind „structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi alte asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative“ [a se vedea art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004]. Particularizând aceste consideraţii la situaţia Agenţiei Naţionale de Integritate, este real că menirea acesteia constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, însă interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenţiei în faţa judecătorului, în procedura instituită în art. 278¹ din Codul de procedură penală, întrucât pe această cale s-ar depăşi atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate, clar delimitate la „responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice“ [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010]. Prin urmare, atribuţiile Agenţiei se limitează la această evaluare, putându-se doar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competenţe, dacă au fost încălcate dispoziţiile legii fiscale ori dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz. În concluzie, sesizând organele de urmărire penală, Agenţia Naţională de Integritate acţionează ca un denunţător şi nu este îndrituită, faţă de cele expuse anterior, la un demers în faţa judecătorului, în procedura instituită de art. 278¹ din Codul de procedură penală. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁴ şi al art. 414⁵ din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278¹ alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2011. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, RODICA AIDA POPA Magistrat-asistent, Alina Gabriela Păun