Decizia Nr.3 din 20.01.2020

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Pe rol, pronunţarea asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.916/99/2016, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 24 septembrie 2019, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen de pronunţare la data de 10 octombrie 2019 şi, ulterior, în aceeaşi compunere, a amânat pronunţarea la data de 13 noiembrie 2019, iar apoi, la data de 20 ianuarie 2020, când a decis următoarele:ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.916/99/2016, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii L. E. şi S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 924 din data de 7 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală în Dosarul nr. 5.916/99/2016.Prin sentinţa penală menţionată s-au hotărât, printre altele, următoarele:S-a respins cererea inculpaţilor L. E. şi S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi de constatare a absorbţiei infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.1. În temeiul art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul L.E., din infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 322 din Codul penal, într-o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.În aplicarea art. 5 din Codul penal: În baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului L.E. la pedeapsa principală de 1 (un) an închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 2 ani, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 din Codul penal, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.În baza art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 s-a dispus condamnarea inculpatului L.E. la pedeapsa principală de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 4 ani, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 din Codul penal, pentru comiterea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului L.E. pedeapsa principală cea mai grea, de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 4 luni închisoare, pedeapsa principală finală de executat fiind de 2 (doi) ani şi 10 (zece) luni închisoare.În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv cea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 4 ani.În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, dispunându-se că aceasta se va executa până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului L.E. pe o durată de 3 ani, ce constituie termenul de supraveghere prevăzut de art. 92 din Codul penal.În baza art. 92 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 93 din Codul penal, s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În baza art. 93 alin. (2) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, câte 2 ore pe zi, cu excepţia zilelor de duminică şi a zilelor declarate, potrivit legii, sărbători legale, în cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Iaşi - Cantina de Ajutor Social sau Centrul Social de Urgenţă pentru Recuperare şi Integrare C.A. Rosetti, judeţul Iaşi.S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 96 din Codul penal referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.2. În temeiul art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpata persoană juridică S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi, din infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 322 din Codul penal, într-o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal. În aplicarea art. 5 din Codul penal: În baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi la pedeapsa principală de 30.000 lei (100 zile amendă x 300 lei/zi) şi la pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 2 ani, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.În baza art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi la pedeapsa principală de 60.000 lei (200 zile amendă x 300 lei/zi) şi la pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 3 ani, pentru comiterea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, s-a aplicat inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi pedeapsa principală cea mai grea, respectiv cea a amenzii în cuantum de 60.000 lei, la care a fost adăugat un spor de 10.000 lei, pedeapsa principală finală de executat fiind de 70.000 lei amendă penală.În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv cea a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 3 ani.În fapt, s-a reţinut că inculpatul L.E., în nume propriu şi ca reprezentant legal al S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi, urmărind obţinerea fără drept a finanţării europene în cadrul proiectului intitulat „Achiziţie instalaţie de foraj şi echipamente specifice forajului pentru realizarea de minipiloţi şi puţuri de adâncime", a prezentat Agenţiei de Dezvoltare Regională Nord-Est, în cadrul implementării proiectului, cu rea-credinţă, mai multe documente false, inducând în eroare pe reprezentanţii acesteia cu privire la derularea unei proceduri de achiziţie conforme anexei nr. VI la contractul de finanţare, în scopul încheierii nejustificate a actului adiţional pentru prelungirea perioadei de implementare de la 12 luni la 18 luni şi pentru obţinerea dreptului necuvenit de a depune cererea de rambursare aferentă proiectului. Totodată, a prezentat documente false care atestau implementarea proiectului în termenul contractual, obţinând astfel, fără drept, la data de 18 martie 2013, finanţarea nerambursabilă în cuantum de 836.458,20 lei.S-a mai reţinut că inculpatul L. E., în nume propriu şi ca reprezentant legal al S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, prealabile, în vederea obţinerii fără drept a finanţării europene în cadrul proiectului intitulat „Achiziţie instalaţie de foraj şi echipamente specifice forajului pentru realizarea de minipiloţi şi puţuri de adâncime", a falsificat şi a utilizat la Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Est un număr de nouă înscrisuri sub semnătură privată şi, totodată, le-a determinat, cu intenţie directă, pe numitele O. A. şi A. A. să falsifice raportul procedurii de atribuire, înregistrat cu nr. 6 din 2 noiembrie 2012, în care acestea au atestat, în mod nereal, prin semnarea actului care fusese întocmit în prealabil, că au analizat oferta depusă de S.C. H. - S.R.L. Italia şi că aceasta întruneşte toate cerinţele, atribuind contractul acestei companii. Totodată, le-a determinat să îi înmâneze acest înscris, în vederea atestării respectării procedurii de achiziţie a utilajului.Instanţa de fond a respins solicitarea inculpaţilor de constatare a absorbţiei infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu argumentarea că, elementul material al celor două infracţiuni fiind distinct, nu este îndeplinită legătura de condiţionare dintre acestea.Sub acelaşi aspect a reţinut că, în măsura în care legiuitorul ar fi urmărit absorbţia celor două infracţiuni, ar fi inserat în conţinutul normei de incriminare cuprinse în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 menţiunea „falsificarea, folosirea sau prezentarea....". Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpaţii L.E. şi S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi.În apel, la termenul din data de 18 martie 2019, din oficiu, Curtea de Apel Iaşi a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului dosar.Dezbaterile asupra acestei chestiuni au avut loc la termenul din 15 aprilie 2019, când instanţa, în temeiul art. 391 alin. (1) din Codul procedură penală, a amânat pronunţarea la data de 23 aprilie 2019, iar ulterior, la data de 7 mai 2019. Prin Încheierea din data de 7 mai 2019, Curtea de Apel Iaşi a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a opinat că sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante, respectiv:I. Într-o primă opinie, a arătat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a unor înscrisuri sub semnătură privată, indiferent de cine este întreprinsă, reprezintă infracţiunea mijloc, iar infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este infracţiunea scop. Un argument în acest sens este faptul că relaţiile sociale ocrotite prin cele două categorii de infracţiuni sunt distincte, fiind vorba, pe de o parte, de cele care ocrotesc buna desfăşurare a activităţilor ce vizează obţinerea de sume din bugetul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, de cele privind încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată.Conform acestei opinii, prin incriminarea infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se sancţionează o formă particulară a uzului de fals, constând în folosirea unor documente falsificate în vederea realizării scopului menţionat în cadrul normei de incriminare, însă activitatea de falsificare, chiar dacă vizează un înscris sub semnătură privată, este una exterioară conţinutului propriu-zis al infracţiunii scop. Ca urmare, reţinerea absorbţiei activităţii de falsificare în cadrul infracţiunii-scop ar echivala cu lăsarea nesancţionată a unei activităţi ilicite, sancţionabilă penal.Pe de altă parte, potrivit doctrinei, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe - varianta tip este necesar a se constata că în conţinutul acesteia se regăsesc toate elementele constitutive ale infracţiunii absorbite şi că absorbţia are un caracter necesar, în sensul că infracţiunea absorbantă nu poate fi comisă în lipsa săvârşirii infracţiunii absorbite. Or, în ipoteza speţei, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 poate fi realizat în mod abstract şi fără executarea, de către autor, a acţiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată.II. Într-o a doua opinie, a arătat că, pornind de la faptul că, potrivit definiţiei legale, infracţiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune cu necesitate ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze altei persoane spre folosire, în ipoteza în care aceeaşi persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris), pe care tot ea îl foloseşte ulterior, în vederea producerii unei consecinţe juridice, aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Un argument important în acest sens este faptul că acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, în sine, reprezintă o operaţiune nesancţionabilă penal, activitatea infracţională autonomizându-se doar în condiţiile folosirii respectivului înscris sau încredinţării acestuia unei alte persoane, spre folosire. A mai reţinut că ceea ce caracterizează infracţiunea incriminată de dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, atunci când aceasta se săvârşeşte în varianta alternativă a folosirii unor înscrisuri false, este caracterul său complex, fiind indiscutabil că, în varianta prezentată, fac obiectul protecţiei penale atât relaţiile sociale care vizează buna gestionare a fondurilor europene, astfel încât acestea să fie obţinute cu respectarea strictă a condiţiilor legale, prin evitarea fraudei, cât şi, în subsidiar, relaţiile sociale care privesc încrederea în conţinutul real al înscrisurilor folosite în cadrul procedurii. Este sancţionat astfel, în subsidiar, tocmai uzul de fals, într-o incriminare specială, particularizată prin scopul special urmărit de către făptuitor.Or, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, sancţionând în mod expres tocmai uzul de fals, activitatea anterioară a aceleiaşi persoane (de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, indiferent de calitatea în care acţionează: autor, instigator sau complice) nu poate avea o valenţă infracţională proprie şi distinctă, tocmai din considerentul că, în ipoteza dată, aceasta se produce exclusiv la momentul şi prin folosirea înscrisului falsificat, acţiune ce este în mod natural şi necesar integrată conţinutului constitutiv al infracţiunii de referinţă.IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat o primă opinie, potrivit căreia infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, constând în înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, atunci când aceasta din urmă a fost săvârşită (în forma autoratului sau instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.În acest sens au opinat curţile de apel: Galaţi, Braşov, Bucureşti - Secţia I penală, Bucureşti - Secţia a II-a penală (în opinie minoritară), Oradea, Suceava, Iaşi şi Craiova; tribunalele: Braşov, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Mureş, Bucureşti - Secţia I penală, Bacău, Vaslui (în majoritate) şi Caraş-Severin şi judecătoriile: Baia Mare, Reghin, Bacău, Moineşti şi Iaşi.În argumentarea acestei opinii s-a arătat în esenţă că, întrucât, potrivit art. 322 din Codul penal, falsificarea unui înscris sub semnătură privată are semnificaţie infracţională doar în cazul folosirii înscrisului falsificat, atunci când această faptă este săvârşită, în forma autoratului sau instigării, de către aceeaşi persoană care foloseşte înscrisul în vederea obţinerii, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta, ea este absorbită în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000.Ca urmare, fapta prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune complexă, prin care se asigură protecţia penală atât a relaţiilor sociale care vizează buna gestionare a fondurilor Uniunii Europene, astfel încât acestea să fie obţinute cu respectarea strictă a condiţiilor legale, cât şi, în subsidiar, a relaţiilor sociale vizând încrederea în conţinutul înscrisurilor folosite în cadrul procedurii de atribuire a fondurilor.Fără a-şi exprima opinia cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Constanţa au comunicat că practica proprie şi a instanţelor arondate asupra acesteia este în sensul existenţei unei infracţiuni complexe. Într-o a doua opinie, s-a apreciat că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu reacredinţă de documente false constând în înscrisuri sub semnătură privată, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000.În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Piteşti, Bucureşti - Secţia a II-penală (în opinie majoritară), Timişoara (în majoritate), Constanţa şi Alba Iulia; tribunalele: Ialomiţa, Teleorman şi Vaslui (în opinie minoritară) şi Judecătoria Oneşti.În argumentarea opiniei exprimate s-a susţinut, în esenţă, că, în ipoteza prezentată în sesizare, cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, aflându-se în concurs real, întrucât, pe de o parte, acestea au obiecte juridice diferite, prin infracţiunea de pericol prevăzută de art. 322 din Codul penal urmărindu-se protejarea relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, iar prin infracţiunea de rezultat prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - protejarea relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţilor ce vizează obţinerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene.Pe de altă parte, s-a arătat că, deşi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă atât o specie a infracţiunii de înşelăciune, cât şi a celei de uz de fals, particularizate prin scopul urmărit de făptuitor - obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în conţinutul constitutiv al acesteia nu se regăseşte, în totalitate, conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal, respectiv activitatea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal.Ca urmare, câtă vreme absorbţia nu are caracter necesar, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 putându-se săvârşi şi de către o altă persoană decât cea care a avut o participaţie penală (în oricare dintre formele sale: autorat, instigare, complicitate) la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în situaţia în care una şi aceeaşi persoană falsifică înscrisul sub semnătură privată pe care ulterior îl foloseşte, iar fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cele două infracţiuni analizate îşi păstrează autonomia, fiind incidente dispoziţiile art. 38 din Codul penal referitoare la concursul de infracţiuni. În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a înscrisurilor sub semnătură privată folosite în cadrul procedurii vizând obţinerea de fonduri ale Uniunii Europene reprezintă infracţiunea mijloc, iar fapta prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - infracţiunea scop.Fără a comunica o opinie expresă asupra problemei de drept supuse dezlegării, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Călăraşi şi Tribunalul Timiş au transmis instanţei supreme jurisprudenţă, majoritară, în sensul opiniei vizând existenţa unui concurs de infracţiuni.Răspunsurile Curţii de Apel Târgu Mureş, Tribunalului Tulcea şi judecătoriilor: Luduş, Timişoara, Deta, Sânnicolau Mare, Făget, Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa, Moldova Nouă, Constanţa, Mangalia, Medgidia, Hârşova, Tulcea, Babadag, Măcin, Lugoj, Bistriţa-Năsăud, Beclean, Vişeu de Sus, Dragomireşti, Târgu Lăpuş, Sighetu Marmaţiei şi Oraviţa cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, prin director conferenţiar universitar doctor Flaviu Ciopec, a opinat, prioritar, în sensul inadmisibilităţii sesizării, notând în acest sens că obiectul acesteia nu constituie o veritabilă chestiune de drept, întrucât nu ridică o problemă reală de interpretare a textelor de lege incidente, care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora.Pe fondul sesizării, s-a opinat în sensul că nu poate opera absorbţia infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul juridic special, precum şi elementele materiale ale celor două infracţiuni sunt diferite. În acest sens s-a arătat că, în timp ce obiectul juridic al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea care trebuie să existe în înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecinţe juridice, obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 vizează relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene (conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 869 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011).S-a mai arătat că elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal este reprezentat de acţiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată, urmată de folosirea respectivului înscris, de către autorul faptei, sau de acţiunea de încredinţare a acestuia unei alte persoane, spre folosire. Ca urmare, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate (Valerian Cioclei, Anda Roxana Trandafir, Cristina Rotaru, „Drept penal. Partea specială II", Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 376), infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă la momentul când înscrisul falsificat este folosit de autor sau este încredinţat unei alte persoane spre folosire şi se produce urmarea imediată.Pe de altă parte, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în acţiunea de folosire sau de prezentare cu rea-credinţă de înscrisuri false.Totodată, s-a susţinut că infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este o infracţiune complexă, care absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 322 din Codul penal, nefiind îndeplinită condiţia ca absorbţia să opereze cu privire la întregul conţinut legal al infracţiunii absorbite, statuată doctrinar (Florin Streteanu, Daniel Niţu, „Drept penal. Partea generală", vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 63). Altfel spus, în ipoteza ce face obiectul sesizării nu operează absorbţia, întrucât acţiunea de falsificare, ce constituie elementul material principal al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu se regăseşte printre modalităţile normative ale elementului material al infracţiunii absorbante.În plus, nu este îndeplinită nici condiţia ca absorbţia să aibă un caracter necesar, întrucât infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 poate fi săvârşită şi în lipsa comiterii acţiunii de falsificare a unui înscris, care constituie elementul material principal al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal. Practic, dacă în ipoteza de referinţă s-ar reţine numai infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge în situaţia în care acţiunea de falsificare propriu-zisă a înscrisului folosit ar rămâne nesancţionată.În final, făcându-se trimitere la considerentele cuprinse în paragrafele 39-40 din Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016), s-a concluzionat că, în ipoteza în care autorul acţiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată foloseşte ulterior înscrisul, cu rezultatul obţinerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, se va reţine un concurs real între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000.Catedra de Drept Penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu" din Bucureşti, prin conferenţiar universitar doctor Bogdan Micu, a opinat că infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu reacredinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.În argumentare s-a arătat că folosirea unui înscris sub semnătură privată de către cel care l-a falsificat ori de către participanţii la fapta de falsificare nu intră în concurs cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece uzul de fals este absorbit în infracţiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal. S-a mai arătat că infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 are un caracter complex, care este pus în lumină şi de împrejurarea că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege (între 2 şi 7 ani închisoare) sunt mai ridicate, comparativ cu cele corespunzătoare infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (de la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă, respectiv de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă).În final, s-a notat că, astfel cum s-a statuat jurisprudenţial şi în cazul altor infracţiuni care au latură obiectivă similară, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o variantă specială agravată a infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prevăzută într-o normă penală cuprinsă într-o lege specială, sens în care s-a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 21 din 6 noiembrie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 27 decembrie 2017).Departamentul de Drept penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, prin profesor universitar doctor Valerian Cioclei, a opinat că, în ipoteza descrisă în sesizare, se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal.În argumentare s-a arătat, în esenţă, că problema de drept ce face obiectul sesizării şi care a generat practică neunitară a primit o soluţie clară şi convingătoare în doctrină, în articolul „Practică judiciară neunitară. Concursul dintre infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000" (Georgiana Tudor, Curierul Judiciar nr. 11/2017, p. 615-616), în care s-au reţinut următoarele:(...) Folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului sau încredinţarea de către acesta altei persoane în acelaşi scop constituie o cerinţă esenţială ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Întrucât, în cazul făptuitorului falsului, infracţiunea se consumă doar în momentul în care foloseşte sau încredinţează înscrisul altei persoane spre a fi folosit, uzul de fals este absorbit în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată - în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului - o absoarbe pe cea de uz de fals, şi nu invers, iar acţiunea de falsificare incriminată în art. 322 din Codul penal nu intră în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe, în sensul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Codul penal. Cu toate acestea, reţinerea în concurs a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracţiune scop) şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracţiune mijloc) echivalează cu sancţionarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esenţă, a aceleiaşi fapte: folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului. Relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau caracterul complet ale documentelor ori declaraţiilor folosite sau prezentate în vederea obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei constituie obiectul juridic şi al infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (chiar dacă adiacent/secundar). În plus, simpla acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată (fără folosirea sau încredinţarea acestuia spre folosire) nu este sancţionată de legea penală.Pe de altă parte, deşi aparent norma de la art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 incriminează uzul de fals (sancţionând „folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false..."), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu titlu obligatoriu, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, că „din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016). Or, în cazul infracţiunii de înşelăciune săvârşite prin folosirea de mijloace frauduloase (de pildă, prin folosirea de înscrisuri falsificate), la art. 244 alin. (2) din Codul penal se prevede expres că „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni".Faptul că art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conţine o dispoziţie asemănătoare reprezintă un argument în plus în sensul reţinerii doar a infracţiunii din legea specială, care o absoarbe pe cea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, şi nu a concursului de infracţiuni (...)S-a mai arătat că, în afara considerentelor deja expuse, soluţia prezentată de autoarea citată este susţinută şi de argumentul de ordin principial vizând cutuma legislativă şi modul în care aceasta s-a reflectat în jurisprudenţă de-a lungul anilor.În acest sens s-a arătat că este de notorietate faptul că, fiind nevoit să adapteze legislaţia penală naţională în funcţie de diferite convenţii sau tratate internaţionale la care a aderat România, în multe cazuri, legiuitorul român a făcut o transpunere efectivă (o copiere) a normelor externe, chiar dacă acestea se suprapuneau (total sau parţial) normelor deja existente în dreptul intern. În toate situaţiile de acest gen incriminarea internă a fost considerată normă generală, iar incriminarea „importată" a fost considerată normă specială, aplicându-se în practică, după caz, una dintre ele, iar nu ambele, pentru a se evita aplicarea unei duble sancţiuni pentru aceeaşi faptă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, care a preluat, la vremea respectivă, primele două variante de fraudă în materie de cheltuieli prevăzute de art. 1 lit. a) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor europene din 26 iulie 1995. Textul a fost preluat cu fidelitate pentru a fi în conformitate cu textul convenţiei, dar această fidelitate a generat şi riscul unor suprapuneri peste incriminări interne, care au ieşit la iveală în practică, situaţii în care s-a mers pe aceeaşi soluţie a sancţiunii unice. Este atât cazul infracţiunii de înşelăciune, în raport cu care instanţa supremă a admis, prin recursul în interesul legii amintit mai sus, teza conform căreia aceasta nu poate fi reţinută în concurs cu norma specială (art. 18¹ din Legea nr. 78/2000), cât şi al infracţiunilor de uz de fals şi fals în declaraţii, faţă de care doctrina şi jurisprudenţa au admis necondiţionat teza absorbţiei în infracţiunea prevăzută de legea specială. Or, din identitate de raţionamente, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi cu privire la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, constând în înscrisuri sub semnătură privată falsificate de către persoana care le foloseşte ori le prezintă şi obţine pe nedrept fonduri europene, există o unică infracţiune, respectiv cea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu un concurs între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea anterior menţionată.În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esenţă, că modalitatea în care este construită norma de incriminare cuprinsă în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (prin referirea explicită la folosirea sau prezentarea de documente false), alături de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduc, cu claritate, la concluzia că infracţiunea de referinţă absoarbe în conţinutul său uzul de fals privind un înscris sub semnătură privată, neexistând un concurs între cele două infracţiuni.În acest sens s-a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 869/2011, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene, precum şi la Decizia penală nr. 1.313 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în care s-a reţinut că infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 din Codul penal - definită ca folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri - constituie o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea de uz de fals.Pe de altă parte, s-a susţinut că, raportat la definiţia cuprinsă în art. 322 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe în conţinutul său uzul de fals privind un înscris sub semnătură privată, incriminat de art. 323 din Codul penal. În ipoteza în care făptuitorul nu foloseşte înscrisul falsificat (şi nici nu îl încredinţează altei persoane spre folosire), falsificarea unui înscris sub semnătură privată, în oricare dintre modurile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal, nu constituie infracţiune şi nu se include în sfera ilicitului penal.S-a invocat, de asemenea, modalitatea în care legiuitorul a structurat latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false (înscrisuri sub semnătură privată) se realizează de către persoana care le-a falsificat, susţinându-se că din aceasta se desprind următoarele concluzii:– uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000;– uzul (folosirea, inclusiv prezentarea) documentelor false constând în înscrisuri sub semnătură privată constituie o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în absenţa căreia acţiunea de falsificare a documentelor nu dobândeşte relevanţă penală;– există o identitate între acţiunea care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi acţiunea care întregeşte latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în absenţa căreia acţiunea de falsificare este exclusă din sfera ilicitului penal.În consecinţă, s-a notat că în contextul identităţii sesizate şi al inexistenţei relevanţei penale a acţiunii distincte de falsificare a unui înscris sub semnătură privată - unica acţiune rămasă în afara sferei de incidenţă a normei de incriminare prevăzute în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu poate fi admisă soluţia concursului între infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Practic, a admite soluţia concursului de infracţiuni înseamnă a admite dubla sancţionare a persoanei, în temeiul a două norme de incriminare, pentru o acţiune identică şi pentru o acţiune care, singură, nu este inclusă în sfera ilicitului penal. O astfel de soluţie ar încălca însă principiul ne bis in idem prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care, relativ la elementul idem, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, prin care s-a reţinut că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înţeles ca interzicând urmărirea ori judecarea unei a doua „infracţiuni", în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau din fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi. Raportând aceste considerente jurisprudenţiale la obiectul sesizării, s-a opinat că, în condiţiile în care folosirea (inclusiv prezentarea) de documente false (înscrisuri sub semnătură privată) este identică în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 322 alin. (1) din Codul penal, iar falsificarea înscrisurilor sub semnătură privată, în absenţa folosirii, nu poate fi sancţionată în mod distinct în baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, faptele pedepsibile sunt în mod substanţial aceleaşi. S-a mai arătat că, suplimentar argumentelor derivând din modul în care legiuitorul a structurat latura obiectivă a celor două infracţiuni şi având în vedere coliziunea cu principiul ne bis in idem, adoptării soluţiei privind existenţa concursului de infracţiuni i se opune şi imposibilitatea de a stabili forma concursului de infracţiuni (real sau formal) şi, în consecinţă, incidenţa art. 38 alin. (1) din Codul penal sau a art. 38 alin. (2) din Codul penal. În acest sens s-a susţinut că ipoteza în care uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false (înscrisuri sub semnătură privată) se realizează de către persoana care le-a falsificat nu se încadrează, în mod clar, nici în tiparul concursului real de infracţiuni şi nici în tiparul concursului formal de infracţiuni (acţiunea relevantă penal este unică, iar acţiunea distinctă este nerelevantă penal). Or, este greu de admis în domeniul dreptului penal, guvernat de principiul legalităţii, că o instanţă ar putea reţine existenţa concursului de infracţiuni, cu consecinţe semnificative asupra pedepsei, în condiţiile în care nu poate determina forma concursului de infracţiuni şi în care nu există o concordanţă deplină a acuzaţiei penale nici cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Codul penal şi nici cu dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Codul penal. În final s-a susţinut că soluţia propusă, a reţinerii unei infracţiuni unice [prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000], se reflectă şi în Decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, deopotrivă, confirmată, într-o situaţie care prezintă elemente de similitudine cu chestiunea de drept ridicată în speţă, prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Totodată, s-a subliniat faptul că, deşi argumentele prezentate anterior se referă la autorul infracţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 174 din Codul penal, acestea îşi păstrează valabilitatea şi cu privire la participanţi. VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară este în sensul că, în ipoteza în care oricare dintre infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual sau fals în înscrisuri sub semnătură privată este comisă de aceeaşi persoană care şi foloseşte ori prezintă documentele falsificate, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (1) teza a II-a din Codul penal, care reglementează concursul real cu conexitate etiologică, infracţiunea de fals fiind comisă pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă în materie de cheltuieli din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În argumentarea acestei opinii Ministerul Public a arătat că infracţiunea complexă este acea formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin includerea, în conţinutul-tip al unei infracţiuni, a conţinutului alteia. Pornind de la caracteristica de a absorbi în conţinutul său cel puţin o altă incriminare, doctrina a identificat mai multe condiţii de existenţă a infracţiunii complexe. O primă condiţie vizează caracterul necesar al absorbţiei, ceea ce înseamnă că infracţiunea complexă nu se poate comite niciodată în lipsa săvârşirii infracţiunii absorbite. În doctrină s-a arătat că necesitatea absorbţiei nu se analizează in concreto, cu referire la fapta comisă în concret de către inculpat, ci in abstracto, având în vedere infracţiunea respectivă în general, astfel cum aceasta este descrisă în norma de incriminare. Aşadar, necesitatea absorbţiei trebuie să fie consecinţa modului de incriminare a infracţiunii, iar nu a modalităţii specifice în care aceasta a fost comisă de către inculpat. Altfel spus, nu este posibilă reţinerea în sarcina inculpatului a săvârşirii infracţiunii complexe în cazul în care acesta nu a comis şi infracţiunea absorbită. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 această condiţie nu se verifică. Modul de incriminare a infracţiunii nu condiţionează atragerea răspunderii penale de falsificarea materială, prin alterare sau contrafacere, ori de falsificarea intelectuală a documentelor de către însuşi cel care le foloseşte. Indiferent dacă există ori nu identitate de persoană, cel care, uzând de înscrisul fals, obţine pe nedrept fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei va răspunde pentru infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000. A doua condiţie de existenţă a infracţiunii complexe o reprezintă caracterul determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite, aceasta din urmă impunându-se a fi individualizată fără echivoc de către legiuitor. Modalitatea practică în care se realizează aceasta este fie folosirea în textul de incriminare a infracţiunii complexe a denumirii infracţiunii absorbite - situaţie în care se afirmă că infracţiunea absorbită are caracter determinat (sfera faptelor susceptibile de integrare în conţinutul infracţiunii complexe neputând fi extinsă pe cale de interpretare), fie recurgerea la formulări cu caracter generic, când doar pe cale de interpretare se poate stabili sfera faptelor incluse în conţinutul infracţiunii complexe - ipoteză în care infracţiunea absorbită are caracter determinabil. În ambele variante, dacă fapta în concret săvârşită conturează elementul material al infracţiunii absorbite, se va reţine infracţiunea complexă. Ministerul Public a apreciat că nici această condiţie nu se verifică în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, notând, în acest sens, că textul legal foloseşte sintagma „documente false", fără a distinge după tipul acestora: înscrisuri oficiale sau înscrisuri sub semnătură privată. Ca urmare, în considerarea raţionamentului expus, ar rezulta concluzia că ori de câte ori inculpatul falsifică documentele de care se serveşte pentru obţinerea fondurilor europene, indiferent de tipul înscrisurilor folosite şi de calitatea făptuitorului (autor, instigator ori complice), acesta va săvârşi infracţiunea din legea specială, concluzie în mod evident nevalidă. Aceasta deoarece, câtă vreme falsul material în înscrisuri oficiale ori falsul intelectual este mijlocul de care se serveşte inculpatul în vederea obţinerii de fonduri europene, în ipoteza în care aceeaşi persoană este şi autorul falsului, ea va răspunde pentru un concurs cu conexitate etiologică între infracţiunile de fals şi cea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Toate infracţiunile de fals, prin natura lor, aduc atingere încrederii pe care membrii societăţii trebuie să şi-o acorde reciproc în relaţiile dintre ei. În cazul tuturor infracţiunilor de fals, obiectul juridic generic îl reprezintă valoarea socială pe care legea penală o apără: încrederea publică în lucrurile care au legal însuşirea de a face probă (monede, titluri, instrumente de autentificat, înscrisuri etc.). Or, simpla natură diferită a înscrisului folosit pentru obţinerea de fonduri europene, de a fi unul sub semnătură privată, nu îl face mai puţin apt a leza aceleaşi valori sociale, câtă vreme obiectul juridic special al infracţiunii de obţinere pe nedrept de fonduri europene, respectiv ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare, este în egală măsură lezat, indiferent de tipul de înscris fals folosit. S-a mai arătat că ultima dintre condiţiile cerute pentru existenţa infracţiunii complexe este diferenţa de pericol social dintre fapta absorbantă şi fapta absorbită, fiind evident că infracţiunea care absoarbe o altă faptă trebuie să fie caracterizată de un pericol social legal mai ridicat decât al faptei absorbite. Pericolul social legal se reflectă în sancţiunea prevăzută de lege, astfel că verificarea acestei din urmă condiţii se face prin compararea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracţiuni. Or, deşi această din urmă condiţie este singura care se verifică în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ea nu este suficientă pentru reţinerea infracţiunii complexe. Distinct de condiţiile anterior prezentate, s-a mai arătat că, fiind o unitate infracţională, între acţiunile incluse în structura unei infracţiuni complexe trebuie să existe o legătură specială dată de locul, timpul şi modul în care ele au fost comise ori de o conexitate etiologică sau consecvenţională. Deopotrivă, fiind vorba de o infracţiune unică, trebuie să existe şi unitate de subiect activ. În consecinţă, nu este complexă infracţiunea în care „fapta care absoarbe" poate fi reţinută în sarcina făptuitorului şi în lipsa comiterii de către aceeaşi persoană a „faptei absorbite", cea din urmă putând fi săvârşită şi de o altă persoană, fără ca o atare împrejurare să se repercuteze asupra situaţiei juridice a primului făptuitor. Or, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cel care se foloseşte de înscrisul sub semnătură privată falsificat va răspunde întotdeauna pentru această infracţiune, indiferent dacă este sau nu şi autorul falsului. Pe de altă parte, atunci când o altă persoană a falsificat înscrisul sub semnătură privată, ea va răspunde penal pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât este îndeplinită condiţia de a fi încredinţat înscrisul fals altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice. În schimb, contrar logicii juridice, dacă s-ar primi teza absorbţiei, când îl falsifică însuşi cel care îl foloseşte pentru obţinerea de fonduri europene, autorul falsului nu răspunde decât pentru uz, adică pentru ceea ce ar răspunde şi dacă nu ar fi autorul falsului. S-a mai arătat că existenţa unei legături obiective între acţiunile care compun infracţiunea complexă nu este prin ea însăşi suficientă pentru a distinge între unitatea legală de infracţiune, reprezentată de infracţiunea complexă, şi pluralitatea de infracţiuni, reprezentată de concursul cu conexitate etiologică. De esenţa conexităţii etiologice este faptul că atât rezoluţia privind comiterea infracţiunii scop, cât şi cea privind săvârşirea infracţiunii mijloc iau naştere anterior comiterii infracţiunii mijloc. Pentru existenţa conexităţii etiologice nu este relevantă juridic ordinea în care iau naştere cele două rezoluţii, ci doar împrejurarea că hotărârea privind comiterea infracţiunii scop este anterioară începerii executării acţiunii mijloc. Pentru aceste argumente, valabile atât în cazul infracţiunii complexe, cât şi al concursului de infracţiuni cu conexitate etiologică, existenţa acestui tip de relaţie între infracţiunile comise nu poate servi drept criteriu de distincţie între cele două. În schimb, atunci când in abstracto comiterea infracţiunii mijloc este indispensabilă pentru săvârşirea infracţiunii scop, adică „infracţiunea mijloc" face parte din conţinutul legal al „infracţiunii scop", nu se mai poate vorbi de existenţa unui concurs de infracţiuni, ci de o infracţiune complexă. Când însă comiterea infracţiunii mijloc a fost doar în mod ocazional necesară, într-un caz concret, pentru săvârşirea infracţiunii scop, va exista un concurs cu conexitate etiologică. În acest din urmă caz nu se poate invoca dubla sancţionare a infractorului pentru infracţiunea mijloc, o dată ca faptă de sine stătătoare, iar a doua oară, ca element constitutiv al conţinutului legal al infracţiunii scop, o atare situaţie regăsindu-se, relativ frecvent, în ipotezele de concurs de infracţiuni complexe (de exemplu, concursul dintre tâlhărie şi ultraj, atunci când violenţa exercitată în scopul păstrării bunului sustras este îndreptată împotriva unui poliţist). În doctrină s-a distins între concursul dintre două calificări, între care una constituie element sau circumstanţă a celeilalte. O astfel de situaţie, care este incidentă atunci când norma de incriminare a faptei complexe şi norma incriminatoare a infracţiunii absorbite par a avea deopotrivă aplicabilitate în speţă, se rezolvă prin identificarea existenţei ori inexistenţei raportului de absorbţie. Astfel, atunci când există un astfel de raport, se va aplica doar norma absorbantă [de exemplu, în cazul pătrunderii fără drept în locuinţa unei persoane pentru a se sustrage bunuri se va reţine doar infracţiunea de furt calificat comis prin violare de domiciliu, prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, nu şi infracţiunea distinctă de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din acelaşi cod]. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute în concurs infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, şi uz de fals, prevăzută de art. 323 din acelaşi cod, întrucât folosirea înscrisului falsificat este o condiţie pentru existenţa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, îndeplineşte condiţia de a fi o infracţiune complexă, unitatea legală fiind rezultatul voinţei legiuitorului care a impus, pentru a căpăta relevanţă penală, ca acţiunea de falsificare să fie urmată de cea de folosire a înscrisului falsificat sau de încredinţare a acestuia unei alte persoane pentru a-l folosi. Altfel spus, falsificarea înscrisului sub semnătură privată, infracţiunea mijloc, trebuie să aibă ca scop folosirea lui de către autor sau de către o altă persoană, în această din urmă ipoteză, cu condiţia ca acesteia să îi fi fost încredinţat înscrisul falsificat de către însuşi autorul falsului. Aşadar, acţiunea de falsificare, mai gravă, o absoarbe pe aceea mai uşoară, de folosire a înscrisului falsificat, adică de uz de fals, altminteri faptă incriminată distinct. Or, dacă s-ar accepta că infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o formă particulară a infracţiunii de uz de fals, comisă în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, astfel cum se reţine în Decizia Curţii Constituţionale nr. 552 din 22 aprilie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008), ar trebui admis şi că aceasta este absorbită în falsul în înscrisuri sub semnătură privată, aşa cum o impune aplicarea art. 322 din Codul penal, şi că, deopotrivă, este absorbantă a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, concluzie impusă de calificarea sa ca infracţiune complexă. VIII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel a fost identificat un număr redus de hotărâri judecătoreşti în care problema de drept concret ridicată în speţă să fi fost examinată explicit, în majoritatea hotărârilor ataşate instanţele pronunţându-se în limitele factuale şi juridice stabilite prin actul de sesizare. Hotărârile de interes pentru problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză sunt următoarele: – Decizia penală nr. 1.646 din 11 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Sentinţa penală nr. 7 din 12 ianuarie 2017 a Tribunalului Olt - Secţia penală, în care s-a consacrat opinia vizând reţinerea, în ipoteza vizată de sesizare, doar a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu argumentarea comună că infracţiunea prevăzută de art. 290 din Codul penal din 1969 intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru că falsul în înscrisuri sub semnătură privată, ca infracţiune de sine stătătoare, se consumă în momentul folosirii înscrisului falsificat, iar nu în momentul falsificării, cum este cazul falsului material în înscrisuri oficiale sau al falsului intelectual. Prin urmare, câtă vreme această infracţiune se consumă în momentul folosirii înscrisului falsificat, iar folosirea unui înscris fals este o acţiune care intră în latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, cele două infracţiuni nu pot fi reţinute în concurs, întrucât s-ar ajunge la o dublă sancţionare a inculpatului pentru aceeaşi faptă. – Decizia penală nr. 629/A din 30 mai 2018 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi Decizia penală nr. 708/P din 13 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în care s-a consacrat soluţia concursului de infracţiuni.În argumentare, în considerentele celei dintâi hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că, dată fiind definiţia infracţiunii complexe şi condiţiile de existenţă a acesteia, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 nu absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată incriminat de art. 290 din Codul penal din 1969 (art. 322 din Codul penal). În cea de-a doua hotărâre s-a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 nu absoarbe infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată întrucât norma specială de incriminare nu acoperă decât folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, având drept rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul consolidat al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, nu şi falsificarea propriu-zisă a acestor documente ori declaraţii. Prin urmare, de vreme ce infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 se poate comite şi prin simpla folosire sau prezentare de documente ori declaraţii inexacte sau incomplete, nu se poate susţine că o altă infracţiune, ce stă la baza infracţiunii scop şi care constituie chiar mijlocul fraudulos în realizarea scopului respectiv, îşi poate pierde autonomia, doar pentru că, în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată, existenţa faptei este condiţionată de folosirea efectivă a înscrisului. Această absorbţie ar exista numai atunci când faptele s-ar suprapune sub aspectul conţinutului obiectiv ori atunci când una dintre fapte nu s-ar putea săvârşi fără a doua, absorbind-o în chip natural. Or, în situaţia analizată, scopul pe care făptuitorul îl urmăreşte, grefat pe obţinerea frauduloasă a unor fonduri europene, se poate realiza şi altfel decât prin fals, această ultimă infracţiune păstrându-şi autonomia atunci când autorul faptei nu se limitează la simpla folosire a înscrisului, ci îl şi falsifică în prealabil. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri direct relevante în problema de drept analizată. Cu toate acestea, problematica naturii juridice a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 a fost examinată anterior în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, soluţiile astfel dispuse fiind, în mod tangenţial, pertinente şi pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a pronunţat asupra interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 din Codul penal, stabilind că: „Fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă." În considerentele acestei decizii s-a reţinut că „(...) ceea ce urmăreşte inculpatul este ca, prin folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, să obţină pe nedrept fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor", obiectul juridic special al infracţiunii de obţinere pe nedrept de fonduri europene constituindu-l, aşadar, „ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare". Instanţa supremă a subliniat, de asemenea, că „Din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţii contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reţinută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969". Subsecvent acestei hotărâri, prin Decizia nr. 6 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.320/109/2016, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74¹ din Codul penal din 1969". În considerentele acestei ultime decizii s-a reţinut că, prin Decizia nr. 4/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, „s-a stabilit natura juridică a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie", dându-se o dezlegare de drept cu privire la natura acestei infracţiuni. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a permis identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia Curţii Constituţionale nr. 552 din 22 aprilie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008), prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18¹ şi art. 18² din Legea nr. 78/2000, reţinând, printre altele, că aceste prevederi nu fac altceva „decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităţilor Europene." Aceste considerente au fost reluate, ulterior, de instanţa de contencios constituţional şi în Decizia nr. 1.437 din 4 noiembrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011), respectiv în Decizia nr. 1.452 din 4 noiembrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011). Totodată, prin Decizia nr. 869 din 23 iunie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011) Curtea Constituţională a constatat, suplimentar, că „reglementarea criticată vizează un obiect juridic special care are în vedere acele relaţii sociale cu caracter patrimonial în legătură directă cu interesele financiare ale Uniunii Europene (...)". IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. X. Dispoziţii legale incidente Codul penal: Articolul 35 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe „(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală." Articolul 38 Concursul de infracţiuni „(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni." Articolul 322 alin. (1) Falsul în înscrisuri sub semnătură privată„Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoanei spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă." Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie: Articolul 18¹ „(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi." XI. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.916/99/2016 şi al stabilirii faptului că folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conţinutul infracţiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real. În argumentarea acesteia, realizând, prioritar, un examen comparativ al condiţiilor de existenţă a infracţiunii complexe şi a concursului real cu conexitate etiologică şi evidenţiind diferenţele dintre conţinuturile constitutive ale celor două infracţiuni, natura lor distinctă, precum şi valorile sociale eterogene cărora li se aduce atingere prin săvârşirea lor, judecătorul-raportor a reţinut, în esenţă, că infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este o infracţiune complexă formă tip, care absoarbe în conţinutul său numai uzul de fals sau, după caz, falsul în declaraţii, dar nu include, în schimb, în elementul său material, şi falsul în înscrisuri, fie ele sub semnătură privată, fie oficiale. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a se dezlega, reţine următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: – instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.În speţă, sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative anterior enunţate. Curtea de Apel Iaşi este învestită, în Dosarul nr. 5.916/99/2016, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii L.E. şi S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 924 din data de 7 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală. Rezolvarea dată chestiunii de drept expusă în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra încadrării juridice a faptelor ce fac obiectul judecăţii şi, implicit, asupra modului de soluţionare a fondului cauzei. În fine, din verificările efectuate a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluţionare. În consecinţă, sesizarea este admisibilă, întrunind condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la fondul chestiunii de drept: Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se rezumă, în esenţă, la a stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea folosirii sau prezentării de înscrisuri sub semnătură privată falsificate de către persoana care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la săvârşirea falsului şi a folosit ulterior respectivele înscrisuri, obţinând pe nedrept fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, constituie o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, sau, dimpotrivă, alcătuieşte împreună cu aceasta din urmă o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real cu conexitate etiologică. Aşadar, prezenta cauză are ca premisă factuală necesară identitatea dintre persoana care a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi subiectul activ sau participantul secundar la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, orice altă ipoteză excedând limitelor sesizării şi, implicit, obiectului prezentei analize. În aceste coordonate, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că infracţiunea complexă reprezintă forma unităţii legale de infracţiune prevăzută de art. 35 alin. (2) din Codul penal, în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală. Pornind de la definiţia legală a infracţiunii complexe, în doctrină şi în jurisprudenţă s-au evidenţiat două forme ale acesteia, respectiv: – infracţiunea complexă forma tip sau propriu-zisă, caracterizată prin aceea că, în conţinutul său, fie intră ca element constitutiv, prin absorbţie, o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, fie sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, cel puţin două acţiuni proprii tot atâtor infracţiuni distincte; – infracţiunea complexă ca variantă agravantă, a cărei caracteristică este aceea că numai în conţinutul său calificat este absorbită o faptă ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni, nu şi în varianta tip a respectivei infracţiuni.Pentru analiza chestiunii de drept ce face obiectul sesizării prezintă relevanţă numai infracţiunea complexă forma tip, deoarece activitatea de folosire a unor înscrisuri falsificate, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a unor fonduri europene, include ca element constitutiv o acţiune ce constituie prin ea însăşi o altă infracţiune din categoria falsurilor (uz de fals sau fals în declaraţii) şi se circumscrie, prin urmare, acestei forme a unităţii legale de infracţiune. Infracţiunea complexă în această variantă are un obiect juridic complex, existând, pe de o parte, o valoare socială principală căreia i se aduce atingere prin fapta ilicită (şi în raport cu care infracţiunea este înscrisă într-o anumită categorie de infracţiuni) şi o valoare socială secundară, proprie obiectului juridic adiacent al faptei infracţionale. Elementul material al infracţiunii complexe forma tip constă fie în acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea absorbită (atunci când unitatea de infracţiune complexă absoarbe elementul unei infracţiuni distincte), fie în acţiunile specifice infracţiunilor reunite de legiuitor într-o a treia incriminare distinctă (atunci când infracţiunea complexă ia naştere în această ultimă modalitate). De esenţa unităţii legale de infracţiune analizate este faptul că, prin voinţa legiuitorului şi din considerente de politică penală, manifestările variate ale făptuitorului în realitatea obiectivă, realizate în aceeaşi împrejurare şi aflate în conexitate etiologică, atrag răspunderea sa penală pentru o singură infracţiune, deşi, în absenţa unei atari opţiuni legislative, ele sar circumscrie conţinutului a două infracţiuni, incriminate distinct. Ceea ce justifică o atare formă a răspunderii penale este împrejurarea că între acţiunea mijloc şi acţiunea scop săvârşite de aceeaşi persoană există o strânsă legătură, cea dintâi fiind întotdeauna necesară pentru consumarea celei de-a doua şi ambele fiind realizate în aceeaşi împrejurare sau la un interval foarte scurt de timp. Această particularitate a unităţii legale a infracţiunii complexe a fundamentat reţinerea, în doctrina de specialitate invocată şi în punctul de vedere transmis de Ministerul Public (Florin Streteanu, Daniel Niţu, „Drept penal. Partea generală", vol. I, Universul Juridic, 2014), a caracterului necesar al absorbţiei, de esenţa căruia este faptul că infracţiunea complexă nu se poate comite niciodată fără săvârşirea infracţiunii absorbite. În al doilea rând, notează că pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului real cu conexitate etiologică - derivată din legătura de la mijloc la scop existentă între acţiunile sau inacţiunile ce compun pluralitatea - este consacrată normativ în cuprinsul art. 38 alin. (1) teza finală din Codul penal şi presupune comiterea a cel puţin două acţiuni sau inacţiuni distincte de către aceeaşi persoană, una dintre infracţiuni fiind comisă în scopul săvârşirii celei de-a doua. Spre deosebire de unitatea infracţiunii complexe, în cazul concursului real cu conexitate etiologică, infracţiunea mijloc nu este absolut necesară pentru comiterea infracţiunii scop, cea din urmă putând fi săvârşită şi în absenţa celei dintâi. Opţiunea făptuitorului de a recurge la mijloace ce constituie prin ele însele infracţiuni este una conjuncturală, grefată pe circumstanţele obiective concrete în care se desfăşoară activitatea ilicită. Tocmai de aceea, între acţiunile ce constituie infracţiuni concurente, aflate într-un raport de conexitate etiologică, nu există o relaţie de dependenţă, ele intervenind, de regulă, la diferite intervale de timp, iar acţiunea mijloc facilitând conjunctural comiterea infracţiunii scop, fără a fi însă indispensabilă consumării acesteia. În considerarea acestor argumente teoretice, Înalta Curte notează că infracţiunea de folosire sau prezentare cu reacredinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este o infracţiune complexă formă tip, care absoarbe în conţinutul său numai uzul de fals sau, după caz, falsul în declaraţii, dar nu include, în schimb, în elementul său material, şi falsul în înscrisuri, fie ele sub semnătură privată, fie oficiale. Aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 4/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 reprezintă „o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare", având ca obiect juridic principal ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare. Comisă în varianta folosirii sau prezentării de „documente ori declaraţii false", infracţiunea analizată cunoaşte şi un obiect juridic secundar, care include relaţiile sociale privitoare la încrederea pe care trebuie să o prezinte înscrisurile sau declaraţiile producătoare de consecinţe juridice. În schimb, atunci când infracţiunea este săvârşită în varianta folosirii sau prezentării de documente sau declaraţii inexacte sau incomplete, ea îmbracă forma unei infracţiuni simple. Indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declaraţii necorespunzătoare adevărului. Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conţinutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris. Din analiza normei de incriminare rezultă că cerinţele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acţiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declaraţiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele şi informaţiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt). Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii este irelevant dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracţiunea analizată ori de câte ori acţiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînţeles, dacă subiectul activ a acţionat cu rea-credinţă. În raport cu aceste particularităţi ale laturii obiective a infracţiunii analizate se desprinde concluzia că legiuitorul a considerat că, in abstracto, accesarea de fonduri comunitare prin utilizarea unor documente sau declaraţii care nu reflectă în mod complet realitatea prezintă un grad de pericol social suficient de ridicat, în sine, pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, fără a distinge după cum acele documente sau declaraţii au fost sau nu falsificate. De vreme ce activitatea de folosire a unor documente incomplete sau inexacte, dacă a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri comunitare, se circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în aceleaşi condiţii ca şi activitatea de folosire a unor înscrisuri false, rezultă că falsificarea respectivelor înscrisuri nu este de esenţa infracţiunii analizate, reprezentând numai una din modalităţile normative alternative în care poate fi comis acest tip de fraudă. Prin urmare, între infracţiunea de fals în înscrisuri (indiferent de tipul acestora) şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu există un raport de condiţionare, cea dintâi nefiind necesară pentru existenţa celei de-a doua, care poate fi comisă şi în absenţa falsului. Rezultă astfel că în raportul dintre falsul în înscrisuri sub semnătură privată şi frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene nu se identifică una dintre cerinţele unităţii legale a infracţiunii complexe, şi anume caracterul necesar al absorbţiei falsului pentru existenţa infracţiunii de fraudă în domeniul accesării fondurilor comunitare. Concluzia este aceeaşi indiferent de caracterul - oficial sau sub semnătură privată - al înscrisurilor false, de vreme ce, incriminând acest tip de fraudă, legiuitorul nu a distins în funcţie de un atare element. Împrejurarea că, potrivit art. 322 din Codul penal, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe uzul de fals (în cazul în care autorul falsului foloseşte înscrisul) nu este de natură a conduce la concluzia că, atunci când folosirea înscrisului contrafăcut se realizează în circumstanţele prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de chiar participantul la acţiunea anterioară de fals, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ar absorbi frauda în materia fondurilor comunitare. Incriminarea regăsită în cuprinsul Legii nr. 78/2000 are caracter special în raport cu uzul de fals regăsit în codificarea penală şi vizează, în principal, o formă de fraudă care aduce atingere unor interese financiare, numai în secundar caracterizându-se ca un uz de fals circumstanţiat prin scop. Deopotrivă, nu se poate admite concluzia că infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ar absorbi falsul în înscrisuri sub semnătură privată numai pentru că, în conţinutul tipic al ambelor infracţiuni, ar intra ca element constitutiv acţiunea de folosire. Elementul material al fraudei în materie de cheltuieli din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei (folosirea sau prezentarea) este distinct de elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal (falsificarea urmată de folosire sau încredinţarea spre folosire), cel din urmă nefiind absorbit integral de cel dintâi. Pe de o parte, acţiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin contrafacere sau alterare este premergătoare şi exterioară acţiunii de folosire ce constituie elementul material al fraudei, iar, pe de altă parte, simpla folosire a înscrisului falsificat (deşi suficientă pentru consumarea falsului), este nesusceptibilă să conducă, prin ea însăşi, la consumarea fraudei, fiind necesar ca aceasta să aibă şi un anumit rezultat, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri europene. A admite ipoteza unei unităţi legale de infracţiune complexă, atunci când folosirea documentului fals se realizează chiar de către persoana care a procedat anterior la falsificarea acestuia, înseamnă a plasa în afara ilicitului penal activitatea de contrafacere, asimilându-se nejustificat situaţia celui care obţine pe nedrept fonduri comunitare prin folosirea unor înscrisuri falsificate cu situaţia celui care recurge, în scopul menţionat, doar la folosirea unor documente sau declaraţii inexacte sau incomplete. Totodată, valorificarea unei atari ipoteze înseamnă a ignora diferenţele dintre conţinuturile constitutive ale celor două infracţiuni analizate (niciunul dintre acestea nefiind limitat la acţiunea de folosire), natura lor distinctă (infracţiune de pericol, în cazul falsului, şi de rezultat, în ceea ce priveşte frauda), precum şi valorile sociale eterogene cărora li se aduce atingere prin săvârşirea acestora. Antrenarea răspunderii penale a participantului la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, ulterior, foloseşte documentul în condiţiile prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, pentru o pluralitate sub forma concursului de infracţiuni, nu generează o dublă sancţionare pentru aceeaşi faptă. Aşa cum s-a argumentat în precedent, nu există o suprapunere completă între conţinuturile normative ale infracţiunilor analizate, iar diversitatea categoriilor de valori sociale lezate prin cele două fapte ilicite justifică sancţionarea făptuitorului pentru întreaga sa activitate infracţională. O atare situaţie nu are caracter singular, ea regăsindu-se, de altfel, aşa cum s-a arătat în doctrină (Florin Streteanu, Daniel Niţu, „Drept penal. Partea generală", vol. I, Editura Universul Juridic, 2014) şi în cazul altor infracţiuni complexe concurente (cum este cazul concursului dintre tâlhărie şi ultraj, atunci când violenţa exercitată în scopul păstrării bunului sustras este îndreptată împotriva unui poliţist). Din această perspectivă, Înalta Curte constată că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se diferenţiază de cea tranşată prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 27 decembrie 2017, prin care s-a statuat asupra interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin raportare la art. 322 şi art. 323 din Codul penal. Decizia obligatorie menţionată s-a grefat pe premisa existenţei unei similitudini între elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi cel al infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, premisă evident neincidentă în prezenta cauză. Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 5.916/99/2016, şi va stabili că folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conţinutul infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 5.916/99/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „În cazul infracţiunii prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie". Stabileşte că folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conţinutul infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Marcela Radu