Cu participarea în şedinţa publică din 30 martie 2017 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Tiţa Ochi Albi în Dosarul nr. 8.388/197/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 143D/2016, şi, respectiv, de Horia Laurenţiu Pavel şi Eleonora Pavel în Dosarul nr. 19.417/197/2013 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 176D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 30 martie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 6 aprilie 2017, apoi pentru data de 27 aprilie 2017, ulterior pentru data de 9 mai 2017, când, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 30 mai 2017, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 1 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.388/197/2014, şi prin Încheierea din 8 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 19.417/197/2013, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, respectiv cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost invocată de Tiţa Ochi Albi în cadrul soluţionării recursului declarat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unei decizii civile a Tribunalului Braşov prin care s-a admis apelul declarat împotriva unei sentinţe civile a Judecătoriei Braşov (sentinţă prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a respins acţiunea formulată de reclamant privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro, ca urmare a contribuţiei sale la achiziţionarea unui imobil) şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă a fost invocată de Horia Laurenţiu Pavel şi Eleonora Pavel în cadrul soluţionării recursului declarat de autorii excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unei decizii civile a Tribunalului Braşov prin care s-a respins apelul declarat împotriva unei sentinţe civile a Judecătoriei Braşov (sentinţă prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamant privind obligarea pârâţilor la plata chiriei restante).4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 143D/2016, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 creează o evidentă discriminare cu privire la exercitarea căii de atac a recursului în materie civilă între justiţiabilii care s-au adresat cu cereri în justiţie începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi cei care s-au adresat instanţelor în cazuri similare anterior acestei date. Această ultimă categorie de justiţiabili este lipsită de dreptul la calea de atac a recursului în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, deşi art. 21 alin. (2) din Constituţie interzice îngrădirea acestui drept prin lege. Discriminarea creată de dispoziţiile de lege criticate nu se bazează pe nicio cauză obiectivă, ci este efectiv rezultatul hazardului ce ţine de timpul când cererea adresată justiţiei se înregistrează pe rolul instanţelor. Susţine, de asemenea, că măsurile pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti instituite prin Legea nr. 2/2013 nu pot constitui un motiv obiectiv pentru discriminarea justiţiabililor în condiţiile în care Constituţia garantează prin dispoziţiile art. 124 alin. (2) că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Or, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea dispar atunci când dreptul la exercitarea unei căi de atac depinde exclusiv de data calendaristică în care a fost iniţiat procesul civil sub imperiul aceloraşi norme de procedură civilă, respectiv noul Codul de procedură civilă, care este o lege organică.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 176D/2016, autorii acesteia susţin că dispoziţiile de lege criticate, care interzic exercitarea recursului în anumite materii, condiţionând exercitarea căii de atac a recursului de valoarea pretenţiilor în bani, creează o vădită discriminare, pe motiv de avere, în ce priveşte accesul la justiţie. Invocă, în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la discriminarea persoanelor aflate în situaţii analoge (similare), fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.6. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu sunt neconstituţionale, deoarece reglementarea căilor de atac la care justiţiabilii au acces în litigiile pe care le promovează este atributul exclusiv al legiuitorului. Dispoziţiile legale ce prevăd căile de atac sunt constituţionale în măsura în care respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, ceea ce în cauză a fost realizat.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă, în esenţă, doctrina şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 30 iunie 2015.9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul de acces la justiţie. De asemenea apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu sunt de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituţionale ale egalităţii în drepturi, în general, şi egalităţii în faţa justiţiei, în special, fără să restrângă în vreun fel exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015, şi ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare. Potrivit prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului." Prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă au următorul conţinut: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".13. Curtea constată că prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1.009 din 15 decembrie 2016. Or, în procesul în cadrul căruia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere că este început în anul 2013, se aplică dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Din susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate reiese că aceştia critică numai teza referitoare la cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, astfel încât Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 avea, iniţial, următorul conţinut: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului." În mod corelativ, art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 prevedea că dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. Ulterior, prin acte normative, anuale, succesive, aceste termene au fost prorogate ultima dată până la 1 ianuarie 2019, prin articolul unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi prin art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.16. Înainte de ultima prorogare a acestor termene, reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016, Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) penultima teză din Legea nr. 2/2013, prin Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, prin Decizia nr. 362 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, şi prin Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016. Prin Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, precitată, paragraful 14, Curtea a reţinut că, în noua lege procesual civilă, legiuitorul a reaşezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. Apelul reprezintă calea ordinară de atac care are un caracter devolutiv, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept (art. 476 din Codul de procedură civilă).17. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 privind egalitatea în drepturi din Legea fundamentală, prin aceeaşi decizie, paragraful 37, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011). Respectarea egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. În consecinţă, reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate, fără ca aceste diferenţe să aibă semnificaţia unei discriminări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 321 din 10 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 5 august 2014, paragraful 31).18. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 21 privind accesul liber la justiţie din Constituţie, prin Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, precitată, paragraful 38, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Prin aceeaşi decizie, paragraful 39, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13).19. Faţă de cele reţinute prin aceste decizii, Curtea, prin prezenta decizie, urmează să îşi reconsidere jurisprudenţa. În acest sens, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar, în această privinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare [ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19]. Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31).20. Raportat la specificul cauzei de faţă, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a acordat legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilităţii, al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac. În schimb, Curtea constată tendinţa jurisprudenţei sale recente de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac. În acest sens sunt, cu titlu exemplificativ: referitor la contestaţia în anulare, Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, sau Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire, Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, sau Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin sporirea garanţiilor procesuale ale accesului liber la justiţie şi ale dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie sau că excluderea posibilităţii de a ataca cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.21. Prin urmare, fiind chemată, în prezenta cauză, să verifice constituţionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin al cărui conţinut normativ legiuitorul şi-a folosit marja sa largă de apreciere, într-un mod maximal, Curtea îşi va reconsidera jurisprudenţa în raport cu acest text legal, tocmai datorită reevaluării standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie în condiţiile în care şi căile extraordinare de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, paragraful 27).22. În acest sens, Curtea reţine că, referitor la competenţa după materie şi valoare a instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 94 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani, după cum urmează: a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii; c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz; d) cererile de evacuare; e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire; g) cererile posesorii; h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane; j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare; k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti. Potrivit art. 95 pct. 1, tribunalele judecă, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.23. Curtea reţine, astfel, că, potrivit textului de lege criticat - art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 - hotărârile judecătoreşti pronunţate de judecătorii cu privire la cereri evaluabile în bani nu pot fi supuse recursului, deoarece, potrivit art. 94 lit. k) din Codul de procedură civilă, cererile evaluabile în bani intră în competenţa judecătoriei numai dacă au o valoare sub 200.000 lei, cu excepţia cererilor evaluabile în bani expres menţionate în corpul art. 94 [spre exemplu, cererile de împărţeală judiciară, unde, indiferent de valoare, acestea sunt de competenţa judecătoriei]. Cât priveşte hotărârile date în primă instanţă de tribunale nu sunt susceptibile de recurs hotărârile pronunţate în cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani [cele cuprinse între 200.000 şi 1.000.000 lei]. Toate celelalte hotărâri pronunţate în primă instanţă de tribunal sunt susceptibile de recurs, dacă prin lege nu se prevede în mod expres altfel. În concluzie, o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de judecătorie, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului în nicio situaţie, iar o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de tribunal, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului când valoarea cererii este cuprinsă între 200.000 şi 1.000.000 lei.24. Aşadar, potrivit textului de lege criticat, recursul nu numai că este o cale extraordinară de atac, dar devine şi una de excepţie, regula instituită de dispoziţiile de lege criticate fiind aceea a promovării acestei căi de atac numai în situaţii excepţionale [cereri evaluabile în bani peste 1.000.000 lei]. Curtea reţine că, în privinţa posibilităţii de a promova recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti referitoare la cereri evaluabile în bani, legiuitorul a stabilit două criterii care exclud atacarea cu recurs a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, un prim criteriu este materia în care a fost pronunţată hotărârea [materiile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare], iar al doilea criteriu este valoarea cererilor evaluabile în bani (peste 1.000.000 lei). Curtea urmează să analizeze, în limitele sesizării, dacă legiuitorul are competenţa de a impune un prag valoric în ceea ce priveşte accesul la o cale de atac, fie ea extraordinară, fără a se pronunţa asupra primului criteriu cuprins în textul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.25. Referitor la posibilitatea exercitării unei căi de atac, Curtea reiterează jurisprudenţa sa potrivit căreia legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. În ceea ce priveşte asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a reţinut că „în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor". De asemenea, Curtea a reţinut că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice". (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).26. Curtea reţine că recursul este o cale de atac extraordinară, iar nu o cale de atac excepţională. Calificarea acestei căi de atac ca fiind extraordinară nu îi ataşează şi tipologiile de hotărâri care pot fi supuse acesteia, ci vizează numai motivele pentru care poate fi exercitată. Prin urmare, stabilirea hotărârilor judecătoreşti susceptibile de recurs trebuie să ţină cont de natura acestui remediu procesual, iar nu de alte criterii artificial create care să excludă de la acest remediu procesual o multitudine de persoane, fără a avea o justificare obiectivă şi raţională. De asemenea, faptul că o judecată parcurge două etape procesuale devolutive (judecata în primă instanţă şi apelul) nu înseamnă automat şi eo ipso lipsa posibilităţii de a exercita calea de atac a recursului. În viziunea actualului Cod de procedură civilă, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie.27. Prin pragul valoric impus de dispoziţiile de lege criticate, legiuitorul recunoaşte, în mod explicit, că numai o parte a cererilor evaluabile în bani, şi anume cele peste 1.000.000 lei, pot să beneficieze de controlul de legalitate, celelalte fiind excluse de la această garanţie procedurală. Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului - pragul valoric de peste 1.000.000 lei - conduce la clasificarea cererilor adresate instanţelor judecătoreşti în importante, ca valoare în bani, şi mai puţin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială şi nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcţie de valoarea litigiului, ci de natura sa. Prin reglementările pe care le adoptă, statul trebuie să asigure o protecţie egală drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, neputându-se susţine ideea că această protecţie îi va viza numai pe cei care au pretenţii băneşti de un anumit cuantum. În mod contrar s-ar crea discriminări între cetăţeni - în ce priveşte dreptul de a formula o cale de atac - în funcţie de valoarea cererii adresate instanţei judecătoreşti. De aceea, chiar şi căile extraordinare de atac trebuie să fie accesibile cetăţeanului, iar limitările accesului la acestea trebuie să rezulte în mod explicit numai din natura acestora, precum şi din motivele pentru care pot fi formulate. Or, Curtea observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.28. Curtea constată că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă.29. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 contravine, pe lângă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi celor ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.30. Mai mult, pornind de la scopul recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Curtea reţine că acest scop este parte a mecanismului pus la îndemâna instanţei supreme de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în sensul că cetăţeanul trebuie să fie încredinţat de faptul că i s-a aplicat corect legea la judecata în fond şi că au fost respectate normele de ordine publică referitoare la compunerea instanţei sau competenţa instanţei, alte reguli de procedură apreciate ca fiind importante, cerinţele referitoare la motivarea hotărârii sau autoritatea de lucru judecat. Este adevărat că recursul în interesul legii este un alt element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, însă acesta se aplică numai în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă [„Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii - art. 515 din Codul de procedură civilă]. Mai mult, recursul în interesul legii acoperă situaţiile pentru viitor, el nefiind un remediu direct, nemijlocit al persoanei pentru revenirea la starea de legalitate în cazul concret dedus judecăţii. Prin urmare, în vederea unificării jurisprudenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are numai rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, ci şi pe acela de a casa hotărârile instanţelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile.31. Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie.32. În final, Curtea constată că, efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.33. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". În situaţia de faţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie obligă Parlamentul sau Guvernul să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii.34. Referitor la dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care s-ar aplica, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016, proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, Curtea constată că legiuitorul trebuie să le pună de acord cu prezenta decizie, întrucât, aşa cum a statuat Curtea în mod constant, începând cu Decizia Plenului nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta". (În acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, paragrafele 32 şi 33). Aşadar, considerentele prezentei decizii pe care se sprijină soluţia de admitere sunt general obligatorii, astfel încât legiuitorul trebuie să le aplice şi cu privire la dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţii care, asemenea celor constatate ca fiind neconstituţionale prin prezenta decizie, reglementează un prag valoric al cererilor evaluabile în bani pentru ca hotărârea judecătorească să poată fi supusă recursului.35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tiţa Ochi Albi în Dosarul nr. 8.388/197/2014 şi de Horia Laurenţiu Pavel şi Eleonora Pavel în Dosarul nr. 19.417/197/2013 ale Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi constată că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Ioana Marilena Chiorean