DECIZIE   Nr. 38 din  7 iulie 1993

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 176 din 26 iulie 1993

    Vasile Gionea        - presedinte
    Viorel Mihai Ciobanu - judecator
    Mihai Constantinescu - judecator
    Antonie Iorgovan     - judecator
    Ioan Muraru          - judecator
    Alexandru Grigorie   - procuror
    Florentina Geangu    - magistrat-asistent

    Pe rol solutionarea recursurilor declarate de Procuratura Generala impotriva deciziilor Curtii nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 si nr. 18/1993 prin care s-au admis exceptiile de neconstitutionalitate vizand dispozitiile art. 223, art. 224 si art. 229 din Codul penal.
    Dezbaterile au avut loc in sedinta din 24 iunie 1993, in prezenta recurentului Procuratura Generala si a intimatilor, si au fost consemnate in incheierea de la acea data, cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea pentru data de 7 iulie 1993.
    La termenul din 24 iunie 1993, Curtea a pus in discutie, din oficiu, necesitatea conexarii recursurilor declarate impotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 si nr. 18/1993, pronuntate in dosarele nr. 42C, nr. 49C, nr. 57C, nr. 58C, nr. 63C, nr. 70C, nr. 75C/1992 si nr. 1C/1993, avand in vedere ca dispozitiile legale atacate ca neconstitutionale si motivele de recurs sunt identice. Fata de concluziile favorabile ale recurentului si ale intimatilor, pentru o mai buna administrare a justitiei, Curtea a dispus conexarea, urmand a se pronunta asupra tuturor recursurilor prin decizia de fata.

    CURTEA CONSTITUTIONALA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarelor, retine urmatoarele:
    Cat priveste dosarul nr. 42C/1992, in timpul dezbaterilor ce au avut loc in fata Tribunalului Judetean Constanta, in cauza ce formeaza obiectul dosarului nr. 1394/1992 al acestei instante, inculpatul Popescu Ioan a ridicat, la termenul de judecata din 12 august 1992, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 si 148 din Codul penal si a solicitat sesizarea Curtii Constitutionale. Instanta a amanat pronuntarea la data de 13 august 1992, iar prin incheierea din aceeasi data a sesizat Curtea Constitutionala, facand referire la infractiunea de delapidare, prevazuta de art. 223 din Codul penal. In motivarea incheierii se arata, in esenta, ca fata de dispozitiile art. 135 din Constitutie care consacra doar doua forme de proprietate, si anume cea publica si cea privata, precum si in raport cu dispozitiile art. 41 din Constitutie care prevede ca proprietatea privata este ocrotita in mod egal, indiferent de titularul ei, normele de drept care reglementau pana la 22 decembrie 1989 protectia penala a "avutului obstesc" au ramas fara obiect, deoarece acest avut nu mai exista din punct de vedere juridic. De asemenea, se invoca art. 150 alin. (1) din Constitutie, potrivit caruia "Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii".
    Cat priveste dosarul nr. 49C/1992, inculpata Bechir Magbulea a invocat la termenul de judecata din data de 16 septembrie 1992, in cauza ce formeaza obiectul dosarului nr. 1077/1992 al Judecatoriei Medgidia, exceptia de neconstitutionalitate a "dispozitiilor legale din Codul penal referitoare la asimilarea avutului obstesc in avut public", instanta de judecata amanand pronuntarea la data de 23 septembrie 1993. Prin incheierea de la aceasta data Judecatoria Medgidia a sesizat Curtea Constitutionala facand referire la dispozitiile art. 145 din Codul penal. Instanta si-a exprimat opinia in sensul ca notiunea de avut obstesc contravine dispozitiilor art. 135 din Constitutie, care prevad ca proprietatea este publica sau privata.
    Cat priveste dosarul nr. 57C/1992, prin Incheierea din 22 octombrie 1992, pronuntata in dosarul nr. 730/1992 aflat pe rolul Tribunalului Judetean Tulcea, instanta a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, invocata de inculpatul Dusa Nicolae pe motiv ca, Constitutia reglementeaza un alt regim juridic al proprietatii decat cel avut in vedere de Codul penal. Instanta si-a exprimat opinia in sensul ca, fata de prevederile art. 145 din Codul penal, notiunea de avut public nu este sinonima cu aceea de proprietate de stat sau proprietate publica. Astfel, notiunea juridica de domeniu public nu contravine, ci este cu totul altceva decat notiunea specifica dreptului penal, in actuala redactare a Codului penal, decat cea de avut public.
    Cat priveste dosarul nr. 58C/1992, Curtea a fost sesizata de catre Tribunalul Judetean Tulcea, prin Incheierea din 27 octombrie 1992, pronuntata in dosarul nr. 672/1992, cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 224 din Codul penal, invocata de inculpatii Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru si Danila Mihai, cu motivarea ca acestea contravin prevederilor art. 135 alin. (2) si (4) din Constitutie si sunt abrogate prin art. 150 alin. (1) din Constitutie. Exprimandu-si opinia, Tribunalul Judetean Tulcea a aratat ca aplicarea in cauza a prevederilor art. 224 din Codul penal este o problema de interpretare a legii, inclusiv in raport cu prevederile constitutionale, iar nu de constitutionalitate sau de neconstitutionalitate a ei.
    Cat priveste dosarul nr. 63C/1992, Tribunalul Municipiului Bucuresti - Sectia I penala, prin Incheierea din 29 octombrie 1992, pronuntata in dosarul nr. 2103/1992, a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 si a titlului IV din Codul penal, invocata de catre inculpatii Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania si Bulbuc Cristian Anton, pe motiv ca sunt incalcate prevederile art. 135 si art. 41 din Constitutie. Exprimandu-si opinia, Tribunalul Municipiului Bucuresti - Sectia I penala a aratat ca exceptia nu este intemeiata, in cauza fiind prezenta unui conflict al legilor in timp, a carui solutionare revine instantelor judecatoresti.
    Cat priveste dosarul nr. 70C/1992, prin Incheierea din 19 noiembrie 1992, pronuntata in dosarul nr. 4321/1992, Judecatoria Tulcea a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 224 alin. 1 din Codul penal, invocata de inculpatii Marcu Dan, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion, Spanoaie Dumitru si Gheorghe Mihai, pe motiv ca titlu IV din Codul penal, care vizeaza infractiunile contra avutului obstesc, priveste, dupa adoptarea Constitutiei, numai avutul public, nu si societatile comerciale cu capital de stat, ale caror bunuri constituie proprietate privata. Instanta nu s-a pronuntat asupra faptului daca art. 224 din Codul penal contravine sau nu actualei Constitutii.
    Cat priveste dosarul nr. 75C/1992, prin Incheierea din 3 decembrie 1992, pronuntata in dosarul nr. 4782/1991, Judecatoria Tulcea a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 223 alin. 1, art. 289 si art. 291 din Codul penal, invocata de inculpata Ionescu Angela, pe motiv ca titlul IV din Codul penal care priveste infractiuni contra avutului obstesc a devenit ineficient, dispozitiile sale fiind caduce. Instanta, exprimandu-si opinia, a aratat ca intr-adevar dispozitiile art. 223 din Codul penal care se refera la avutul obstesc au devenit desuete, ele contravenind prevederilor Constitutiei care consacra doar doua forme de proprietate: publica si privata. In privinta art. 289 si art. 291 din Codul penal instanta nu si-a exprimat opinia.
    Cat priveste dosarul nr. 1C/1993, prin Incheierea din 15 decembrie 1992, pronuntata in dosarul nr. 6393/1992, Judecatoria Tulcea a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 223 si art. 249 alin. 1 din Codul penal, invocata de inculpatul Baban Nelu, pe motiv ca notiunea de avut obstesc definita de art. 145 din Codul penal a disparut si nu se justifica existenta unor norme de drept penal care sa sanctioneze mai sever infractiunile contra patrimoniului unor societati comerciale cu capital de stat. Judecatoria Tulcea si-a exprimat opinia in sensul necesitatii controlului de constitutionalitate de catre Curtea Constitutionala.
    In vederea solutionarii exceptiilor de neconstitutionalitate cu care a fost sesizata, Curtea, in baza art. 24 din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere Camerei Deputatilor, Senatului si Guvernului, iar in baza art. 12 din regulamentul Curtii, au fost solicitate puncte de vedere si Ministerului Justitiei, Procuraturii Generale, Ministerului de Interne si Inspectoratului General al Politiei.
    Exceptand Camera Deputatilor si Senatul Romaniei, celelalte autoritati si institutii au comunicat punctul lor de vedere.
    In punctele de vedere ale Guvernului, Ministerului Justitiei, Procuraturii Generale si Inspectoratului General al Politiei se considera, in esenta, ca dispozitiile Codului penal referitoare la avutul obstesc sunt constitutionale si deci exceptiile sunt neintemeiate.
    Ministerul de Interne exprima un alt punct de vedere, si anume ca denumirea titlului IV din Codul penal trebuie modificata in sensul de infractiuni contra proprietatii publice, deoarece termenul de avut obstesc trebuie inteles in sens de avut public.
    Punctul de vedere al Guvernului contesta competenta Curtii Constitutionale, considerandu-se ca este o problema de interpretare ce revine instantelor judecatoresti.
    Prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 si nr. 18/1993, Curtea a admis exceptiile invocate si a constatat ca art. 223, art. 224 si art. 229 din Codul penal au fost abrogate partial conform art. 150 alin. (1) din Constitutie, astfel incat art. 223, art. 224 si art. 229 din Codul penal urmeaza sa se aplice numai cu privire la bunurile prevazute de art. 135 alin. (4) din Constitutie, ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice.
    Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea s-a considerat competenta, intemeindu-se pe dispozitiile art. 150 alin. (1) din Constitutie si pe art. 3 si art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar pe fond a apreciat ca in prezent conceptul de avut obstesc urmeaza a fi raportat la formele proprietatii consacrate si reglementate de Constitutie, pentru a constata daca intre acestea exista ori nu concordanta si deci, daca poate fi sau nu vorba de abrogarea totala ori partiala a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obstesc. Cum art. 135 alin. (2) din Constitutie prevede ca proprietatea este publica si privata, iar art. 135 alin. (3) stabileste ca proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale si in alin. (4) se mentioneaza bunurile ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice, se trage concluzia ca proprietatea care nu este publica este privata, iar termenul de avut obstesc nu mai poate cuprinde decat bunurile prevazute de art. 135 alin. (4) din Constitutie, care formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice.
    Impotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 si nr. 18/1993 Procuratura Generala a declarat recurs.
    Motivele de recurs invocate vizeaza doua aspecte, care, in esenta, sunt urmatoarele:
    1. Curtea Constitutionala nu era competenta sa se pronunte in aceste cauze, deoarece este vorba de o lege anterioara Constitutiei din 1991, or exceptia de neconstitutionalitate se poate ridica numai in privinta legilor adoptate ulterior intrarii in vigoare a acesteia. Fiind vorba de un conflict de legi in timp, in sensul art. 150 alin. (1) din Constitutie, competenta solutionarii exceptiei revenea instantelor de judecata.
    2. Pe fond, se apreciaza ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obstesc nu sunt neconstitutionale si nici nu au fost abrogate de Constitutie, deoarece notiunea de avut din Codul penal are un continut si o sfera mult mai larga decat notiunea de proprietate, fiind asimilata cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzand toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial si toate obligatiile privind entitati care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, infractiunile din Codul penal nu sunt denumite infractiuni contra proprietatii, ci infractiuni contra avutului, asemanator Codului din 1936 care se referea la infractiuni contra patrimoniului. Codul penal actual nu contravine Constitutiei deoarece nu neaga existenta celor doua tipuri de proprietate (publica si privata) si nici nu prevede alte forme de proprietate decat cele mentionate in Constitutie.
    In vederea solutionarii recursurilor, Curtea a solicitat si punctul de vedere al Catedrei de drept penal de la Facultatea de Drept din Bucuresti, care a aratat ca dispozitiile din titlul IV nu sunt abrogate nici explicit, nici implicit si ele trebuie sa-si gaseasca aplicarea in toate cazurile de fapte incriminate ca infractiuni contra avutului obstesc, asa cum este caracterizat acest avut in art. 145 din Codul penal, ca avut apartinand entitatilor acolo mentionate, entitati recunoscute de Constitutie, deoarece nu forma proprietatii intereseaza in caracterizarea unor bunuri ca apartinand avutului obstesc si nici chiar proprietatea insasi asupra acestora.
    Se mai apreciaza ca art. 145 din Codul penal trebuie interpretat in litera si spiritul sau, tinandu-se seama de continutul social-politic nou, pe care l-a dobandit in prezent aceasta dispozitie legala, astfel incat ar constitui avut obstesc avutul regiilor autonome, al societatilor comerciale cu capital integral sau partial de stat, ca si al societatilor mixte.

    CURTEA CONSTITUTIONALA,
examinand incheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de autoritatile prevazute de lege si de institutiile solicitate de Curte, deciziile atacate, motivele de recurs, rapoartele intocmite de judecatorii raportori, concluziile recurentului si ale intimatilor prezentate in sedinta publica din 24 iunie 1993, precum si dispozitiile legale atacate ca neconstitutionale in corelatie cu Constitutia si cu Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele in legatura cu recursurile declarate:
    Primul motiv de recurs, care vizeaza necompetenta Curtii Constitutionale de a se pronunta asupra exceptiilor invocate, urmeaza sa fie inlaturat ca nefondat. Este adevarat ca dispozitiile atacate ca neconstitutionale sunt anterioare Constitutiei si in legatura cu ele se pune problema abrogarii, in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie, dar aceasta virtute abrogativa a Constitutiei nu se impune prin ea insasi. Ea presupune confruntarea dintre Constitutie si dispozitia legala anterioara, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" si a asigura suprematia Constitutiei asupra actelor inferioare. Iar aceasta confruntare nu reprezinta altceva decat o forma a controlului de constitutionalitate. Desigur, fiind vorba si de o problema a aplicarii legii in timp, aceasta forma a controlului de constitutionalitate, si numai ea, este si la indemana organelor care aplica legea, inclusiv a instantelor judecatoresti. Este o solutie care se regaseste in practica Curtii. Daca insa instanta judecatoreasca nu constata abrogarea, nici chiar in incheierea de sesizare a Curtii, inseamna ca dispozitia legala anterioara Constitutiei este considerata valabila si exista interesul de a declansa controlul de constitutionalitate in fata Curtii. Faptul ca in materia avutului obstesc au existat si instante care, mai mult sau mai putin explicit, au lasat sa se inteleaga ca dispozitiile din Codul penal referitoare la aceasta materie au fost abrogate, nu este de natura sa atraga necompetenta Curtii, din moment ce instantele respective au sesizat Curtea, singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudenta unitara in materia controlului constitutionalitatii legilor.
    Competenta Curtii de a se pronunta asupra legilor anterioare Constitutiei rezulta, fara echivoc, si din dispozitiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit carora constatarea neconstitutionalitatii are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite dupa intrarea in vigoare a Constitutiei. Dispozitia legala are in vedere exclusiv legi anterioare Constitutiei, intrucat, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fara sens, din moment ce in mod necesar orice raport juridic reglementat de o asemenea lege este posterior Constitutiei. In interpretarea data de recurent, aceasta dispozitie legala nu si-ar mai gasi aplicare, ceea ce desigur nu poate fi acceptat.
    In sfarsit, este de retinut si faptul ca, in conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992, competenta Curtii Constitutionale nu poate fi contestata de nici o autoritate publica, ea fiind singura in drept sa hotarasca asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constitutie.
    Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care considera ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obstesc nu sunt neconstitutionale si nici nu au fost abrogate de Constitutia din 1991, nu este fondat. Justificarea in sensul ca termenul avut folosit in legislatia penala are acelasi inteles ca si termenul patrimoniu folosit in dreptul civil nu poate fi retinuta, deoarece prin avut se intelege, in general, averea unei persoane fizice sau juridice, deci elemente de activ, pe cand notiunea de patrimoniu este definita ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor care au valoare economica, apartinand unei persoane, deci cuprinde atat activul, cat si pasivul titularului.
    Este adevarat insa, astfel cum se sustine si in motivele de recurs, ca notiunea de avut obstesc are alt continut decat cel de proprietate, in avutul subiectului pasiv al infractiunii fiind posibil sa existe si bunuri ce nu constituie proprietatea sa, ci le detine cu alt titlu - inchiriere, depozit, amanet, gaj cu deposedare etc. -, dar aceasta nu este de natura sa justifice constitutionalitatea dispozitiilor atacate, cata vreme art. 41 alin. (2) din Constitutie prevede ca proprietatea privata este in mod egal ocrotita, indiferent de titular, iar sensul penal al conceptului de avut obstesc nu asigura pentru proprietatea privata a subiectelor enumerate in art. 145 din Codul penal o protectie penala egala cu cea acordata proprietatii private a altor persoane juridice si a persoanelor fizice, ci, dimpotriva, confera, prin represiunea mai aspra, o protectie penala mai mare. Datorita dispozitiei inscrise in art. 41 alin. (2) din Constitutie, care ocroteste proprietatea privata in mod egal, indiferent de titular, nu este relevanta legislatia penala antebelica, invocata de catre recurent, deoarece ea a fost elaborata pe baza Constitutiei din anul 1923, care nu continea o astfel de prevedere, ci stabilea in art. 21 alin. (1) ca toti factorii productiunii se bucura de o egala ocrotire".
    In sfarsit, nici argumentul adus prin recurs, in sensul ca termenul obstesc este utilizat in Codul penal si in alte conotatii, cum ar fi interes obstesc, nu poate fi retinut. Notiunile de obstesc sau interes obstesc, luate ca atare, nu sunt in contradictie cu Constitutia si deci dispozitiile legale care le utilizeaza nu pot fi considerate abrogate, dar in masura in care termenul obstesc se alatura celui de avut si prin aceasta se creeaza o diferenta de protectie penala intre diferitii titulari ai proprietatii private, apare contradictia cu art. 41 alin. (2) din Constitutie si deci trebuie trasa consecinta corespunzatoare.
    Desi motivele formulate de recurent sunt nefondate, recursul urmeaza a fi admis, pentru considerentele ce urmeaza.
    Deciziile atacate cu recurs dupa ce retin corect ca, fata de dispozitiile art. 41 alin. (2) din Constitutie, termenul de avut obstesc a devenit necorespunzator, deoarece pentru toti titularii proprietatii private trebuie asigurata o protectie penala egala, apreciaza ca acest termen nu mai poate cuprinde decat bunurile ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice si, in consecinta, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obstesc sunt abrogate partial, urmand sa fie aplicate numai bunurilor mentionate mai sus si aceasta de la data punerii in aplicare a Constitutiei.
    Interpretarea din deciziile atacate, in sensul ca prin avut obstesc se inteleg numai bunurile ce formeaza obiect exclusiv al proprietatii publice nu poate fi primita, deoarece nu exista nici un temei legal pentru o asemenea solutie. Singura restrictie de ordin constitutional este aceea ca in considerarea valorii sociale aparate de legea penala si a periculozitatii infractiunii nu se poate face o deosebire de tratament intre titularii dreptului de proprietate privata care, potrivit art. 41 alin. (2) din Constitutie, trebuie ocrotiti in mod egal de lege. Dispozitia constitutionala din art. 135 alin. (5) care consacra caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publica nu are decat semnificatia de a interzice instrainarea lor si deci nu poate justifica interpretarea data in deciziile atacate. Pe de alta parte, deciziile atacate nu au avut in vedere faptul ca art. 139 alin. (1) din Constitutie se refera la modul "de formare, de administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public" astfel incat este total nejustificata restrangerea sferei notiunii de avut obstesc numai la bunurile ce constituie obiectul exclusiv al proprietatii publice, fiind de la sine inteles ca notiunea de sector public cuprinde si alte elemente decat cele care formeaza obiectul proprietatii publice.
    Daca dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991 nu se mai poate retine intelesul ce se dadea notiunii de avut obstesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obstesc cu proprietatea publica, inseamna ca dispozitiile legale din Codul penal referitoare la avutul obstesc si atacate in fata Curtii sunt neconstitutionale si, ca atare, in intregime abrogate si este necesara interventia legiuitorului. Aceasta cu atat mai mult cu cat prin solutia adoptata prin deciziile atacate, de abrogare partiala a unor dispozitii din Codul penal, se ajunge la extrapolarea represiunii penale stabilite in timpul dictaturii comuniste pentru proprietatea personala sau particulara (in alt inteles decat cel consacrat prin Constitutia din 1991) si in cazul proprietatii asupra capitalului privat. Protectia penala a acestuia, indiferent de titular, are o alta semnificatie decat cea a proprietatii persoanelor fizice asupra bunurilor destinate consumului individual, intrucat capitalul asigura valorificarea muncii sociale in scop de profit. Deci, cu respectarea dispozitiilor art. 41 alin. (2) din Constitutie si avand in vedere si alte criterii ce tin de valoarea sociala proteguita si de gradul de periculozitate sociala a faptei, Parlamentul se poate opri la alte solutii decat cea retinuta in deciziile atacate, Curtea neputand afecta dreptul legiuitorului de a decide cu privire la viitoarea reglementare. Este, altfel spus, o problema de politica legislativa penala, care excede competenta Curtii Constitutionale.
    Constatand ca dispozitiile legale din Codul penal atacate in fata Curtii sunt neconstitutionale, deoarece contravin dispozitiilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, Curtea urmeaza sa stabileasca un termen rezonabil, de la implinirea caruia sa intre in vigoare decizia sa, astfel incat Parlamentul, in calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii, sa-si poata exercita, in acest interval, prerogativele sale constitutionale in reglementarea politicii penale a statului, potrivit prevederilor Constitutiei.
    Este de necontestat ca Romania se afla intr-o perioada de tranzitie, inclusiv sub aspectul procesului legislativ. Daca elaborarea Constitutiei a fost un obiectiv prioritar, nu mai putin in actuala etapa se impune reelaborarea legislatiei in baza noii Constitutii, proces care, obiectiv, presupune o anumita perioada de timp. Asa se explica de ce Curtea Constitutionala, fiind chemata sa garanteze suprematia Constitutiei, pe calea controlului de constitutionalitate, poate recurge la un apel catre Parlament, supunandu-i atentiei necesitatea de a edicta noi norme sau de a le modifica pe cele existente, in spiritul Constitutiei, fara ca prin aceasta sa-si asume prerogativele sale, deoarece Curtea nu stabileste continutul noii reglementari, ci hotaraste numai de ce o dispozitie legala este neconstitutionala, cum este cazul de fata, cand ea a retinut ca dispozitiile legale atacate contravin art. 41 alin. (2) din Constitutie. Parlamentul este indreptatit deci sa adopte o reglementare corespunzatoare in materie, in functie de obiectul social aparat de legea penala si de periculozitatea faptei, fiind evident tinut de necesitatea - stabilita prin Constitutie - de a asigura ocrotirea proprietatii private in mod egal, indiferent de titular. In stabilirea termenului pus la dispozitia Parlamentului pentru modificarea dispozitiilor legale atacate in fata Curtii, precum si, eventual, a altor prevederi din legislatia penala, daca se va socoti necesar, si avand in vedere ca in cadrul exceptiei de neconstitutionalitate Curtea nu se poate pronunta decat asupra textelor invocate de parti sau de instantele judecatoresti, Curtea urmeaza sa tina seama de faptul ca s-au scurs aproape 2 ani de la intrarea in vigoare a Constitutiei, de durata vacantei parlamentare si a sesiunilor parlamentare care urmeaza, precum si de frecventa litigiilor in care se aplica dispozitiile legale atacate. In acest context, Curtea, in calitate de garant al suprematiei Constitutiei, semnaleaza din nou Parlamentului necesitatea de a adopta cat mai urgent legea organica pentru infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ, prevazuta de art. 79 alin. (2) din Constitutie, astfel incat acesta sa-si poata indeplini misiunea stabilita de art. 150 alin. (2) din Constitutie si care urmareste ca intreaga legislatie sa fie adaptata la exigentele Constitutiei.
    Curtea, constatand ca dispozitiile legale atacate sunt neconstitutionale si fixand un termen in care Parlamentul sa le poata modifica, stabileste, in acelasi timp, ca efectele deciziei sale, respectiv abrogarea acelor dispozitii legale, sa se produca numai dupa expirarea acestui termen in cazul in care intre timp nu s-a adoptat o noua reglementare. Pana la acel moment dispozitiile legale din Codul penal atacate si stabilite de Curte ca neconstitutionale urmeaza, totusi, sa fie aplicate, deoarece nu este de admis ca prin aplicarea imediata a deciziei Curtii sa se creeze un deficit de reglementare sau o situatie si mai putin conciliabila cu Constitutia decat situatia existenta. Este, fara discutie, necesar ca proprietatea privata sa fie ocrotita in mod egal, indiferent de titular, dar pe plan penal trecerea automata, mecanica, de la regimul anterior de ocrotire a avutului obstesc la regimul - de asemenea anterior - al ocrotirii avutului personal, in conditiile in care regimul comunist acordase foarte putina atentie protectiei acestuia din urma, ar produce societatii prejudicii mai mari, in sensul incurajarii fenomenului infractional, din moment ce nu exista o concordanta intre periculozitatea infractiunilor savarsite si sanctiunile aplicabile. Este de notorietate faptul ca dupa decembrie 1989 a sporit numarul infractiunilor privind avutul obstesc, capatand amploare fenomenul de scurgere a valorilor din proprietatea regiilor autonome si societatilor comerciale cu capital de stat catre societatile comerciale ale unor persoane fizice, precum si fenomenul de coruptie. Aceste fenomene sunt condamnate de toate fortele politice, indiferent de orientare, ca si de cetateni, astfel incat solutia adoptata de Curte trebuie sa contribuie la stoparea, iar nu la incurajarea lor. Cu toate acestea, solutia Curtii nu-si gaseste justificare numai in oportunitate, ci se intemeiaza pe dispozitiile legale care stabilesc scopul Curtii Constitutionale de a garanta suprematia Constitutiei. Este insa vorba de ansamblul constitutional si nu numai de o anumita norma, privita izolat, rupta din acest ansamblu. Constitutia formeaza un tot, este un ansamblu coerent de norme si de aceea preeminenta ei nu poate urmari crearea unor perturbatii sau a unui deficit de reglementare care pot afecta alte norme constitutionale. Controlul de constitutionalitate nu este un scop in sine, ci el trebuie sa permita stabilirea si inlaturarea incalcarilor Constitutiei in scopul de a asigura cel mai bine realizarea imperativelor constitutionale. Astfel, sanctiunea neconstitutionalitatii trebuie sa se integreze in procesul continuu de realizare si optimizare a fortei normative a Constitutiei. Abrogarea imediata nu se poate erija in sanctiunea unica a neconstitutionalitatii unei norme anterioare Constitutiei, pentru a asigura de indata normativitatea maximala a singurei norme constitutionale incalcate, respectiv art. 41 alin. (2). Ea nu poate duce la consecinte standard, nediferentiate, de neconstitutionalitate, fara a tine seama de natura viciului de neconstitutionalitate si de alte exigente ale Constitutiei. Din aceasta perspectiva, diferitele consideratii referitoare la dispozitiile legale examinate nu constituie simple consideratii de oportunitate, ci au o dimensiune juridica, integrandu-se in elementele de continut ale sanctiunii de neconstitutionalitate.
    Cat priveste stabilirea unei date pentru producerea efectelor deciziei Curtii, este de retinut ca, potrivit art. 145 alin. (2) din Constitutie, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Din moment ce, pe de o parte, textul constitutional se refera la deciziile Curtii, fara a distinge in functie de continutul lor si deci fara a exclude deciziile prin care se constata abrogarea, solutie specifica de solutionare a conflictului de constitutionalitate in cazul legilor anterioare Constitutiei, iar, pe de alta parte, dispune ca deciziile au efect pentru viitor, interzicand astfel numai efectele retroactive, Curtea se considera indreptatita sa stabileasca de cand anume, in viitor, se vor produce aceste efecte, pentru a evita eludarea competentei constitutionale a autoritatii legiuitoare.
    Daca, in termenul acordat, Parlamentul nu procedeaza la modificarea dispozitiilor legale stabilite ca neconstitutionale, abrogarea acestora se produce la data stabilita in decizie, cu toate consecintele ce decurg de aici, inclusiv efectele negative ce s-a incercat sa fie evitate in interesul societatii si al statului de drept, dar raspunderea politica asupra acestora cade in sarcina autoritatilor care, potrivit Constitutiei, au competenta de a declansa si desfasura procedura legislativa.
    O asemenea solutie nu lezeaza drepturile cetatenilor, deoarece, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, in procesele penale, decizia definitiva prin care se constata neconstitutionalitatea unei dispozitii legale constituie temei pentru rejudecarea cauzelor in care condamnarea s-a pronuntat pe baza prevederii legale declarate ca neconstitutionala. Pe de alta parte, art. 15 alin. (2) din Constitutie excepteaza de la principiul neretroactivitatii legea penala mai favorabila. Asa fiind, dupa modificarea dispozitiilor legale de catre Parlament sau la data prevazuta in decizie pentru producerea efectelor sale, cei interesati pot solicita, dupa caz, aplicarea dispozitiilor art. 15 alin. (2) din Constitutie, coroborate cu prevederile art. 13-15 din Codul penal, sau a dispozitiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
    Curtea constata ca in dosarul nr. 75C/1992 s-a invocat in mod expres exceptia de neconstitutionalitate si cu privire la dispozitiile art. 289 si 291 din Codul penal, iar in dosarul nr. 1C/1993, si cu privire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, din moment ce incheierea de sesizare face referire la "exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor legale pentru care inculpatul a fost trimis in judecata". Deciziile nr. 17/1993 si nr. 18/1993 nu se pronunta cu privire la aceste dispozitii legale, iar recursurile declarate de Procuratura Generala impotriva lor nu au avut in vedere acest aspect. Instanta de recurs apreciaza ca trebuie sa se pronunte si asupra acestor dispozitii legale deoarece, potrivit art. 26 alin. 1 din regulamentul Curtii, o data sesizata, Curtea procedeaza la examinarea constitutionalitatii, nefiind aplicabile dispozitiile referitoare la suspendarea, intreruperea sau stingerea procesului.
    In ce priveste art. 289 si art. 291 din Codul penal, referitoare la falsul intelectual si, respectiv, uzul de fals, Curtea constata ca ele nu contravin dispozitiilor constitutionale referitoare la proprietatea publica si privata, cu deosebire art. 41 alin. (2), si nici altor dispozitii din Constitutie, astfel incat exceptia de neconstitutionalitate invocata cu privire la aceste dispozitii legale urmeaza sa fie respinsa ca nefondata.
    Cu referire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, este de observat ca intre ipotezele avute in vedere de text se afla si aceea care se refera la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obstesc", astfel incat, cu privire la acest aspect, pentru motivele aratate in prezenta decizie, exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata si urmeaza sa fie admisa.
    Pentru motivele aratate, in temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) si art. 150 alin. (1) din Constitutie, precum si al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A) c), art. 25 si art. 26 din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA CONSTITUTIONALA,
    cu majoritate de voturi,
    In numele legii
    DECIDE:

    Admite in parte recursurile declarate impotriva deciziilor nr. 9/1993, nr. 10/1993, nr. 11/1993, nr. 12/1993, nr. 13/1993, nr. 16/1993, nr. 17/1993 si nr. 18/1993 pronuntate de aceasta Curte si le modifica dupa cum urmeaza:
    1. Admite exceptiile de neconstitutionalitate invocate de:
    - Popescu Ion, in dosarul nr. 1394/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judetean Constanta, cu privire la art. 223 din Codul penal;
    - Bechir Magbulea, in dosarul nr. 1077/1992, aflat pe rolul Judecatoriei Medgidia, cu privire la art. 223 din Codul penal;
    - Dusa Nicolae, in dosarul nr. 730/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judetean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;
    - Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru si Danila Mihai, in dosarul nr. 672/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judetean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;
    - Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania si Bulbuc Cristian Anton, in dosarul nr. 2103/1992, aflat pe rolul Tribunalului Municipiului Bucuresti, Sectia I penala, cu privire la art. 229 din Codul penal;
    - Marcu Dan, Gheorghe Mihai, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion si Spanoaie Dumitru, in dosarul nr. 4321/1992, aflat pe rolul Judecatoriei Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;
    - Ionescu Angela, in dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecatoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal;
    - Baban Nelu, in dosarul nr. 6393/1992, aflat pe rolul Judecatoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal si la art. 249 alin. 1 din acelasi cod, dar in cazul acestui din urma text numai pentru dispozitia care vizeaza paguba adusa avutului obstesc.
    2. Se stabileste termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificarii dispozitiilor din Codul penal mentionate la pct. 1, care contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie.
    3. In cazul in care, pana la termenul stabilit la pct. 2, nu se adopta modificarile dispozitiilor din Codul penal mentionate la pct. 1, incepand cu 1 decembrie 1993 urmeaza sa-si produca efectele abrogarea acestora.
    4. Pana la adoptarea modificarilor de catre Parlament, dar nu dupa data de 30 noiembrie 1993, dispozitiile legale prevazute la pct. 1 urmeaza sa se aplice.
    5. Se respinge ca nefondata exceptia de neconstitutionalitate invocata de Ionescu Angela, in dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecatoriei Tulcea, cu privire la art. 289 si art. 291 din Codul penal.
    Definitiva si obligatorie.
    Pronuntata in sedinta publica la 7 iulie 1993.
    Decizia se comunica Camerei Deputatilor, Senatului si Guvernului si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

            PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
            prof. dr. VASILE GIONEA

                             Magistrat-asistent,
                             Florentina Geangu

                         OPINIE SEPARATA
    I. Constitutia Romaniei, intrata in vigoare la 8 decembrie 1991, a declarat statul roman ca stat democratic, de drept si social. Ea a incorporat si exprimat o viziune noua, clara si reformatoare privind democratia si drepturile omului, o viziune fundamentata pe justitie. Receptarea corecta a noii viziuni constitutionale cere timp, ea implica nu numai lectura Constitutiei, ci patrunderea sensurilor si dimensiunilor valorilor ocrotite. Aceasta presupune eforturi, iar dificultatea eforturilor explica neintelegerea, uneori, a noutatilor consacrate de catre Constitutie, cum ar fi accesul liber la Justitie, abolirea pedepsei cu moartea, garantarea si ocrotirea proprietatii private, indiferent de titular, dreptul persoanei de a dispune de ea insasi.
    Aceasta noua viziune, aceste noi idei consacrate prin dispozitiile constitutionale trebuie sa-si gaseasca aplicabilitatea la adevaratele dimensiuni juridice si umane, chiar daca, de asemenea firesc, temporar sau incidental, ele pot declansa nedumeriri, critici, reactii de respingere. Reforma este profunda si uneori poate fi receptata si inteleasa diferit.
    Orice renuntare la aceasta reforma constitutionala poate face inutil pasul inainte. Implementarea noilor reguli constitutionale poate crea aparenta unor cai gresite, ineficiente, pentru ca rutina, conservatorismul, solutiile simpliste creeaza aparenta eficientei, utilitatii, rezolvarilor corecte. Se mai crede inca in efectul miraculos al pedepselor dure, primitive, in rolul decisiv al acestora in indreptarea lucrurilor.
    Constitutia impune insa o viziune a dreptatii si umanismului, de inlaturare a masurilor represive exagerate, primitive si antiumane, pe care istoria le-a calificat ca ineficiente, ca rupand echilibrul intre cetateni si autoritati.
    Este in afara oricaror indoieli ca valorile politice, economice, sociale si umane trebuie protejate si juridic, ca actiunile contrare lor trebuie sanctionate, dar pastrarea, dezvoltarea si protejarea acestor valori trebuie sa fie, mai intai si decisiv, rezultatul unor eforturi complexe si nu al unei politici penale represive, exagerate si discriminatorii.
    Detasarea de trecutul totalitar, primitiv si represiv, deseori sicanatoriu, nu se poate realiza prin mentinerea, fara examinarea critica, a unor institutii juridice care pot crea aparenta unor institutii pur tehnice.
    Trebuie gasite si impuse solutii de perspectiva, durabile, cu aplicabilitate indelungata. Daca avem in vedere aceasta viziune, darea unei solutii temeinice si legale in urma judecarii recursului formulat de catre Ministerul Public trebuie sa aiba ca punct de plecare numai Constitutia Romaniei, in continutul si trasaturile ce rezulta din litera si spiritul dispozitiilor sale.
    II. In dosarele nr. 42C/1993, 49C/1993, 57C/1992, 58C/1992, 63C/1992, 1C/1993, 70C/1992, 75C/1992, Procuratura Generala a declarat recurs impotriva deciziilor pronuntate de catre Curtea Constitutionala. Motivele de recurs invocate de catre Procuratura Generala sunt doua, unul privind competenta Curtii Constitutionale si altul privind solutia ca atare. In legatura cu primul motiv, se argumenteaza ca rezolvarea unei asemenea probleme nu este de competenta Curtii Constitutionale pentru ca: exceptia de neconstitutionalitate a legii se poate ridica numai in privinta legilor adoptate ulterior intrarii in vigoare a Constitutiei; de fapt, suntem in prezenta unui conflict de legi in timp; abrogarea unei legi in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie nu poate fi confundata cu neconstitutionalitatea legii; competenta solutionarii unei asemenea spete revine instantelor judecatoresti. Cat priveste cel de-al doilea motiv de recurs, invocat in subsidiar, el se argumenteaza prin: structura Codului penal; gradul de pericol social sporit al infractiunilor impotriva avutului obstesc; faptul ca legea vorbeste de infractiuni contra avutului si nu contra proprietatii; faptul ca termenul avut folosit in terminologia legii penale are acelasi inteles ca si termenul patrimoniu folosit in dreptul civil; faptul ca notiunea de avut din Codul penal are un continut si o sfera mult mai larga decat notiunea de proprietate, iar victima unei astfel de infractiuni nu este tinuta sa dovedeasca dreptul de proprietate ori alt drept asupra bunului care a facut obiectul material al infractiunii. Dupa ce se explica intelesul dat de legea penala expresiei avut obstesc se conchide ca infractiunile din Codul penal nu sunt denumite infractiuni contra proprietatii, ci infractiuni contra avutului, notiunea de avut fiind folosita in sensul larg de patrimoniu. Se arata, de asemenea, ca pedepsele mai severe pentru infractiunile contra avutului obstesc sunt o problema de politica penala.
    Solicitand admiterea recursului, Procuratura Generala considera ca prevederile Codului penal referitoare la infractiunile contra avutului obstesc nu sunt neconstitutionale.
    Examinarea motivelor de recurs, a dosarelor si deciziilor date permite cateva constatari:
    a) judecarea cauzelor de catre Curtea Constitutionala s-a facut cu respectarea dispozitiilor constitutionale si legale in materie;
    b) deciziile au fost motivate prin analizarea aspectelor juridice rezultand din piesele dosarelor;
    c) recursurile s-au introdus in termenul legal si sunt motivate;
    d) motivele invocate in recursurile Procuraturii Generale s-au regasit, in mare parte ad litteram, si in punctul de vedere depus de catre aceasta autoritate in cursul judecatii in completul de 3 judecatori. Ca atare, toate aceste motive au fost examinate si discutate in sedintele de judecata, iar deciziile date cuprind si referirile, precum si raspunsurile la aceste motive. De altfel, unele motive sunt identice cu cele cuprinse in nota Guvernului Romaniei, depusa la dosar. Bineinteles, in motivarea deciziilor s-au avut in vedere si opiniile instantelor judecatoresti exprimate in incheierile prin care s-a sesizat Curtea.
    III. Examinand recursurile, constatam ca ambele motive sunt neintemeiate, urmand a fi respinse ca atare.
    Referitor la primul motiv de recurs, constatam ca motivarile si partea din dispozitivul Deciziei Curtii Constitutionale din 7 iulie 1993 sunt intemeiate si legale. In mod corect, completele de judecata ale Curtii Constitutionale ca instante de fond au retinut ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea este singura in drept sa hotarasca asupra competentei sale.
    Art. 150 din Constitutie prevede ca legile si celelalte acte normative raman in vigoare in masura in care ele nu contravin Constitutiei. Asadar, toate celelalte dispozitii legale care contravin Constitutiei trebuie considerate abrogate.
    Imprejurarea ca prin art. 150 alin. (2) se da in competenta Consiliului Legislativ ca in termen de 12 luni de la intrarea in vigoare a legii sale de organizare sa examineze conformitatea legislatiei cu Constitutia si sa faca propuneri corespunzatoare Guvernului sau Parlamentului nu trebuie inteleasa in sensul restrangerii competentei instantelor judecatoresti de a constata chiar ele abrogarea unor dispozitii din legi sau din alte acte normative.
    Sarcina data Consiliului Legislativ porneste de la ideea ca, intr-o perioada de timp cat mai scurta, toti cetatenii sa stie care din legile anterioare Constitutiei au mai ramas in vigoare.
    A admite parerea ca numai Consiliul Legislativ ar avea competenta sa indice legile care trebuie abrogate sau modificate ar insemna sa se ia de la instantele de judecata una din competentele lor principale de a constata daca un text de lege, pe care trebuie sa-l aplice, mai este in vigoare, a fost modificat sau abrogat, ceea ce este de neconceput, atata vreme cat nici un text din Constitutie nu prevede acest lucru.
    Mai trebuie adaugat si faptul ca nici pana in prezent Consiliul Legislativ nu a fost infiintat si organizat. Activitatea instantelor nu poate fi oprita, fiind de notorietate faptul ca in fiecare proces acestea au obligatia, in primul rand, sa-si verifice competenta. Instantele vor proceda la solutionarea cauzei numai dupa ce, in prealabil, au stabilit ca, potrivit legii, sunt competente sa faca acest lucru si ca legile invocate in cauza sunt in vigoare.
    IV. Curtea Constitutionala, ca instanta de fond, a constatat ca instantele au trimis spre solutionare exceptii de neconstitutionalitate ridicate de parti, fara a se pronunta daca textele art. 223 si 224 din Codul penal, care pedepsesc delapidarea si furtul din avutul obstesc, mai sunt sau nu in vigoare.
    Prin urmare, in mod corect, Curtea Constitutionala, ca instanta de fond, s-a declarat competenta sa solutioneze si aceasta problema, pronuntandu-se si asupra abrogarii partiale a art. 223 si 224 din Codul penal.
    V. Cel de-al doilea motiv de recurs ridica insa multe probleme dificile.
    Pentru pronuntarea unei decizii in legatura cu acest motiv trebuie examinate dimensiunile si implicatiile categoriei avut obstesc cu care opereaza Codul penal in vigoare. Trebuie observat in ce masura aceste dimensiuni si implicatii se mai inscriu in coordonatele juridice ale Constitutiei actuale.
    Aceasta mare problema, dificila si delicata, este la baza viziunilor si optiunilor diferite exprimate in aceste procese.
    Examinarea acestor aspecte juridice va evidentia motivatia opiniei separate pe care am exprimat-o.
    1. Cat priveste categoria avut obstesc, ea nu s-a confundat si nici nu poate fi confundata cu proprietatea. Prin ea insasi, aceasta categorie nu are nimic neconstitutional, desi ea nu mai este nominalizata prin Constitutie. Atitudinea de respingere a acestei categorii se explica prin sensurile si mai ales implicatiile ce i s-au conferit prin legi. Ea a fost asimilata in constiinta oamenilor cu toate celelalte categorii si notiuni care au desfiintat proprietatea privata, libertatea individuala, care erau indreptate impotriva oamenilor. Obstescul ramane ca terminologie, el semnifica, in context, un interes general (vezi si art. 41 din Constitutie) al societatii, tine de binele comun.
    Obstescul este mult mai vechi decat socialismul, este o categorie universala, nepolitica, semnificativa, expresiva.
    Ca atare, nu expresia avut obstesc ridica probleme in ce priveste tratamentul penal, ci sfera acestuia si deci dimensiunile si limitele raspunderii penale.
    In legatura cu acest aspect, trebuie sa se observe ca regimul sanctiunilor este prevazut de un cod penal elaborat sub un regim constitutional care nu recunostea (nu numai ca nu garanta) proprietatea privata. Formele de proprietate erau: proprietatea socialista (de stat si cooperatista), proprietatea personala si mica proprietate individuala. De aceea, Codul penal, prin art. 1, stabilea ca "Legea penala apara impotriva infractiunilor, Republica Socialista Romania, suveranitatea, independenta si unitatea statului, proprietatea socialista, persoana si drepturile acesteia, precum si intreaga ordine de drept".
    Deci Codul penal nu-si propunea sa apere o forma de proprietate care nici nu exista constitutional.
    Intr-o interpretare juridica riguroasa se poate constata ca proprietatea privata, la dimensiunile sale juridice reale, a fost reconstruita prin Constitutia actuala.
    De aceea, rezolvarea problemelor juridice trebuie realizata prin raportare la aceasta Constitutie.
    Daca notiunea de avut obstesc ramane constitutionala, nu este mai putin adevarat ca proprietatea privata (in noua sa constructie juridica) este egal ocrotita de lege, indiferent de titular [art. 41 alin. (2)], si ca orice extindere a categoriei avut obstesc la proprietatea privata, daca este de natura sa contravina acestei dispozitii, este neconstitutionala.
    Gradul de extindere a categoriei avut obstesc nu este numai o simpla problema de politica penala, ci de constitutionalitate, daca aceasta extindere creeaza un regim juridic ce contravine dispozitiilor art. 41 din Constitutie.
    Mentinerea aceluiasi regim juridic, a aceluiasi tratament penal, nu se fondeaza nici pe Constitutie, nici pe statul de drept, ci numai pe oportunitate.
    2. Cat priveste oportunitatea, aceasta este o categorie si o realitate a momentului, in timp ce statul de drept este o permanenta, este o constanta ce trebuie sa orienteze justitia.
    Justitia se fundamenteaza pe statul de drept, nu pe oportunitate. Fara a refuza categoric interventia si implicatia oportunitatii, ea trebuie cantonata numai in sfera legalitatii. Justitia se infaptuieste in numele legii (art. 123 din Constitutie). Daca legea incorporeaza si oportunitatea, firesc justitia o va apara. Dar nu judecatorii sunt cei chemati sa faca legile sau sa stabileasca oportunitatea.
    Oportunitatea introduce subiectivismul, deseori bunul plac, arbitrariul (fiecare o recepteaza diferit), daca nu este exprimata prin lege. Iar o justitie care se indeparteaza de lege, se indeparteaza chiar de justitie. Conceptul de oportunitate, concept elastic, alunecos, interpretabil, este cauza multor incalcari ale statului de drept.
    3. In ce priveste proprietatea, este in afara oricarei alte interpretari ca dispozitiile constitutionale actuale consacra doua forme de proprietate si anume proprietatea publica si proprietatea privata.
    Proprietatea publica, potrivit art. 135 alin. (3) din Constitutie, apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.
    In alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietatii publice, cu precizarea ca si alte bunuri stabilite de lege pot intra in aceasta categorie.
    Ca atare, cu exceptia bunurilor de la art. 135 alin. (4) si a celor din legile care le declara proprietate publica, celelalte constituie proprietate privata.
    Proprietate privata au atat statul, cat si cetatenii, precum si persoanele juridice, ca de pilda societatile comerciale.
    Caracteristic proprietatii publice este faptul ca este inalienabila; in conditiile legii, bunurile proprietate publica pot fi date in administrarea regiilor autonome, institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate.
    Potrivit art. 41 alin. (2) din Constitutie, proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular, adica fara deosebire de faptul daca proprietarul este statul, societatea comerciala sau cetateanul.
    S-a discutat foarte mult in legatura cu determinarea continutului notiunilor: proprietate, patrimoniu, avut, iar Procuratura Generala, in recursul sau, conchide ca trebuie aplicate in continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obstesc astfel: "Prin termenul obstesc se intelege tot ce intereseaza organizatiile de stat, organizatiile obstesti sau orice organizatii care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social si care functioneaza potrivit legii".
    Este de observat ca notiunea de avut obstesc inglobeaza activitatile nu numai ale organizatiilor de stat, ci chiar ale celor care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social. Au fost inglobate aici pana si asociatiile de locatari si absolut toate asociatiile si societatile, cu motivarea ca desfasoara o activitate utila si pe plan social.
    Fata de prevederile art. 41 si 135 din Constitutie, art. 145 din Codul penal nu mai poate fi aplicat decat restrictiv si anume, numai cu privire la proprietatea publica.
    Trebuie subliniat ca in fostele unitati economice de stat (industriale si comerciale), statul nu are nici macar o proprietate privata, astfel incat, toate discutiile referitoare la avere, proprietate, patrimoniu si avut sunt lipsite de sens.
    Prin Legea nr. 15/1990 s-au reorganizat unitatile economice de stat sub forma de regii autonome si societati comerciale.
    Art. 5 din aceasta lege prevede in mod expres ca "Regia autonoma este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. In exercitarea dreptului de proprietate, regia autonoma poseda, foloseste si dispune in mod autonom de bunurile pe care le are in patrimoniu... in vederea realizarii scopului pentru care a fost constituita. Instrainarea bunurilor imobile apartinand regiei autonome sau incheierea de tranzactii cu o valoare de peste 10 mil. lei se face cu aprobarea ministrului de resort".
    Toate bunurile care au apartinut unei intreprinderi de stat devenita regie autonoma formeaza proprietatea regiei autonome, careia, in calitate de proprietar, i se recunosc cele trei atribute principale: posesia, folosinta, dispozitia, adica posibilitatea de instrainare.
    Fiind vorba de o regie autonoma, instrainarea bunurilor imobiliare ori a tranzactiilor de mare valoare (de peste 10 mil. lei) trebuie facuta cu aprobarea ministrului de resort.
    Art. 20 din aceeasi lege prevede ca "bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia".
    Prin urmare, si societatea comerciala are dreptul de a instraina bunurile sale mobiliare si imobiliare fara a avea nevoie de autorizatie din partea vreunui alt minister sau altei autoritati.
    Ce este deci statul in regiile autonome si societatile comerciale daca bunurile mobile si imobile ale acestora apartin unitatii economice?
    Statul este un simplu actionar care, initial, a avut 70% din valoarea actiunilor, actiuni care trebuie sa fie privatizate, adica vandute, in urmatorii 5 ani.
    Statul detine prin actiunile sale o cota-parte din capitalul social, iar capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul unitatii.
    La toate societatile comerciale care nu sunt in pragul falimentului, capitalul social este foarte redus ca valoare, in comparatie cu patrimoniul.
    Ca orice actionar, statul este coproprietar al societatii comerciale pentru suma care reprezinta totalul actiunilor sale. Statul nu are alta posibilitate, in calitatea lui de actionar decat, fie sa incaseze dividendele anuale, fie sa-si instraineze actiunile, ceea ce trebuie sa se faca potrivit legii, in urmatorii ani.
    Prin urmare, daca un functionar isi insuseste din bunurile unei societati comerciale, el nu savarseste o infractiune de delapidare, ci de furt din proprietatea privata a societatii.
    De asemenea, daca un tert sustrage un bun de la o societate comerciala, el se face vinovat de un furt din proprietatea privata a societatii comerciale. Statul, ca oricare alt actionar, nu este cu nimic pagubit prin faptul ca s-au savarsit furturi de la societatea comerciala.
    Societatea comerciala are evident obligatia sa-si reintregeasca patrimoniul, chemand in judecata pe cel vinovat de sustrageri.
    Societatea comerciala este debitoarea tuturor actionarilor pentru valoarea actiunilor proprii.
    Statul ramane titularul unor actiuni in limitele capitalului social, actiuni de care poate dispune dupa plac si care nu isi micsoreaza valoarea prin faptul ca unu sau mai multi cetateni au sustras o parte din bunurile proprietate a societatii.
    Prin urmare, toate sustragerile de bunuri de la societatile comerciale le afecteaza numai pe acestea, nu si statul care nu are drepturi de proprietate in societatile comerciale, ci numai o parte din capitalul social.
    Iata de ce aplicarea in continuare a prevederilor art. 223 si 224 cu privire la delapidare si furt din avutul obstesc ar constitui o ignorare flagranta si inadmisibila a prevederilor legale amintite mai sus, potrivit carora toate bunurile regiilor autonome si ale societatilor comerciale constituie proprietatea exclusiva a acestora.
    VI. Asa vazute lucrurile, apreciem ca deciziile date in fond, de catre completele Curtii Constitutionale in dosarele in discutie, sunt temeinice si legale. Prin decizia adoptata in recurs, cu majoritatea celor trei judecatori, se dispune extinderea caracterului neconstitutional, aratandu-se ca "nu exista nici un temei legal pentru a identifica avutul obstesc cu proprietatea publica", si ca "dispozitiile legale din Codul penal referitoare la avutul obstesc si atacate in fata Curtii sunt neconstitutionale si, ca atare, in intregime abrogate", fiind "necesara interventia legiuitorului". O asemenea extindere este insa defavorabila protectiei proprietatii publice si, mai mult, ea nu se sprijina pe dispozitiile constitutionale, avantaj ce trebuie recunoscut deciziilor date in fond care se motiveaza in totalitate, clar si solid, pe textele constitutionale.
    Ca atare, pentru aceste motive opinam ca si cel de-al doilea motiv de recurs trebuie respins, pastrandu-se in integralitate deciziile date la judecata in fond.
    VII. O problema noua ce apare in decizia din 7 iulie 1993 a Curtii Constitutionale este cuprinsa in pct. 2, 3 si 4, in sensul carora: se stabileste termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificarii dispozitiilor din Codul penal care contravin art. 41 alin. (2) din Constitutie; in cazul in care pana la termenul stabilit nu se produc modificarile mentionate, incepand cu 1 decembrie 1993 urmeaza sa-si produca efectele abrogarea acestora; pana la adoptarea modificarilor de catre Parlament, dar nu dupa data de 1 decembrie 1993, dispozitiile in cauza urmeaza sa se aplice.
    O asemenea solutie ridica serioase semne de intrebare privind fundamentarea sa constitutionala, precum si efectele sale in timp si asupra persoanelor.
    Prin ea insasi, aceasta solutie este contradictorie. Din moment ce dispozitiile din Codul penal privind raspunderea penala in cauzele ce privesc avutul obstesc sunt declarate neconstitutionale, aplicabilitatea lor inca o perioada de timp este evident in contradictie cu abrogarea lor. Un text legal, a carui abrogare in baza art. 150 alin. (1) din Constitutie a fost constatata, nu mai produce efecte din chiar momentul abrogarii sale.
    Altfel, solutia abrogarii ar fi ineficienta.
    Solutia propusa nu se sprijina pe Constitutia in vigoare. Atunci cand Constitutia, prin art. 123 alin. (1), stabileste ca justitia se infaptuieste in numele legii, are in vedere legea in vigoare, iar o lege este si ramane in vigoare numai prin vointa legiuitorului. Justitia nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresa s-a realizat printr-un text constitutional si a carei abrogare a fost constatata oficial de catre o autoritate publica. In speta, rolul constitutional al Curtii este de a constata daca dispozitiile din Codul penal au fost sau nu abrogate si, deci, sa dispuna aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fara indoiala ca autoritatile publice care au functii in legiferare trebuie sa se implice, dar aceasta implicare este o problema in care numai ele decid. Implicarea Curtii Constitutionale in domeniul legiferarii (in afara situatiilor prevazute de art. 144 lit. a), b) si h) si a politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune in competenta altor autoritati statale. Aceasta ar fi o grava abatere de la principiul de drept in sensul caruia in materie de competenta legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constitutionala si-ar aroga abuziv atributia de a prelungi in timp efectele unor dispozitii legale abrogate, incalcand regulile de competenta si echilibrul puterilor ce rezulta foarte clar din dispozitiile constitutionale.
    Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului si unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constitutie), Curtea Constitutionala nu-l poate obliga la o anumita activitate, oricat de importanta ar fi problema cuprinsa intr-o decizie.
    In speta fiind vorba de dispozitii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea solutii sunt imprevizibile. Se pot crea situatii ireparabile juridic si moral prin aplicarea sub conditie a unei legislatii penale, or justitia penala trebuie sa se infaptuiasca fara asemenea conditii si fara incertitudini.
    Fundamentarea acestei solutii pe art. 145 alin. (2) din Constitutie, potrivit caruia "Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor", este evident eronata.
    Desigur, potrivit Constitutiei, deciziile produc efecte numai pentru viitor, dar prin aceasta Constitutia interzice de fapt efectele retroactive. Acest viitor nu este interpretabil decat intr-un singur sens juridic, si anume ca el incepe din momentul in care aceste decizii sunt definitive si executorii. Acest viitor nu este la dispozitia Curtii, el este stabilit prin chiar Constitutie. Atunci cand Constitutia a vrut sa permita autoritatilor sa stabileasca chiar ele un asemenea viitor a facut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intra in vigoare la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei sau la data prevazuta in textul ei.
    Pentru toate aceste motive consideram ca, in aceasta problema, decizia luata cu majoritatea celor trei judecatori nu este nici temeinica, nici constitutionala.

              PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
              prof. dr. VASILE GIONEA

                            Judecator,
                            prof. dr. Ioan Muraru