Decizia Nr.494 din 13.07.2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgil Stănean în Dosarul nr. 1.706/295/2018 al Judecătoriei Sânnicolau Mare, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.521D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine că autorul excepţiei solicită extinderea posibilităţii de a formula contestaţie în anulare şi împotriva altor hotărâri judecătoreşti decât cele prevăzute în partea introductivă a normei procesual penale criticate. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia analizată, respectiv la Decizia nr. 132 din 2 martie 2021.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea penală nr. 273 din 13 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.706/295/2018, Judecătoria Sânnicolau Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgil Stănean într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare formulate de autorul excepţiei împotriva unei încheieri penale prin care a fost respinsă plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva unor ordonanţe ale procurorului.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate încalcă normele constituţionale, convenţionale şi europene invocate în prezenta cauză, întrucât nu permit promovarea căii de atac a contestaţiei în anulare împotriva încheierii de respingere a plângerii formulate împotriva unei ordonanţe de clasare şi a unei ordonanţe de respingere a plângerii împotriva actelor procurorului.6. Judecătoria Sânnicolau Mare opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 426 din Codul de procedură penală reglementează calea de atac a contestaţiei în anulare, în privinţa căreia legiuitorul a prevăzut condiţii procedurale diferite, mult mai stricte, de exercitare faţă de cele reglementate în privinţa apelului. Se susţine că reglementarea acestor condiţii are la bază caracterul extraordinar al căii de atac anterior menţionate şi că soluţia legislativă criticată nu încalcă drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 426 din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...]".11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul român, ale art. 11 alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 cu privire la instanţele judecătoreşti, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 6, 7, 13, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, la dreptul la un recurs efectiv, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept, dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală, dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire la interzicerea generală a discriminării, prevederilor art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitoare la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, dispoziţiilor art. 1, 7, 9, 10 şi 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi prevederilor art. 2 pct. 3, art. 14 pct. 1 şi art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 19 mai 2021, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, şi Decizia nr. 467 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală.13. Prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a reţinut, referitor la contestaţia în anulare, că vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Curtea a constatat, totodată, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.14. Curtea a reţinut, de asemenea, că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".15. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil implică asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Totodată, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie.16. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare, de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte, şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală.17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Virgil Stănean în Dosarul nr. 1.706/295/2018 al Judecătoriei Sânnicolau Mare şi constată că dispoziţiile art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sânnicolau Mare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop