Decizia Nr.54 din 14.09.2020

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.228/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.4. La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia spre examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar acestea au depus puncte de vedere la raport în termenul legal.7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizării şi pronunţarea unei hotărâri prealabile, prin care să se stabilească că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, nu şi în cele formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală. În acest sens arată că art. 538 din Codul de procedură penală, având ca denumire marginală „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară", conţine o definiţie a erorii judiciare în procesul penal şi are drept corespondent art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Această definiţie ar trebui avută în vedere şi în procesul civil pentru determinarea sferei de aplicare a cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare. Prin urmare, reprezentantul procurorului general conchide că în categoria acestor cereri intră cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, nu şi cele formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală.9. Doamna judecător Lavinia Dascălu îl întreabă pe reprezentantul procurorului general dacă apreciază că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv condiţia noutăţii chestiunii de drept.10. Reprezentantul procurorului general susţine că raportul întocmit de judecătorii-raportori demonstrează că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării.11. Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 martie 2020, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, din categoria cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cu privire la care legea prevede că hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse recursului, fac parte numai acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau şi cele întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală?II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile13. Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013) Articolul XVIII
(2) (...) În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. (...) 14. Codul de procedură penală Articolul 538Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. 15. Art. 539. - „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate"
(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 16. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă la data de 8 iunie 2016 cu nr. 21.840/3/2016 reclamanta A a solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 26 noiembrie 2015, ora 7,30-27 noiembrie 2015, ora 15,30 şi 28 noiembrie 2015-10 decembrie 2015, conform Încheierii nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, de completul de doi judecători de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care a fost desfiinţată în totalitate Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, de admitere a propunerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de arestare preventivă pentru 30 de zile. 17. În motivarea cererii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că prin ordonanţa din 26 noiembrie 2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 78/2000), cu aplicarea art. 297 alin. (1) din Codul penal. 18. Aceeaşi parte a arătat că, prin Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.303/1/2015, judecătorul de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a admis cererea formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispus arestarea preventivă a reclamantei pentru 30 de zile. 19. Reclamanta a mai învederat că prin Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, completul de doi judecători de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a admis contestaţia sa şi a desfiinţat în totalitate Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, iar în urma rejudecării a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive şi a dispus luarea măsurii controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, începând cu 10 decembrie 2015 şi până la 7 februarie 2016, inclusiv. La data de 10 decembrie 2015, în jurul orei 16,00, reclamanta a fost eliberată din centrul de arest. 20. După evocarea condiţiilor de detenţie la care a fost supusă, reclamanta a menţionat că suferinţa emoţională, teama, ameninţarea, încălcarea demnităţii, tortura psihică şi întreaga experienţă trăită i-au produs o puternică tulburare emoţională. 21. Referitor la încălcarea reputaţiei, onoarei şi a dreptului la imagine, aceeaşi parte a arătat că este absolventă a Facultăţii de drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, deţine titlul ştiinţific de doctor, este avocat, a fost judecător în perioada anilor 1991-1997, a fost secretar de stat la Ministerul Justiţiei şi a avut o activitate publicistică în materia dreptului civil. În acest context, reclamanta a susţinut că articolele din presă referitoare la măsurile dispuse în procesul său penal i-au afectat reputaţia, onoarea şi dreptul la imagine. 22. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539-540 din Codul de procedură penală. 23. Pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. 24. În apărare, pârâtul a susţinut, în esenţă, că situaţia de fapt expusă de reclamantă nu se circumscrie dispoziţiilor art. 538 şi următoarele din Codul de procedură penală pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii. Astfel, a arătat că art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni. 25. O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal soluţionat în fond, îndreptat împotriva celui arestat, pentru a fi compatibilă cu art. 5 din Convenţie. 26. În plus, pârâtul a învederat că durata detenţiei nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, prin raportare la natura faptei şi complexitatea cauzei. Totodată, aceeaşi parte a solicitat cenzurarea cuantumului daunelor morale pretinse de reclamantă, arătând că suma de 500.000 lei este exagerată prin raportare la măsura preventivă aplicată în concret, respectiv 15 zile de arest preventiv. 27. Prin Sentinţa civilă nr. 647 din 11 mai 2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată. 28. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta solicită repararea prejudiciului moral determinat de o pretinsă eroare judiciară, astfel încât cauza trebuie examinată din perspectiva faptei ilicite circumscrise noţiunii de eroare judiciară, conform art. 538-542 din Codul de procedură penală. 29. Aceeaşi instanţă a apreciat că, în cauză, caracterul nelegal al privării de libertate nu a fost determinat în condiţiile prescrise de art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, chiar dacă prin Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, a fost respinsă propunerea de luare a măsurii arestării preventive şi a fost dispusă măsura controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispuse prin Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015. 30. Soluţionând contestaţia împotriva acestei din urmă încheieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală nu a reţinut caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, ci, dimpotrivă, a considerat că se impune luarea măsurii controlului judiciar pentru buna desfăşurare a urmării penale şi, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârşire a faptelor, calitatea inculpaţilor şi urmările produse. Prin urmare, prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută eroarea judiciară, în sensul art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. 31. Cu privire la condiţiile precare de detenţie şi mediatizarea procedurilor judiciare declanşate împotriva reclamantei, de natură a-i afecta reputaţia profesională şi relaţiile de familie, prima instanţă a apreciat că aceste împrejurări excedează temeiului de drept invocat prin acţiunea introductivă. 32. Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel. 33. Prin Decizia civilă nr. 1.136A/2018 din 11 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate. 34. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în prealabil, că folosirea termenului de eroare judiciară este improprie, întrucât Codul de procedură penală distinge între cazurile de eroare judiciară şi cele de privare nelegală de libertate, acestea fiind reglementate de texte de lege diferite, respectiv art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală. 35. Aceeaşi instanţă a apreciat că acţiunea se circumscrie dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, apelanta-reclamantă pretinzând acordarea de daune morale ca urmare a privării nelegale de libertate, nefiind astfel invocat un caz de eroare judiciară, care este reglementat de art. 538 din acelaşi act normativ. 36. Instanţa de apel a apreciat că distincţia terminologică nu este una pur teoretică deoarece produce efecte în privinţa căii de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei pronunţate în apel. Aceasta întrucât Codul de procedură penală prevede că tribunalul soluţionează în primă instanţă atât acţiunea întemeiată pe art. 538, cât şi pe cea întemeiată pe art. 539, pe când art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că este inadmisibil recursul doar în privinţa cererilor având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Or, privarea nelegală de libertate şi eroarea judiciară sunt instituţii juridice diferite, strict şi limitativ prevăzute de lege. Regimul juridic aplicabil fiecăreia dintre cele două instituţii juridice se completează cu regulile de drept comun, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor procesual civile privitoare la admisibilitatea recursului. 37. Aceeaşi instanţă a reţinut că soluţia cuprinsă în Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, este explicită, în sensul constatării nelegalităţii luării măsurii arestării preventive, din moment ce propunerea de luare a acestei măsuri a fost respinsă în urma exercitării controlului de legalitate asupra încheierii prin care măsura respectivă a fost luată. 38. Astfel, desfiinţarea în totalitate a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, cu consecinţa respingerii propunerii privind luarea acestei măsuri, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că măsura nu avea bază legală. 39. Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă este indiscutabil, întrucât orice privare nelegală de libertate produce celui în cauză suferinţe morale. Susţinerile apelantei-reclamante referitoare la şocul produs de faptul încarcerării şi trauma emoţională suferită ca urmare a privării nelegale de libertate sunt dovedite prin simplul fapt al luării măsurii privative de libertate care determină ex re un prejudiciu moral. 40. Aceeaşi instanţă a apreciat că privarea nelegală de libertate a apelantei-reclamante a avut consecinţe şi asupra altor drepturi fundamentale ale persoanei, respectiv dreptul la demnitate şi reputaţie, în condiţiile în care activitatea sa profesională a fost una meritorie. 41. Instanţa de apel a mai reţinut că, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele produse şi durata efectivă a privării nelegale de libertate (13 zile), suma de 50.000 lei este echitabilă şi rezonabilă din perspectiva reparării pecuniare a prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă. 42. Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs atât de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. 43. Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursurilor. 44. Raportul şi suplimentul la raport cu privire la admisibilitatea în principiu a recursurilor au fost comunicate părţilor. 45. Intimata şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie au depus puncte de vedere prin care au exprimat opinii divergente cu privire la admisibilitatea recursurilor. 46. Intimata a depus un supliment la întâmpinarea sa, prin care a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a se stabili dacă acţiunile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală urmează regimul juridic al acţiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală sau regimul juridic al erorii judiciare. 47. Prin Încheierea din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, pentru discutarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a admisibilităţii recursurilor. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 48. Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 49. În acest sens a arătat că sesizarea este formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, ce formează obiectul Dosarului nr. 21.840/3/2016, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. 50. Instanţa de sesizare este învestită, în principiu, cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar dacă recursurile exercitate vor fi considerate admisibile, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar reveni competenţa de soluţionare a căii de atac, conform art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, obiectul recursurilor fiind o decizie pronunţată în apel de o curte de apel. Câtă vreme însăşi chestiunea admisibilităţii recursurilor constituie obiectul sesizării, condiţia judecării cauzei în ultimă instanţă este îndeplinită, fiind evocat în acest sens paragraful nr. 49 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017. 51. Deşi chestiunea de drept supusă dezlegării este una de drept procesual civil, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este deja consacrată, în sensul că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau una de drept procesual, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens au fost evocate: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017 şi Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 52. De modul de interpretare şi aplicare a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reluate în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma „cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare", depinde soluţionarea pe fond a cauzei, câtă vreme admisibilitatea recursurilor constituie o chestiune prioritară analizării lor pe fond. 53. Astfel, din moment ce se pune în discuţie însăşi admisibilitatea căii de atac a recursului, se impune a se da o dezlegare de principiu chestiunii de drept invocate, în sensul de a se stabili dacă exceptarea de la calea de atac a recursului vizează numai hotărârile pronunţate în acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau şi pe cele pronunţate în acţiunile întemeiate pe art. 539 din acelaşi act normativ. 54. Cu privire la cerinţa noutăţii, s-a arătat că dezlegarea chestiunii de drept presupune interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile căilor de atac, în contextul în care Codul de procedură penală instituie distincţia în două articole diferite, între cazurile de eroare judiciară şi cele de privare nelegală de libertate. 55. Deşi la nivelul instanţei supreme au fost identificate atât decizii de respingere, ca inadmisibile, a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în acţiunile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală, cât şi decizii prin care s-a recunoscut admisibilitatea recursurilor în această materie, ca urmare a soluţionării pe fond a acestora (spre exemplu, Decizia nr. 1.295 din 19 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă), chestiunea de drept supusă dezlegării nu a fost rezolvată în cuprinsul jurisprudenţei sale constante. 56. S-a mai arătat că instanţa supremă nu a statuat în sensul că cererile având ca obiect plata despăgubirilor ca urmare a privării nelegale de libertate, formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală, se subsumează categoriei „cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare". 57. Instanţa de sesizare a subliniat că dificultatea interpretării normelor legale incidente rezidă în aceea că termenul de „eroare judiciară" din cuprinsul sintagmei „cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare" este impropriu şi imprecis, în contextul în care legislaţia procesuală penală reglementează privarea nelegală de libertate şi eroarea judiciară ca instituţii juridice diferite, strict şi limitativ prevăzute de lege. De aceea, distincţia terminologică între aceste instituţii juridice nu se ridică doar la nivel teoretic. Astfel, ambele instituţii produc efecte juridice specifice sub aspectul căilor de atac care ar putea fi declarate împotriva hotărârilor pronunţate în aceste materii, efecte care s-ar răsfrânge asupra admisibilităţii recursului. 58. Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare. 59. De asemenea, chestiunea de drept nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, fiind pregnantă şi actuală rezolvarea de principiu a modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept analizate. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 60. Cu privire la admisibilitatea sesizării, recurenţii au apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţa noutăţii chestiunii de drept şi cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea chestiunii de drept. 61. Referitor la fondul chestiunii de drept, recurenţii au susţinut că este admisibilă calea de atac a recursului, întrucât acţiunea se circumscrie art. 539 din Codul de procedură penală, care reglementează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Or, această ipoteză este distinctă de cea reglementată de art. 538 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea pagubei în caz de eroare judiciară. Astfel, cele două noţiuni sunt distincte, iar exercitarea căii de atac a recursului este exclusă doar în materia cererilor prin care se solicită repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. 62. Cum reclamanta pretinde acordarea de daune morale ca urmare a privării sale nelegale de libertate, rezultă că prin acţiune nu se invocă un caz de eroare judiciară. 63. Totodată, recurenţii au evocat deciziile nr. 1.117 din 2 aprilie 2014 şi 2.734 din 16 octombrie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care au fost soluţionate pe fond recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în acţiunile având ca obiect acordarea de daune materiale şi morale ca urmare a arestării nelegale, întemeiate pe dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968. 64. Cu privire la admisibilitatea sesizării, intimata a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că problema de drept este nouă, întrucât distincţia între acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală şi cele întemeiate pe art. 539 din acelaşi act normativ, sub aspectul căilor de atac, nu a fost lămurită în practica judiciară. 65. Referitor la fondul chestiunii de drept, intimata a apreciat că nu este deschisă calea de atac a recursului, întrucât procedura reparării daunei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori de privare nelegală de libertate este una specială, fiind cuprinsă în capitolul VI al titlului IV din partea specială a Codului de procedură penală, aspect reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 11 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019. 66. Intimata a mai arătat că este incident art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care exclude dreptul la recurs în funcţie de criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea atacată. Noţiunea de „eroare judiciară", corespunzătoare cazurilor vizate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se circumscrie atât acelora avute în vedere de art. 538 din Codul de procedură penală, în considerarea denumirii marginale a acestui text legal, cât şi celor reglementate de art. 539 din Codul de procedură penală. 67. Astfel, intimata a susţinut că art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală concretizează principiul prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, care instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. 68. În susţinerea inadmisibilităţii recursului în materia cererilor având ca obiect repararea daunelor cauzate prin erori judiciare, intimata a evocat deciziile nr. 3.061 din 20 septembrie 2018, nr. 4.131 din 22 noiembrie 2018, nr. 4.233 din 5 decembrie 2018 şi nr. 408 din 21 februarie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 69. Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că despăgubirile solicitate ca urmare a privării nelegale de libertate, întemeiate pe art. 539 din Codul procedură penală, nu se circumscriu prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, în sensul celor prevăzute de art. 538 din acelaşi act normativ. 70. Codul de procedură penală consacră procedura reparării pagubei materiale ori a daunei morale în caz de eroare judiciară, conform art. 538 din Codul de procedură penală sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri expres prevăzute de lege, conform art. 539 din acelaşi act normativ. 71. Obiectul sesizării nu îl constituie prima ipoteză cuprinsă în art. 538 din Codul de procedură penală, având drept corespondent art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ci ipoteza cuprinsă în art. 539 din Codul de procedură penală, având drept corespondent art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968. 72. Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că litigiile privitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin măsura privării nelegale de libertate constituie o categorie distinctă de cea a litigiilor referitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. 73. Distincţia dintre cele două categorii de litigii rezultă din capitolul VI al titlului IV din Codul de procedură penală, intitulat „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri", în cuprinsul căruia este reglementat dreptul persoanei la repararea pagubei în caz de eroare judiciară la art. 538 din Codul de procedură penală şi dreptul la repararea pagubei în caz de privare nelegală de libertate la art. 539 din Codul de procedură penală. Delimitările conceptuale sunt elocvente pentru stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea răspunderii statului urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. 74. Art. 52 alin. (3) din Constituţie face trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condiţiile legii", iar art. 538 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară", priveşte numai cazul în care o persoană este achitată ca urmare a rejudecării cauzei pentru existenţa unui fapt nou sau recent descoperit ori în cazul judecării în lipsă. 75. Pe de altă parte, art. 539 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate", vizează exclusiv detenţia nelegală derivată din luarea unor măsuri privative de libertate, respectiv reţinerea, măsura arestării preventive şi măsura arestului la domiciliu. 76. Astfel, art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală reglementează situaţii distincte, cu trăsături specifice, în care o persoană poate solicita despăgubiri, conform procedurii speciale. 77. Prin urmare, hotărârile exceptate de la calea de atac a recursului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sunt doar cele pronunţate în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală, privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, indiferent de valoarea despăgubirilor pretinse. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 78. Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Galaţi, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 79. Curţile de apel Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Oradea şi Ploieşti au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 80. Curţile de apel Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 81. Într-o primă opinie s-a apreciat că hotărârile pronunţate în cererile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât aceste cereri nu intră în categoria celor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Braşov, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă şi de contencios administrativ, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, Judecătoria Târgu Jiu şi Judecătoria Vânju Mare). 82. În cea de-a doua opinie s-a apreciat că hotărârile pronunţate în cererile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât aceste cereri intră în categoria celor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, Secţia a IV-a civilă şi Secţia a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă - în opinie majoritară, Tribunalul Galaţi - Secţia a II-a civilă, Judecătoria Galaţi - în opinie majoritară, Tribunalul Arad - Secţia I civilă, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Buzău - Secţia I civilă, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă, Tribunalul Mehedinţi - Secţia I civilă şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin). 83. În sensul primei opinii sunt următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia civilă nr. 76A din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.890/98/2018, care cuprinde menţiunea „cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare"; – Decizia civilă nr. 1.497A/2019 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 1.858/98/2018, care cuprinde menţiunea „cu recurs în 30 de zile de la comunicarea hotărârii (...)", în urma îndreptării erorii materiale dispuse prin Încheierea din 3 decembrie 2019 a aceleiaşi curţi de apel.84. În sensul celei de-a doua opinii sunt următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia nr. 570/2016 din 23 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă în Dosarul nr. 2.311/89/2014, care cuprinde menţiunea „definitivă"; – Decizia nr. 7 din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.675/114/2018/a3, prin care s-a reţinut că decizia atacată pe calea contestaţiei în anulare se circumscrie art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât este pronunţată de o instanţă de apel şi nu mai poate fi atacată cu recurs; – Decizia civilă nr. 3/C din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 8.675/118/2016, care cuprinde menţiunea „definitivă"; – Decizia civilă nr. 109/C din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.381/118/2017, care cuprinde menţiunea „definitivă"; – Decizia civilă nr. 37/C din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.078/118/2017, care cuprinde menţiunea „definitivă", în urma îndreptării erorii materiale dispuse prin Încheierea din 2 martie 2019 a aceleiaşi curţi de apel, prin care s-a reţinut că decizia respectivă nu este susceptibilă de recurs, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; – Decizia civilă nr. 48/A/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.829/83/2016, care cuprinde menţiunea „definitivă"; – Decizia civilă nr. 517A/2017 din 6 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 1.061/93/2016, care cuprinde menţiunea „definitivă", apreciindu-se că prin eroarea judiciară produsă au fost lezate drepturi fundamentale ale omului (...) dreptul la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil din perspectiva art. 539 din Codul de procedură penală (...).85. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 86. Prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 13 din această decizie s-a reţinut că: (...) dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]" şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii (...). 87. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017. 88. În paragraful 216 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că: în prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală, care se menţin şi în noua reglementare; acestor situaţii, în materie penală, noul text, lărgind definiţia erorii judiciare şi nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit şi alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil (...). 89. Această din urmă decizie a fost pronunţată de instanţa de contencios constituţional în exercitarea competenţei sale de control de constituţionalitate a priori, reglementată de art. 146 lit. a) din Constituţie, respectiv în soluţionarea unor obiecţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi aceeaşi lege, în ansamblul său. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 90. Prin Decizia nr. 11 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă art. 539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare; iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale şi dacă sintagma „hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie. În paragraful 84 din această din urmă decizie s-a reţinut că: primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite având în vedere că, potrivit instanţei de trimitere - Curtea de Apel Bacău -, cauza se află pe rolul acesteia, ca instanţă competentă să judece în apel în ultimă instanţă, conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013. 91. La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor opinii, respectiv: 92. În sensul primei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia nr. 258 din 16 februarie 2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care l-a analizat pe fond, reţinând că este deschisă calea de atac a recursului într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 din Codul de procedură penală şi art. 998-1.000 din Codul civil din 1864, având ca obiect acordarea de daune materiale şi morale pentru anchetarea nedreaptă, privarea nelegală de libertate şi instituirea obligaţiei de a nu părăsi ţara; – Decizia nr. 2.329 din 12 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a analizat pe fond recursurile declarate într-o cauză al cărei obiect a constat în acordarea de daune morale pentru implicarea reclamantului într-o procedură penală, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală raportat la art. 998-999 din Codul civil din 1864; în considerentele deciziei, instanţa de recurs a apreciat că reclamantul putea pretinde acordarea de despăgubiri numai în temeiul art. 538 sau 539 din Codul de procedură penală, acesta neîndeplinind cerinţele legale ale niciunei norme; un atare considerent conturează concluzia reţinerii admisibilităţii recursurilor doar în considerarea temeiului de drept reprezentat de art. 539 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 1.295 din 19 iunie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a analizat pe fond recursul declarat într-o cauză al cărei obiect a fost, de asemenea, obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la acordarea de despăgubiri morale pentru o pretinsă detenţie nelegală, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1), (3) şi (5) din Convenţie; din considerentele acestei din urmă decizii rezultă raportarea instanţei de recurs atât la prevederile art. 5 alin. (5) din Convenţie, cât şi la cele ale art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi la dezlegarea obligatorie dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, în recursul în interesul legii având ca obiect interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 443 din 18 februarie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a analizat pe fond recursul declarat de reclamanţii unei cauze în care au solicitat acordarea de daune morale pentru 120 de zile de detenţie pretins nelegală, acţiunea fiind întemeiată în drept, între altele, pe dispoziţiile art. 1.349 şi 1.391 din Codul civil etc., dar şi pe cele ale art. 5 alin. (5) din Convenţie, în condiţiile în care, în dreptul intern, corespondentul art. 5 alin. (5) din Convenţie este reprezentat de art. 539 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 665 din 5 martie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a analizat pe fond recursurile declarate în cauză, reţinând că au fost examinate pretenţiile vizând vătămările de ordin material şi moral solicitate de reclamantă ca urmare a dispunerii împotriva sa a unor măsuri restrictive de libertate şi circulaţie, întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală.93. În sensul celei de-a doua opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia nr. 798 din 4 mai 2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că decizia atacată este definitivă, întrucât acţiunea are ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 2.425 din 13 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că litigiul are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, întrucât prin acţiunea întemeiată pe art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a solicitat obligarea statului român la plata unei sume de bani pentru privarea nelegală de libertate; – Decizia nr. 2.979 din 18 septembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, fiind dedus judecăţii un litigiu având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în care nu este deschisă calea de atac a recursului, conform art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013; – Decizia nr. 3.579 din 11 octombrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că acţiunea având ca obiect acordarea de daune materiale şi morale pentru restrângerea dreptului de libertate în mod nelegal, în temeiul art. 539 şi 540 din Codul de procedură penală, intră în categoria litigiilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare; – Decizia nr. 3.852 din 7 noiembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că decizia atacată este definitivă, întrucât acţiunea are ca obiect obligarea statului român la plata unor sume de bani pentru privare nelegală de libertate ca urmare a unor erori judiciare, în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 4.131 din 22 noiembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că acţiunea se circumscrie cererilor având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 4.233 din 5 decembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că acţiunea având ca obiect acordarea de daune materiale şi morale, ca urmare a privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală, se circumscrie cererilor privitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare; – Decizia nr. 168 din 30 ianuarie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că litigiul are ca obiect acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciilor cauzate prin eroarea judiciară reprezentată de arestarea nelegală a reclamantului, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 1.064 din 29 mai 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând că litigiul are ca obiect acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciilor cauzate prin eroarea judiciară reprezentată de arestarea nelegală a reclamantului, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 1.393 din 18 septembrie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, apreciind că s-a susţinut, în mod eronat, că noţiunea de „eroare judiciară" corespunzătoare cazurilor vizate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 s-ar circumscrie doar acelora avute în vedere de art. 538 din Codul de procedură penală în considerarea denumirii marginale a acestui text de lege, iar nu şi celor ale art. 539 din Codul de procedură penală, această teză ignorând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în sensul că cele două articole de lege concretizează principiul consacrat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, cel al răspunderii patrimoniale a statului român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.X. Raportul asupra chestiunii de drept 94. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării 95. Temeiul sesizării de faţă îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." 96. Reglementând, în cuprinsul normei anterior citate, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: a)existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b)cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze pricina; c)ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiţii trebuie verificat dacă sunt întrunite cerinţele intrinseci ale acesteia, anume: c).1. existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu; c).2. chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă şi serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; c).3. chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; d)chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e)asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.97. Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a condiţiilor ce permit declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite cerinţele de admisibilitate anterior enunţate. a)şi b) Referitor la primele două condiţii - cea privind titularul sesizării şi cea relativă la stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată - se reţin următoarele:98. Sesizarea de faţă a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, în cadrul Dosarului nr. 21.840/3/2016, instanţă care a fost învestită cu soluţionarea recursurilor declarate de pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei civile nr. 1.136A/2018 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 500.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin privarea sa de libertate pretins nelegală în intervalul 26 noiembrie 2015, ora 7,30 - 27 noiembrie 2015, ora 15,30, şi, respectiv, perioada 28 noiembrie 2015-10 decembrie 2015. 99. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 539 şi 540 din Codul de procedură penală. 100. Competenţa materială a tribunalului pentru soluţionarea pricinii în primă instanţă este prevăzută de art. 541 alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevede că pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. 101. Potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, curtea de apel este instanţa căreia i-a revenit, în această cauză, competenţa soluţionării apelului împotriva sentinţei date în primă instanţă de tribunal. 102. Dacă nu este incident unul dintre cazurile în care legea exceptează în mod expres exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, competenţa soluţionării recursului revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform prevederilor art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă. 103. În situaţia în care se va considera că recursurile formulate împotriva deciziei date de curtea de apel sunt admisibile (admisibilitatea căii de atac fiind însăşi chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile), urmează a se reţine că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; dacă însă s-ar aprecia că instanţa de trimitere nu este învestită în mod legal cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă, calitate întrunită în cauză de curtea de apel, s-ar da o dezlegare chestiunii de drept ce constituie obiectul prezentei sesizări în cadrul evaluării cerinţelor de admisibilitate, ceea ce ar lipsi de conţinut însăşi analiza ce se solicită a fi realizată în prezenta procedură (în acelaşi sens a se vedea paragraful 49 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017). c)Din perspectiva celei de-a treia condiţii, se impune verificarea premiselor deja enunţate ale acesteia.c).1. Identificarea unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu: 104. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, a fost învestită cu soluţionarea recursurilor declarate de pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei civile nr. 1.136A/2018 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, într-o cauză în care reclamanta a solicitat, în esenţă, obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru arestarea sa pretins nelegală, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 539 şi 540 din Codul de procedură penală. 105. Chestiunea de drept cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează însăşi admisibilitatea căii de atac a recursului cu privire la cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, având în vedere că, după criteriul materiei erorii judiciare, inserat în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, exercitarea căii de atac a recursului este suprimată în mod expres de această dispoziţie legală. 106. Norma anterior menţionată este aplicabilă proceselor pornite în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă - 15 februarie 2013 - şi data de 31 decembrie 2018 inclusiv, având în vedere modificarea acesteia adusă prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018). În consecinţă, norma de la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este incidentă şi în dosarul în care s-a formulat sesizarea ce formează obiectul prezentei proceduri. 107. În cazul proceselor iniţiate după data de 1 ianuarie 2019 a devenit aplicabil, în privinţa excepţiilor de la exercitarea recursului, art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum acest text a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018. 108. Între aceste excepţii nu mai sunt incluse şi hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Aspectul menţionat interesează în cadrul analizei de faţă doar din perspectiva fixării limitelor temporale de activitate a normei prevăzute la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi, implicit, a stabilirii incidenţei acesteia în cauza în care sesizarea a fost formulată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la 8 iunie 2016, în dosarul cu care instanţa de trimitere a fost învestită. 109. Prin urmare, pentru a se răspunde chestiunii de drept semnalate este necesar a se determina dacă hotărârile pronunţate în cererile prin care se solicită repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în condiţiile art. 539 din Codul de procedură penală sunt exceptate, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, de la exercitarea recursului ori dacă în această categorie intră exclusiv hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală, astfel încât acestea din urmă sunt singurele exceptate de la exercitarea recursului în perioada de activitate a normei de la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. 110. Cu alte cuvinte, dacă noţiunea de eroare judiciară în procesul penal are înţelesul ce decurge, în prezent, din dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală sau are o accepţiune mai largă, anume aceea în care ar putea fi inclusă în conceptul de eroare judiciară în procesul penal şi ipoteza privării nelegale de libertate, în termenii normei de la art. 539 din Codul de procedură penală, ambele ipoteze normative deschizând dreptul persoanei îndreptăţite la acţiunea în repararea pagubei, potrivit dispoziţiilor art. 541 din Codul de procedură penală. 111. În acest context se constată că problema de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat prin sesizarea de faţă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă o chestiune de drept aptă a primi o dezlegare de principiu. c).2. Caracterul veritabil şi serios al chestiunii de drept şi gradul de dificultate al acesteia: 112. Şi această cerinţă este îndeplinită în cauză, având în vedere, pe de o parte, că noţiunea de eroare judiciară în procesul penal nu este definită în mod explicit în cuprinsul Codului de procedură penală, iar, pe de altă parte, că, în materia procedurii penale, concepţia legiuitorului s-a modificat, cel puţin în planul tehnicii legislative, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală (1 februarie 2014). 113. Cu referire la chestiunea ce interesează sesizarea de faţă, se constată că tehnica legislativă din Codul de procedură penală este diferită de cea cuprinsă în Codul de procedură penală din 1968, ceea ce este explicabil nu numai prin distanţa în timp a celor două reglementări, ci, mai ales, prin necesitatea adaptării legislaţiei la exigenţele Constituţiei, la standardele europene, în general, şi ale Convenţiei europene a drepturilor omului, în special. 114. În evaluarea nivelului de dificultate al chestiunii de drept ar trebui luat în considerare decalajul în timp între data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă şi a Legii nr. 2/2013 - 15 februarie 2013 - şi, respectiv, data intrării în vigoare a Codului de procedură penală (1 februarie 2014), având în vedere că repararea pagubei în cele două situaţii, cu geneză în procesul penal, este susceptibilă a fi valorificată exclusiv printr-o acţiune adresată instanţei civile cu privire la care normele de procedură penală reglementează, în planul competenţei, doar competenţa materială de primă instanţă şi competenţa teritorială, prin dispoziţiile art. 541 alin. (3) din Codul de procedură penală. 115. Prin urmare, pentru identificarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 2/2013 (pentru perioada de activitate a acestui act normativ). 116. Pentru ilustrarea tehnicii legislative diferite sau a folosirii unor alţi termeni juridici în cele două reglementări succesive ale procedurii penale este suficient a se observa conţinutul art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 şi prevederile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală. 117. Pe lângă o mai bună structurare a normelor adoptate pentru reglementarea procedurii reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri - obiect al reglementării din capitolul VI, plasat în titlul IV din Codul de procedură penală, dedicat reglementării procedurilor speciale în procesul penal -, este de semnalat diferenţa terminologică dintre versiunile succesive ale codului de referinţă, în ceea ce priveşte această procedură, dar şi clarificarea adusă de legiuitorul anului 2010 noţiunii de eroare judiciară. 118. Ceea ce în Codul de procedură penală din 1968 se desemna prin sintagma „condamnare pe nedrept" şi era corespunzător tezei de la art. 504 alin. 1, fără a avea o denumire marginală, în Codul de procedură penală în vigoare se indică în mod explicit noţiunea de eroare judiciară în titlul capitolului, în denumirea marginală a normei de la art. 538, precum şi în cuprinsul ei. 119. Repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în Codul de procedură penală din 1968 era reglementată la art. 504 alin. 2 şi 3, pe când în Codul de procedură penală în vigoare aceasta constituie obiect al normei de la art. 539, text legal distinct, având denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate". 120. Totodată, este de reţinut că reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 a coexistat cu reglementarea din Codul de procedură civilă în vigoare, implicit şi cu dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, până la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv până la 1 februarie 2014. 121. Această constatare are semnificaţia aplicabilităţii noilor reglementări procesuale civile referitoare la identificarea căilor de atac ce puteau fi promovate împotriva hotărârilor pronunţate în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, dar şi ulterior, în procesele pornite după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală prin care se solicită repararea pagubei fie pe temeiul art. 538, fie în baza art. 539 din Codul de procedură penală. 122. Or, această modificare a premisei constând în dispoziţiile legale ce constituie cauza cererilor de chemare în judecată formulate după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, are aptitudinea de a crea dificultăţi în planul identificării căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în această materie. 123. În mod evident, această dificultate decurge din schimbarea de către legiuitor, în materia procedurii penale, a terminologiei sau a conceptelor juridice utilizate pentru reglementarea acestei proceduri speciale în cuprinsul art. 538-542 din Codul de procedură penală, formularea actuală fiind riguroasă şi adecvată reglementărilor internaţionale la care România este parte, precum şi jurisprudenţei instanţei europene a drepturilor omului, dobândind un plus de claritate, coerenţă şi predictibilitate. 124. În aceste condiţii, pentru instanţa civilă a fost necesar a se raporta la aceste reglementări care au variat în timp de la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă şi, concomitent, a Legii nr. 2/2013. 125. Anume, până la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală era necesară coroborarea cu dispoziţiile art. 504 şi următoarele din Codul de procedură penală din 1968, iar după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală se impunea coroborarea cu noile dispoziţii procesuale penale - art. 538, 539 şi următoarele din Codul de procedură penală. 126. În consecinţă, chestiunea de drept este veritabilă, are un caracter serios şi un nivel de dificultate susceptibil a antrena mecanismul hotărârii prealabile. c).3. Chestiunea de drept să fie esenţială, respectiv ca de dezlegarea ei să depindă soluţionarea pe fond a cauzei: 127. Deşi problema de drept supusă analizei instanţei supreme în cadrul prezentei proceduri este exclusiv una de drept procesual civil, iar nu de drept substanţial, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul competenţei sale de soluţionare a sesizărilor în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile este deja consacrată în sensul că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procesual, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care instanţa supremă o va da să producă efecte juridice de natură a determina soluţionarea cauzei pe fond (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017; Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017 etc.). 128. În evaluarea acestei cerinţe se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, învestită fiind cu soluţionarea recursurilor declarate în Dosarul nr. 21.840/3/2016, în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, a procedat la efectuarea comunicărilor prealabile al actelor de procedură ale părţilor, iar, potrivit prevederilor art. 493 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor la 10 mai 2019. 129. În cuprinsul raportului, din perspectiva legalităţii căii de atac, raportorul a apreciat că recursurile sunt inadmisibile, pe temeiul excepţiilor reglementate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, între care şi cea referitoare la hotărârile pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. 130. La termenul fixat pentru data de 3 octombrie 2019 în vederea examinării admisibilităţii recursurilor s-a dispus întocmirea unui supliment la raport, în sensul reţinerii admisibilităţii recursurilor formulate în cauză, precum şi amânarea examinării admisibilităţii în principiu a recursurilor la o dată ulterioară (30 ianuarie 2020). 131. Suplimentul la raport a fost întocmit la 6 ianuarie 2020, fiind comunicat părţilor în vederea exprimării unui punct de vedere asupra acestuia, conform art. 493 alin. (4) din Codul de procedură civilă; în cuprinsul acestui act de procedură s-a reţinut, în esenţă, că: „Acţiunea dedusă judecăţii se circumscrie prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, reclamanta pretinzând acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral ca urmare a privării nelegale de libertate, nefiind în discuţie un caz de eroare judiciară, distinct reglementat de art. 538 din Codul de procedură penală. Prin urmare, litigiul nu intră în aria cererilor reglementate de art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă." 132. La data de 30 ianuarie 2020 s-a luat spre examinare admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar instanţa de recurs a constatat opiniile divergente ale părţilor, dar şi ale membrilor completului de judecată cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală. Drept urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă s-a stabilit termen în şedinţa publică din 12 martie 2020, pentru dezbaterea chestiunilor divergente. 133. Instanţa de trimitere a reţinut, de asemenea, că intimata-reclamantă a reiterat excepţia inadmisibilităţii recursurilor, formulând totodată cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a se da o dezlegare de principiu chestiunii de drept litigioase a admisibilităţii căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin privarea nelegală de libertate, întemeiate pe prevederile art. 539 din Codul de procedură penală. 134. La termenul din 12 martie 2020, în urma dezbaterilor contradictorii asupra cererii de sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, instanţa de recurs a rămas în pronunţare şi a dispus amânarea pronunţării, iar prin Încheierea din 30 martie 2020 a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă. 135. Prin urmare, având în vedere această succesiune a actelor de procedură din dosarul în care s-a invocat acest incident procedural, se constată că problema de drept referitoare la admisibilitatea recursurilor declarate în cauză este încă una litigioasă, astfel încât urmează a se reţine că pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu acesteia vizează o chestiune esenţială de a cărei lămurire va depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece verificarea admisibilităţii căii de atac este prealabilă analizării pe fond a recursurilor, date fiind prevederile art. 248 din Codul de procedură civilă. d)Referitor la condiţia noutăţii se reţin următoarele:136. În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate", verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări, aşa cum Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în mod constant în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 46 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 7 noiembrie 2019; Decizia nr. 61 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 3 februarie 2020 etc.). 137. S-a statuat deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă. 138. Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei). 139. În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). 140. Având în vedere aceşti parametri de evaluare a acestei cerinţe de admisibilitate, se constată că problema de drept cu a cărei rezolvare de principiu a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest dosar - anume admisibilitatea recursului declarat împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare - reprezintă nu numai o chestiune de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ci şi o chestiune de interpretare şi aplicare a noţiunii de eroare judiciară în procesul penal şi de coroborare cu prevederile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală şi, nu în ultimul rând, implică departajarea domeniului de reglementare al fiecărei norme procesuale penale dintre cele invocate, în condiţiile în care procesul în care s-a formulat sesizarea de faţă este pornit după intrarea în vigoare a noii reglementări a procedurii penale. 141. Fiind o chestiune de admisibilitate a recursului în litigii în care competenţa materială de primă instanţă revine tribunalului, conform art. 541 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că, în cazul în care se consideră admisibil recursul, competenţa soluţionării acestuia pe fond revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 142. Pe de altă parte, şi eventuala încadrare a uneia sau a ambelor categorii de cereri întemeiate pe art. 538 sau 539 din Codul de procedură penală în excepţia reglementată de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în privinţa posibilităţii de exercitare a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor formulate în această materie, reprezintă un raţionament ce se realizează de instanţa de recurs în motivarea soluţiei date excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac. 143. Ca atare, chestiunea de drept dedusă judecăţii în sesizarea de faţă are aptitudinea de a fi aplicată în mod direct de către instanţa de recurs, astfel cum rezultă şi din prezentarea practicii judiciare în materie a instanţelor naţionale. 144. Totodată, menţionarea dreptului de a fi atacată cu recurs sau, dimpotrivă, menţionarea de către instanţele de apel a caracterului definitiv al hotărârii în dispozitivul deciziilor date în soluţionarea apelurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cererile întemeiate pe art. 538 sau 539 din Codul de procedură penală nu au aptitudinea de a genera practică neunitară, având în vedere legalitatea căilor de atac reglementată de art. 457 din Codul de procedură civilă. 145. Cu toate acestea, un astfel de risc se poate identifica şi la nivelul instanţelor de apel, însă numai indirect sau mediat, cu ocazia evaluării condiţiei de admisibilitate sau a premisei hotărârii definitive în căile extraordinare de atac de retractare - contestaţie în anulare şi revizuire (Decizia nr. 7 din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.675/114/2018/a3, menţionată la secţiunea jurisprudenţa instanţelor naţionale). 146. În consecinţă, potenţialul apariţiei sau extinderii practicii judiciare neunitare este susceptibil de a se manifesta în mod direct la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 147. Legea nr. 2/2013 a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, iar Codul de procedură penală, cu dispoziţiile căruia se coroborează prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a intrat în vigoare la 1 februarie 2014. 148. Deşi nu se poate afirma că acestea sunt acte normative recent intrate în vigoare, cu toate acestea, în evaluarea condiţiei noutăţii este necesar a se observa momentul învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea primelor recursuri declarate împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare doar în cauzele iniţiate după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală (1 februarie 2014). 149. Or, această constatare unită cu împrejurarea că pentru a se parcurge cele două grade de jurisdicţie anterioare recursului este necesar un interval de timp oarecare, devine explicabilă pronunţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra unor recursuri în cauzele din această materie începând cu anul 2017, moment de la care chestiunea de drept supusă analizei a devenit actuală la nivelul instanţei supreme. 150. Astfel cum s-a arătat la secţiunea dedicată jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acest interval de trei ani, numărul dosarelor de recurs în cauzele cu un asemenea obiect nu a fost unul semnificativ. De aceea nici numărul total al deciziilor pronunţate, în ambele orientări jurisprudenţiale, nu este unul important sau de o asemenea întindere încât să permită stabilirea concluziei că există deja o aplicare constantă, consistentă şi de durată sau că interpretarea şi aplicarea normelor supuse analizei s-au consolidat, astfel încât mecanismul prevenirii apariţiei practicii judiciare neunitare veritabile ori al extinderii unei practici judiciare divergente incipiente să nu îşi mai poată atinge finalitatea. 151. Totodată, trebuie menţionat că în cadrul jurisprudenţei sale privind pronunţarea unor hotărâri prealabile Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut îndeplinirea condiţiei noutăţii în cazuri similare (practică judiciară neunitară inconsistentă) pentru a se preveni adâncirea divergenţelor în practica instanţelor, optându-se a se da eficienţă acestui mecanism, în condiţiile în care remediul consecutiv, al recursului în interesul legii, ar fi temporizat pe o durată indefinită unificarea practicii (paragrafele 57-60 din Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 23 ianuarie 2020; paragraful 34 din Decizia nr. 41 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 14 ianuarie 2020; paragrafele 93-94 din Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iunie 2020; paragraful 63 din Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 22 mai 2019; paragraful 91 din Decizia nr. 14 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 16 iunie 2020; paragraful 77 din Decizia nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017; paragrafele 42-44 din Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 12 iulie 2019 etc.). 152. Ca atare, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că prezenta sesizare îndeplineşte şi condiţia de admisibilitate a noutăţii chestiunii de drept. e)Cu referire la condiţia nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la aceea de a nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se reţin următoarele:153. Această cerinţă, distinctă de condiţia de admisibilitate a noutăţii, vizează inexistenţa unor dezlegări de principiu ale aceleiaşi chestiuni de drept sau ale unei chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul acestei competenţe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop - hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi recursul în interesul legii. 154. În acest sens este de precizat că numai hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare au efect general obligatoriu pentru instanţe de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit prevederilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă - în privinţa recursului în interesul legii şi, respectiv, art. 521 alin. (3) din acelaşi cod - în ceea ce priveşte hotărârea prealabilă. 155. Prin urmare, nestatuarea anterioară asupra aceleiaşi chestiuni de drept sau conexe acesteia nu poate avea semnificaţia unor dezlegări date de instanţa supremă în cadrul competenţei sale materiale funcţionale ca instanţă de recurs de drept comun sau în exercitarea atribuţiilor sale pur jurisdicţionale, hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor şi căilor de atac atribuite de lege în competenţa sa, având efectele reglementate de art. 429-435 din Codul de procedură civilă. 156. Referitor la limitele obligativităţii hotărârilor judecătoreşti, art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora." 157. Un alt argument, în acelaşi sens, este acela că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează şi asigură legitimare pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, între alţi titulari, şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul oricărui complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, pentru a se da o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată şi care are potenţialul generării unei practici judiciare neunitare. 158. Dacă acest mecanism de control a priori - hotărârea prealabilă - nu s-ar putea declanşa după ce au fost pronunţate una sau mai multe decizii în soluţionarea recursurilor în care a fost antamată o chestiune de drept care, prin ipoteză, ar face obiectul unei sesizări formulate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără ca respectiva chestiune de drept să fi primit o dezlegare într-un număr important de hotărâri care ar împiedica reţinerea îndeplinirii cerinţei noutăţii, ar însemna că, într-un astfel de caz, s-ar suprima Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, accesul la această procedură la care legea îi recunoaşte legitimare în mod expres, făcând norma inaplicabilă în privinţa sa. 159. Justificarea acestei legitimări procesuale ţine de valorificarea unei prezumţii a legiuitorului în sensul că nici la nivelul instanţei supreme nu este exclusă posibilitatea apariţiei unor interpretări divergente ale unor dispoziţii legale sau în dezlegarea unor chestiuni de drept, în cadrul exercitării competenţelor sale jurisdicţionale. 160. Situaţia anterior menţionată este de natură a releva şi stabilirea unui standard de evaluare diferit în funcţie de titularul sesizării (cu referire la ipoteza în care titularul sesizării este o curte de apel sau un tribunal care judecă în ultimă instanţă), pentru simplul motiv că în acea chestiune de drept instanţa supremă a dat deja o rezolvare într-un număr nesemnificativ de hotărâri, dezlegări care i s-ar opune ca statuări anterioare. 161. Or, câtă vreme legiuitorul nu a indicat în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă că noutatea chestiunii de drept trebuie să fie una absolută, o astfel de interpretare nu ar putea fi validată. 162. Mai mult decât atât, din punct de vedere conceptual, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, „a statua" înseamnă „a hotărî sau a decide în mod oficial (printr-o lege, statut etc.)", semnificaţie care permite nu numai identificarea semanticii termenului, ci şi observarea caracterului nedeterminat al subiectelor de drept cărora o lege, un statut sau alte acte oficiale prin care se statuează (precum şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în mecanismele de unificare) li se adresează. 163. Chiar dacă toate hotărârile judecătoreşti, nu numai cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt, potrivit art. 434 din Codul de procedură civilă, înscrisuri autentice şi deci acte oficiale, acestora nu le poate fi atribuită obligativitate dincolo de limitele stabilite fără echivoc în art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi care privesc un număr determinat şi finit de subiecte de drept - părţile cauzei şi succesorii lor. 164. Ca atare, în economia art. 519 din Codul de procedură civilă, sintagma de nestatuare anterioară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează nestatuarea asupra chestiunii sau problemei de drept într-o altă hotărâre prealabilă anterioară sau într-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, apreciere susţinută de o bogată jurisprudenţă în procedura hotărârilor prealabile (paragrafele 82-83 din Decizia nr. 76 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 19 martie 2019; paragrafele 71-76 din Decizia nr. 61 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 3 februarie 2020; paragraful 32 din Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018; paragrafele 55-56 din Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019; paragraful 79 din Decizia nr. 33 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 21 iunie 2017; paragrafele 60-61 din Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018; paragraful 56 din Decizia nr. 46 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 7 noiembrie 2019; paragraful 56 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017 etc.). 165. Corelativ, jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul competenţei sale jurisdicţionale ca instanţă de recurs se impune a fi analizată în cadrul condiţiei de admisibilitate a noutăţii chestiunii de drept, iar nu în contextul cerinţei nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra aceleiaşi chestiuni (paragrafele 58 şi 60 din Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018; paragrafele 89-100 şi 105 din Decizia nr. 11 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020 etc.). 166. Verificând, în sesizarea de faţă, îndeplinirea acestei cerinţe, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior asupra aceleiaşi chestiuni de drept, nici explicit şi nici implicit, nefiind identificată o decizie pronunţată în mecanismele de unificare prin care să se fi pronunţat, pe baza unei analize proprii, în dispozitivul acesteia sau în cuprinsul unor considerente decisive ori decizorii asupra aceleiaşi chestiuni de drept sau asupra unei chestiuni cu care aceasta să aibă o legătură de materie litigioasă indisolubilă, de natură a impune cu evidenţă soluţia în chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu se cere. 167. Singura hotărâre dintre cele pronunţate în mecanismele de unificare în care s-a făcut referire la o chestiune de drept complementară celei deduse soluţionării în prezenta sesizare este Decizia nr. 11 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020. În paragraful 84 din această decizie s-a menţionat astfel: „Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite având în vedere că, potrivit instanţei de trimitere - Curtea de Apel Bacău -, cauza se află pe rolul acesteia, ca instanţă competentă să judece în apel în ultimă instanţă, conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 (...)." 168. Din acest considerent rezultă că aprecierea referitoare la cerinţa ca instanţa de trimitere să fi fost învestită cu judecata unei cauze în ultimă instanţă (curtea de apel în acea cauză fiind învestită cu soluţionarea unui apel) a aparţinut instanţei de trimitere, nefiind rezultatul unei analize juridice a completului învestit cu sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, de natura celei ce se solicită a se realiza în sesizarea de faţă; mai mult decât atât, instanţa de trimitere în acea procedură a calificat cererea cu care a fost învestită prima instanţă ca fiind o cerere privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, fără ca aceasta să fie însăşi chestiunea supusă rezolvării de principiu în sesizarea respectivă. 169. Chestiunea de drept semnalată în procedura de faţă este distinctă de cea care a făcut obiectul Deciziei nr. 11 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar aceasta comportă o dezlegare de sine stătătoare, având în vedere că încadrarea sau neîncadrarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală în categoria erorilor judiciare reprezintă chestiunea prejudicială de care depinde aplicabilitatea excepţiei reglementate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 de la exercitarea recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. 170. În consecinţă, este îndeplinită şi cerinţa de admisibilitate referitoare la nestatuarea anterioară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 171. Totodată, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, potrivit comunicării realizate de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. 172. Fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării, se impune analizarea pe fond a chestiunii de drept cu privire la care se solicită o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. XI.2. Asupra fondului sesizării 173. Prin sesizarea de faţă s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru a se da o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, din categoria cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cu privire la care legea prevede că hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse recursului, fac parte numai acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau şi cele întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală? 174. Din perspectiva ce interesează chestiunea de drept supusă analizei se reţine că art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 stabileşte că: „În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare." 175. Astfel cum reiese din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, legiuitorul, între alte ipoteze în care foloseşte criteriul materiei, exceptează în mod expres de la exercitarea recursului hotărârile pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. 176. Date fiind circumstanţele pricinii cu care instanţa de trimitere este învestită, analiza de faţă se va limita la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în ipoteza erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, eroare judiciară care, în termenii art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), reprezintă o ipoteză specifică reglementată de Codul de procedură penală. 177. Textul art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 prevede astfel: „Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară." 178. Nici Codul de procedură civilă şi nici Legea nr. 2/2013 nu cuprind vreo definiţie legală a noţiunii de eroare judiciară, în general, pentru facilitarea aplicării prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ceea ce înseamnă că pentru aplicarea acestei norme şi, în consecinţă, determinarea excepţiilor de la exercitarea recursului în această materie, este necesară identificarea noţiunii de referinţă în dreptul pozitiv, în doctrină ori în jurisprudenţă. 179. În cazul erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, în prezent, o astfel de reglementare o reprezintă prevederile art. 538 din Codul de procedură penală, normă care are denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară". 180. Potrivit art. 538 din Codul de procedură penală:
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. 181. În continuare, la art. 539 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate", se prevede astfel:
(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. 182. Astfel cum deja s-a arătat în secţiunea dedicată nivelului de dificultate al chestiunii de drept, pentru a se dezlega chestiunea de drept semnalată este necesar a se determina dacă hotărârile pronunţate în cererile prin care se solicită repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în condiţiile art. 539 din Codul de procedură penală sunt exceptate de la exercitarea recursului în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 ori dacă în această categorie intră exclusiv hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor formulate pe temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, astfel încât acestea din urmă sunt singurele exceptate de la exercitarea recursului, în perioada de activitate a normei de la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. 183. În acest context, este necesar a se stabili dacă noţiunea de eroare judiciară în procesul penal are înţelesul care actualmente decurge din dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală sau are o accepţiune mai largă, anume aceea în care ar putea fi inclusă în conceptul de eroare judiciară în procesul penal şi ipoteza privării nelegale de libertate, în termenii normei de la art. 539 din Codul de procedură penală, ambele ipoteze normative deschizând dreptul persoanei îndreptăţite la acţiunea în repararea pagubei, potrivit art. 541 din Codul de procedură penală. 184. Din perspectiva unei interpretări logico-gramaticale, se constată că denumirea capitolului VI din titlul IV al Codului de procedură penală, prin care sunt reglementate anumite proceduri speciale, este aceea de „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri". 185. O primă observaţie ce poate fi făcută este că, din punct de vedere al formulării, se foloseşte conjuncţia „sau" cu funcţie disjunctivă, conjuncţie care are rolul de a lega noţiuni sau propoziţii care se exclud ca alternative; drept urmare, pentru a fi fost posibilă, din perspectivă terminologică, asimilarea în noţiunea de eroare judiciară a privării nelegale de libertate, formularea necesară a titlului ar fi fost „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară, precum condamnarea pe nedrept, privarea nelegală de libertate ori în alte cazuri". 186. În al doilea rând, se poate constata că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu făcea vreo trimitere la noţiunea de eroare judiciară în procesul penal şi nici nu conţinea vreo referire la dispoziţiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere că Legea nr. 2/2013 a intrat în vigoare la o dată la care Codul de procedură penală din 1968 era încă aplicabil şi înainte ca noţiunea de eroare judiciară să dobândească o consacrare şi dincolo de procesul penal, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 303/2004. 187. Pe de altă parte, nici la data adoptării Legii nr. 2/2013 şi nici în formele sale succesive art. XVIII alin. (2) nu prevedea în mod expres că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate pentru privarea nelegală de libertate şi, de asemenea, nu trimitea nici la dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 sau, ulterior, la prevederile art. 539 din Codul de procedură penală, având în vedere că prin modificările legislative operate asupra Legii nr. 2/2013 legiuitorul putea interveni asupra conţinutului normei analizate. 188. Cu alte cuvinte, norma are o formulare generică, exceptând de la exercitarea recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. 189. Pornind de la aceste premise, rezultă că nu s-ar putea reţine exceptarea de la exercitarea dreptului de recurs şi în privinţa hotărârilor pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate pentru privarea nelegală de libertate decât în situaţia în care interpretul legii procesuale civile ar accepta fie că noţiunea de eroare judiciară în procesul penal are un înţeles autonom, diferit de cel care reiese, în prezent, din prevederile art. 538 din Codul de procedură penală, fie acceptând că eroarea judiciară în procesul penal este cea reglementată în ipoteza de la art. 538 din Codul de procedură penală, dar că aceasta include şi ipoteza privării nelegale de libertate, în condiţiile art. 539 din acelaşi cod. 190. Altfel spus, o astfel de interpretare ar permite concluzia că privarea nelegală de libertate este susceptibilă de a fi calificată drept o eroare judiciară sau că poate fi asimilată acestui concept juridic. 191. Norma a cărei interpretare s-a solicitat - art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 -, reglementând o situaţie de excepţie, este de strictă interpretare şi aplicare, conform regulii exceptio est strictissimae interpretationis. 192. Pe de altă parte, în contextul erorii judiciare din procesul penal, fiind vorba despre instituţii de drept procesual penal, interpretul legii procesuale civile nu poate recurge la metoda de interpretare extensivă sau la analogia legii, pentru situaţii cărora Codul de procedură penală le-a dedicat reglementări distincte, în cadrul unei proceduri speciale. 193. Este posibil însă ca perspectiva istorico-teleologică a reglementării procesuale penale să constituie sursa acestei analogii. 194. Codul de procedură civilă şi Legea nr. 2/2013 au intrat în vigoare la 15 februarie 2013, în timp ce Codul de procedură penală a intrat în vigoare la 1 februarie 2014. 195. Ca urmare a acestui decalaj cu privire la intrarea în vigoare a noilor reglementări procesuale rezultă că pentru cererile prin care se solicita repararea prejudiciilor pentru condamnarea pe nedrept sau pentru privarea nelegală de libertate, formulate în intervalul 15 februarie 2013 - 1 februarie 2014, instanţele civile, în aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, s-au raportat la prevederile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, pe când în cererile formulate după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală coroborarea normei referitoare la exceptarea de la exercitarea recursului în această materie trebuia făcută cu prevederile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală. 196. În Codul de procedură penală din 1968, dreptul la despăgubiri atât pentru condamnarea pe nedrept (alin. 1), cât şi pentru privarea nelegală de libertate (alin. 2 şi 3) erau reglementate într-o normă unică - art. 504. 197. Art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, având denumirea marginală „Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei", prevedea astfel: Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei. 198. Se constată că în cuprinsul acestei dispoziţii legale sau al capitolului din Codul de procedură penală din 1968, dedicat acestei proceduri speciale, nu se făcea vreo referire la noţiunea de eroare judiciară, însă doctrina şi, ulterior, Curtea Constituţională au identificat ipoteza normativă de la art. 504 alin. 1 din acelaşi cod, referitoare la dreptul la despăgubiri în cazul condamnării pe nedrept, ca fiind norma legală dedicată reparării erorilor judiciare din procesul penal, în sensul că aceasta concretizează principiul constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie. 199. De exemplu, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că „dispoziţiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie." 200. În această decizie, pronunţată anterior revizuirii Constituţiei din anul 2003, s-au reţinut următoarele: Prin excepţia invocată se contestă legitimitatea constituţională a art. 504 din Codul de procedură penală, însă din conţinutul excepţiei rezultă că sunt avute în vedere doar prevederile alin. 1 al acestui articol, potrivit căruia sunt considerate erori judiciare doar situaţiile în care fapta nu există sau nu a fost săvârşită de cel condamnat. De aceea, Curtea urmează să se pronunţe numai asupra prevederilor alin. 1 al art. 504 din Codul de procedură penală. Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, «statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.» Rezultă din acest text că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. Circumstanţierea, «potrivit legii», nu priveşte posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituţionale menţionate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta. Soluţia constituţională este în concordanţă cu reglementările prevăzute în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora, în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă. Prevederile art. 504 din Codul de procedură penală, ce fac obiectul excepţiei, instituie două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, şi anume când persoana condamnată nu a săvârşit fapta ori fapta imputată nu există. Pe cale de consecinţă, rezultă că această dispoziţie legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Or, o asemenea limitare este neconstituţională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituţie instituie numai competenţa legiuitorului de a reglementa despăgubirea, şi nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă. Dacă până la adoptarea Constituţiei răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale a constituit numai un principiu legal, adică reglementat exclusiv prin lege, prin Constituţia actuală el devine un principiu constituţional, reglementând astfel însăşi competenţa legiuitorului în determinarea condiţiilor de aplicare. Concluzia este aceeaşi şi în interpretarea prevederilor art. 3 din protocolul sus-menţionat, care, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, este aplicabil în caz de conflict cu reglementările interne existente. Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut, concretizându-se dispoziţia constituţională, să se reglementeze atât condiţiile specifice de acordare de despăgubiri, cât şi cele privind calificarea unei soluţii juridice ca fiind o eroare judiciară. 201. Art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Protocolul nr. 7) - Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară -, invocat în considerentele precedente, prevede astfel: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte." 202. Decizia instanţei de contencios constituţional antereferită prezintă relevanţă, între altele, din următoarele motive: – se indică în mod explicit faptul că, în economia întregii norme, ipoteza legală de la art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este cea prin care se reglementează dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare; – s-a constatat caracterul anacronic al reglementării din Codul de procedură penală din 1968 faţă de exigenţele art. 48 alin. (3) din Constituţia din 1991 [normă care, după revizuirea legii fundamentale din 2003, corespunde celei de la art. 52 alin. (3) din Constituţie]; – s-a stabilit echivalenţa normei analizate cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 (eroare judiciară), iar nu (şi) cu prevederile art. 5 alin. (1)-(4) din Convenţie (privare nelegală de libertate); – s-a cenzurat dispoziţia de la art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai pe temeiul art. 48 alin. (3) din Constituţia din 1991, ci şi pe temeiul art. 3 din Protocolul nr. 7, pe baza priorităţii reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia din 1991.203. Legiuitorul român, adoptând Codul de procedură penală, a pus în acord legea procesuală penală cu Constituţia şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi a reglementat în mod distinct dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară prin art. 538 (dispoziţii ce corespund prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7) şi dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prin art. 539 [normă ce corespunde art. 5 alin. (5) din Convenţie]. 204. Şi în doctrina din materia dreptului procesual penal s-a concluzionat asupra acestui aspect astfel: „Separând în două articole distincte cele două situaţii în care o persoană poate obţine despăgubiri conform procedurii speciale, se realizează o clarificare a domeniului de aplicare a fiecărui articol." (Victor Horia Dimitrie Constantinescu în Codul de procedură penală, comentariu pe articole, coordonator M. Udroiu, ediţia a treia, Editura C. H. Beck Bucureşti, 2020, pagina 2679). 205. Aşa fiind, nu există niciun indiciu, nici chiar din perspectiva istorico-teleologică, pentru a include în categoria erorilor judiciare privarea nelegală de libertate, ci, dimpotrivă, interpretarea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 trebuie să fie una restrictivă, dându-se noţiunii de eroare judiciară în procesul penal înţelesul care, după data de 1 februarie 2014, rezultă din dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală. 206. În susţinerea acestei concluzii este utilă şi menţionarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, text referitor la evitarea paralelismelor legislative, conform căruia: „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere." 207. Prin urmare, luând în considerare şi această dispoziţie legală, care se adresează în primul rând legiuitorului - lato sensu -, nu poate fi acceptat nici ca în interpretarea legii, de exemplu, noţiunea de eroare judiciară în procesul penal, din perspectiva legii procesuale penale, să presupună raportarea numai la dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală (ori, anterior, la cele ale art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), pe când din perspectiva legii procesuale civile sau a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, eroarea judiciară să permită, în prezent, coroborarea atât cu prevederile art. 538, cât şi cu cele ale art. 539 din Codul de procedură penală (sau, anterior, cu cele ale art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968). 208. În dreptul intern, eroarea judiciară a fost indisolubil legată de pronunţarea unei hotărâri de achitare, conform ultimei teze a art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, condiţie care nu se regăseşte în art. 14 alin. (6) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ICCPR) ori în art. 3 din Protocolul nr. 7. 209. Doctrina, la rândul său, opinează că: „(...) dacă art. 538 priveşte numai cazul în care o persoană este achitată în rejudecarea cauzei ca urmare a intervenirii unui fapt nou sau recent descoperit ori în cazul judecării în lipsă, art. 539 din Codul de procedură penală vizează orice privare nelegală de liberate chiar dacă aceasta este luată faţă de o persoană care nu este acuzată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (spre exemplu, reţinerea în fapt a unui martor timp de mai multe zile pentru că acesta nu doreşte să dea declaraţii). Privarea nelegală de liberate nu implică în mod necesar o eroare judiciară, aceasta din urmă fiind incidentă numai în cazul raporturilor de drept penal substanţial, în care este pusă în discuţie tipicitatea faptei, vinovăţia sau răspunderea penală a inculpatului (spre exemplu, inculpatul a fost condamnat, dar arestarea preventivă nu a fost verificată în camera preliminară în intervalul prevăzut de lege). Viceversa, o eroare judiciară nu implică în mod necesar privarea nelegală de libertate (...)." (Victor Horia Dimitrie Constantinescu în Codul de procedură penală, comentariu pe articole, coordonator M. Udroiu, ediţia a treia, Editura C. H. Beck Bucureşti, 2020, pagina 2.679). 210. Potrivit celor reţinute în paragrafele 49-50 din Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legi, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea art. 5 din Convenţie, rezultă că: „(...) standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994)." 211. Finalitatea prezentei decizii nu este aceea de a elucida semantica noţiunii de eroare judiciară în procesul penal, ci doar de a se lămuri, din punctul de vedere al legii procesuale penale, posibilitatea încadrării în această categorie juridică a privării nelegale de libertate, concluzie care trebuie să fie aceeaşi şi pentru instanţa civilă. 212. În acest cadru este util a fi amintit că raportul explicativ la Protocolul nr. 7, elaborat de Comitetul director pentru drepturile omului şi prezentat Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, explică de la bun început că, în sine: „(...) nu constituie un instrument care oferă o interpretare autentică a textului protocolului, deşi ar putea fi de o asemenea natură încât să faciliteze înţelegerea prevederilor conţinute de acesta." 213. În ceea ce priveşte art. 3 din Protocolul nr. 7, raportul anterior evocat indică, printre altele: (...) „23. În al doilea rând, articolul se aplică numai în cazul în care condamnarea a fost anulată sau persoana a fost graţiată, în ambele cazuri, pe motiv că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, adică o deficienţă gravă în procedura judiciară, care implică un prejudiciu grav pentru persoana condamnată. Prin urmare, în conformitate cu acest articol, nu există o obligaţie de a plăti despăgubiri în cazul în care condamnarea a fost anulată sau pedeapsa a fost graţiată pentru orice alte motive." 214. Revenind la cadrul normativ intern, este de menţionat că, în analiza constituţionalităţii dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de exemplu, în paragraful 13 din Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Curtea Constituţională a reţinut că: dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost suspuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. În cuprinsul paragrafului 17 din aceeaşi decizie, pe de altă parte, se menţionează: „(...) În acest sens, Curtea constată că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie." 215. Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de contencios constituţional a făcut o calificare a privării nelegale de libertate ca fiind o eroare judiciară care să poată fi preluată şi de instanţa civilă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ci trimiterea la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie are loc în contextul identificării aceluiaşi tip de răspundere obiectivă a statului şi în cazul privării nelegale de libertate, precum în situaţia erorii judiciare în procesul penal, având în vedere echivalenţa făcută de instanţa de contencios constituţional în paragrafele consecutive, cu prevederile art. 5 alin. (5) din Convenţie, iar pentru ipoteza erorii judiciare (sau art. 538 din Codul de procedură penală), cu prevederile art. 3 din Protocolul 7, în considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, cum deja s-a arătat anterior. 216. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 septembrie 2020. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ILIE IULIAN DRAGOMIR Magistrat-asistent, Cristian Balacciu