Decizia Nr.561 din 18.09.2018

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.2. Cu Adresa nr. CP1/1.120 din 4 iulie 2018, Preşedintele României a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, sesizare care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.309 din 4 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.036A/2018. La sesizare a fost anexat, în copie, un exemplar al legii.3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt contrare Constituţiei, formulând atât critici extrinseci, cât şi intrinseci de neconstituţionalitate.4. Referitor la critica extrinsecă de neconstituţionalitate, Preşedintele României susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal încalcă prevederile art. 61 şi art. 75 din Constituţie. Astfel, invocând cele statuate de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Preşedintele României susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptată cu nerespectarea cerinţelor constituţionale ce consacră principiul bicameralismului, potrivit căruia dezbaterea parlamentară a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului.5. Arată că, în contextul pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trei hotărâri împotriva României, a fost elaborată propunerea legislativă, scopul avut în vedere de către iniţiatori fiind acela de a fi consacrat „dreptul persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie şi stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept". Procedura menţionată urma să se aplice deopotrivă persoanelor arestate preventiv şi celor condamnate definitiv.6. Pornind de la aceste elemente, Preşedintele României arată că, în cazul legii deduse controlului de constituţionalitate, în cadrul dezbaterilor din Camera Deputaţilor au fost modificate şi adoptate o serie de reglementări esenţiale cu privire la modul de executare a pedepselor privative de libertate, intervenţii legislative ce nu au făcut deloc obiectul analizei primei Camere competente. Astfel, în şedinţa din data de 4 decembrie 2017, în calitate de primă Cameră sesizată, Senatul a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin care au fost modificate doar prevederile art. 68 alin. (7), art. 80¹, art. 99, art. 100 alin. (1), art. 110 alin. (1¹) şi alin. (1²), art. 162 alin. (1¹) şi art. 171 din Legea nr. 254/2013, cu referire strict la dreptul persoanei condamnate ori arestate preventiv de a participa la funeraliile unei rude apropiate.7. Pe de altă parte, în forma adoptată în şedinţa din data de 6 iunie 2018, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a intervenit şi asupra: art. 9 cu privire la calitatea în care participă judecătorul de supravegherea privării de libertate la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată, art. 36 alin. (1), art. 37 alin. (1), art. 38 alin. (1) privind criteriile de stabilire a regimului iniţial de executare a pedepselor privative de libertate (regim închis, regim semideschis, regim deschis), art. 38¹ privind reglementarea regimului „detenţiei la domiciliu", art. 39 alin. (16) şi (17), art. 97 privind procedura de judecare a contestaţiei formulate de către persoana privată de libertate împotriva hotărârii prin care este individualizat regimul de executare a pedepsei aplicate, art. 96 alin. (1) lit. f) privind considerarea ca executate a zilelor de închisoare în baza unor lucrări ştiinţifice publicate, art. 97 privind atribuţiile judecătorului de supraveghere a privării de libertate de a dispune liberarea condiţionată şi modificări privind competenţa instanţelor de judecată.8. Având în vedere aceste aspecte, Preşedintele României apreciază că textul proiectului de lege a suferit în Camera decizională modificări substanţiale cu privire la obiectul de reglementare şi configuraţie, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de legiuitor. Faţă de cele de mai sus, autorul sesizării apreciază că legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de-o parte, forma adoptată de Camera Decizională relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, aceasta se abate de la obiectivele urmărite de iniţiatorii propunerii legislative şi respectate de prima Cameră sesizată, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 din Legea fundamentală.9. Referitor la dispoziţiile articolului unic pct. 6 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, Preşedintele României apreciază că acesta încalcă dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie, pe cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale art. 41, art. 47 şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Autorul sesizării arată că, în forma în vigoare, art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 dispune în sensul că persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată. Conform intervenţiei legislative adoptate prin legea criticată, regula este că judecarea contestaţiei formulate de către persoana condamnată împotriva încheierii judecătorului de supraveghere, prin care îi este respinsă plângerea împotriva deciziei comisiei de individualizare a regimurilor de executare, se face în prezenţa persoanei condamnate. Cu titlu de excepţie, judecata poate avea loc şi în lipsa persoanei condamnate, dacă aceasta renunţă în scris la prezenţa sa.10. Deşi, în acest din urmă caz, persoana condamnată poate fi adusă la judecată, la solicitarea instanţei, noua reglementare nu mai prevede obligativitatea audierii persoanei condamnate. Autorul sesizării apreciază că această reglementare este de natură a aduce atingere dreptului efectiv la apărare; aceasta în condiţiile în care dreptul de a fi ascultat garantează oricărei persoane posibilitatea de a-şi exprima în mod efectiv şi util punctul de vedere în cursul procedurii specifice reglementate de art. 39 din lege. Or, audierea persoanei private de libertate, atunci când aceasta nu renunţă la prezenţa sa în faţa instanţei, impune nu doar să ia act de prezenţa sa în faţa instanţei, impune nu doar să ia act de prezenţa sa fizică în sala de judecată, ci să se procedeze la ascultarea sa efectivă, ca o măsură concretă de realizare a dreptului la apărare. Posibilitatea instanţei de judecată de a nu asculta persoana condamnată încalcă şi principiul egalităţii armelor, ca element fundamental al unui proces echitabil, legea reglementând doar posibilitatea reprezentantului administraţiei locului de deţinere de a pune concluzii, atunci când este prezent.11. În ceea ce priveşte articolul unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, Preşedintele României susţine că acesta încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii. Se arată că, potrivit acestei reglementări, judecătorul de supraveghere a privării de libertate participă la şedinţele comisiei de liberare condiţionată, fiind înlăturată calitatea sa de preşedinte al acestei comisii. Mai mult, potrivit art. 97 alin. (2), dispoziţii modificate prin legea criticată, judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu mai este enumerat printre persoanele care alcătuiesc comisia pentru liberare condiţionată. Astfel, din coroborarea celor două dispoziţii rezultă că reglementarea criticată este imprecisă, nefiind clar care este rolul judecătorului de supraveghere a privării de libertate. În acest sens, pe de o parte, nu este clară calitatea în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate participă la şedinţele comisiei de liberare condiţionată, de vreme ce textul indicat nu îi recunoaşte calitatea de membru al acestei comisii. Pe de altă parte, nu este clar de ce ar participa judecătorul de supraveghere a privării de libertate la şedinţele comisiei de liberare condiţionată, pentru ca, ulterior, să se pronunţe prin încheiere asupra liberării condiţionate a unei persoane private de libertate.12. În continuare, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, reflectată în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 52, Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23, şi Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 32.13. Referitor la dispoziţiile articolului unic pct. 8 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, Preşedintele României apreciază că norma este neclară şi, deci, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii. Astfel, deşi, în vederea corelării cu noua soluţie legislativă, art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 este abrogat prin articolul unic pct. 11 din legea criticată, dispoziţiile art. 99 alin. (5) referitoare la procedura acordării învoirilor pentru acest motiv rămân în vigoare.14. În continuare, Preşedintele României susţine că articolul unic pct. 10 din legea criticată, care modifică alin. (1), (2), (10), (11) şi (13) ale art. 97 din Legea nr. 254/2013, este lipsit de claritate, inducând confuzie în interpretarea şi, ulterior, în eventuala sa aplicare, întrucât din modul de redactare nu rezultă dacă judecătorul de supraveghere poate fi sesizat atât de către comisia pentru liberare condiţionată, prin propunere, cât şi de către persoana condamnată, prin cerere. În lipsa conjuncţiei „sau" între cele două modalităţi de sesizare menţionate se poate înţelege că propunerea comisiei pentru liberare condiţionată se formulează numai la cererea persoanei condamnate. Lipsa de rigoare în formularea textului menţionat creează contradicţii şi în raport cu art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere".15. În ceea ce priveşte excluderea judecătorului de supraveghere din componenţa comisiei pentru liberare condiţionată, autorul sesizării arată că această opţiune a legiuitorului apare ca fiind justificată în condiţiile în care, prin modificările preconizate, se intenţionează stabilirea în sarcina acestuia a atribuţiei de soluţionare a propunerilor de liberare condiţionată. Cu toate acestea, modificarea operată este în vădită contradicţie cu art. 587 din Codul de procedură penală, care stabileşte competenţa de a dispune asupra propunerii sau cererii de liberare condiţionată în competenţa judecătoriei, nu a judecătorului de supraveghere, acest fapt fiind de natură să contravină art. 1 alin. (5) din Constituţie.16. În continuare, se arată că modificarea competenţei de soluţionare a cererilor de liberare condiţionată, modificare operată cu referire la dispoziţiile art. 97 alin. (10) şi alin. (11) din Legea nr. 254/2013, nu este coroborată cu textele în vigoare din Codul de procedură penală, respectiv art. 587, care au fost menţinute şi care stabilesc alte reguli de competenţă. Astfel, textul stabileşte competenţa exclusivă a comisiei pentru liberare condiţionată în stabilirea termenelor pentru reexaminarea situaţiei persoanelor private de libertate, judecătorul de supraveghere a privării de libertate neavând niciun rol în stabilirea ori cenzurarea noilor termene de reexaminare. Se constată astfel că prin modificările preconizate este reglementată posibilitatea contestării la instanţa de judecată doar a încheierii de respingere a liberării condiţionate.17. Potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, atribuţiile administrativ-jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere a privării de libertate se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere. Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate care poartă asupra liberării condiţionate [potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1)] poate fi atacată la judecătorie doar în cazul în care se dispune respingerea liberării condiţionate [art. 97 alin. (11) teza ultimă]. Or, limitarea dreptului de a contesta încheierea judecătorului de supraveghere doar în această situaţie este de natură să încalce dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, întrucât limitează dreptul persoanei private de libertate de a se adresa instanţei şi în ipoteza pronunţării altor soluţii, precum şi dreptul administraţiei locului de deţinere de a ataca o eventuală soluţie de admitere a cererii de liberare condiţionată, dispusă cu încălcarea dispoziţiilor legale.18. În continuare, Preşedintele României apreciază că modificările aduse prin articolul unic pct. 13 din legea criticată sunt lipsite de previzibilitate, întrucât nu se precizează, în cazul persoanelor arestate preventiv, care este autoritatea care efectuează verificarea veridicităţii motivelor invocate, cine acordă permisiunea pentru părăsirea locului de reţinere ori arest preventiv, cum şi de către cine se realizează paza persoanelor arestate preventiv, pe durata învoirii. Prin folosirea de către legiuitor a sintagmei „aceleaşi condiţii ca şi persoanele condamnate" s-ar putea interpreta că verificările şi paza ar trebui să fie efectuate de către conducerea penitenciarului, în condiţiile în care persoana care solicită învoirea se află într-un centru de reţinere şi arest preventiv, dar care funcţionează în subordinea unui inspectorat judeţean de poliţie. De asemenea, se arată că în cazul persoanelor arestate preventiv „incinerarea" rudei nu se regăseşte printre motivele pentru care se poate formula o cerere de învoire.19. În ceea ce priveşte dispoziţiile articolului unic pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, Preşedintele României apreciază că această reglementare este lipsită de previzibilitate, întrucât, pentru persoanele internate într-un centru educativ, nu este precizată autoritatea ce poate efectua verificarea veridicităţii motivelor invocate, autoritatea care acordă permisiunea pentru părăsirea centrului, cum şi de către cine se realizează paza persoanelor învoite. Prin trimiterea realizată de către legiuitor la „aceleaşi condiţii ca şi persoanele condamnate" s-ar putea interpreta că verificările şi paza ar trebui să fie efectuate de către conducerea penitenciarului, însă tocmai această trimitere este de natură să facă norma neclară deoarece persoana care solicită învoirea se află într-un centru educativ.20. De asemenea, Preşedintele României susţine că articolul unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 este contrar prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, autorul sesizării învederează că sintagma „cu violenţă"/„fără violenţă" este lipsită de claritate şi previzibilitate. Arată că, prin Decizia nr. 356/2018, cu privire la infracţiunile comise cu violenţă, Curtea Constituţională a reţinut că: „(...) această categorie de infracţiuni este vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracţiune cade sub incidenţa interdicţiei aplicării măsurilor alternative. Mai mult, aşa cum arată unul dintre autorii sesizării, respectiv Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, din textul de lege «nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la aplicarea măsurilor sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor.»" Faţă de jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, autorul sesizării apreciază că sintagma „cu violenţă"/„fără violenţă" reprezintă o terminologie neclară şi lipsită de previzibilitate, fiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, prin faptul că perpetuează o soluţie legislativă a cărei neconstituţionalitate a fost anterior constatată, prevederile articolului unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din legea criticată încalcă şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.21. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.22. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin Adresa cu nr. 2/7.804 din 3 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.642 din 3 septembrie 2018, apreciind că, din examinarea considerentelor sesizării de neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate, aceasta este neîntemeiată.23. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului bicameralismului, Preşedintele Camerei Deputaţilor, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că aceasta este neîntemeiată întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii esenţiale statuate de Curtea Constituţională, respectiv: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Aşadar, apreciază că legea criticată a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 61 şi art. 75 din Constituţie.24. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că dispoziţiile articolului unic pct. 1, 8 şi 13 din legea dedusă controlului de constituţionalitate răspund cerinţelor de claritate şi previzibilitate. Dispoziţiile criticate sunt clare, întrucât în conţinutul lor nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, sunt precise, fiind redactate într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.25. În continuare, invocă Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010. Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, ca şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016.26. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, în ceea ce priveşte audierea persoanei condamnate, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că se aplică regulile de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor art. 17 din legea supusă controlului de constituţionalitate, text care prevede expres că „asistenţa juridică este obligatorie". Dreptul persoanei condamnate de a fi prezentă la judecata contestaţiei şi, implicit, de a fi audiată nu este un drept garantat sau ocrotit de Legea fundamentală ori de alte dispoziţii internaţionale, deoarece inexistenţa lui nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare al acestuia, astfel că derogarea de la instituirea obligativităţii prezenţei persoanei condamnate în faţa instanţei de judecată se constituie în norme de procedură de natură să o protejeze prin asigurarea celerităţii judecăţii.27. De asemenea apreciază că dispoziţiile articolului unic pct. 1, 6, 8, 13, 14 din legea criticată întrunesc exigenţele constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 24 alin. (2) din Constituţie, legea fiind adoptată cu respectarea prevederilor art. 61 şi ale art. 75 din Legea fundamentală. Totodată, cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor articolului unic pct. 2 - 5 şi pct. 10 din legea criticată, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 453 din 4 iulie 2018.28. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:29. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.30. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 21 alin. (1) şi alin. (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (2) potrivit căruia, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, art. 61 referitor la rolul şi structura Parlamentului, art. 75 referitor la sesizarea Camerelor şi art. 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale art. 41, art. 47 şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. 31. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 146 lit. a) din Constituţie şi la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori." Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României şi încă nepromulgată, sesizarea fiind formulată de Preşedintele României, subiect de drept care întruneşte, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, calitatea de titular al sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate.32. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile". Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptată, în procedură normală, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 6 iunie 2018 şi a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii, în data de 11 iunie 2018, şi trimisă spre promulgare în data de 16 iunie 2018. La data de 4 iulie 2018, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de constituţionalitate a priori, deci în interiorul termenului de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie.33. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.34. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinseci referitoare la încălcarea principiului bicameralismului, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului, şi anume: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din data de 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44).35. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55).36. Astfel, bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare, care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45).37. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv" cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46).38. Plecând de la aceste premise, Curtea, examinând procesul legislativ de adoptare a legii criticate, observă că propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost iniţiată de un număr de 32 de deputaţi şi senatori şi înregistrată la data de 9 mai 2017 la Senat, pentru dezbatere. Potrivit expunerii de motive, scopul modificărilor legislative este acela al „consacrării dreptului persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie şi stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept". Forma iniţiatorilor cuprindea articolul unic pct. 1-7, prin care se modificau, completau sau abrogau dispoziţii din Legea nr. 254/2013, reglementarea referindu-se exclusiv la dreptul persoanelor private de libertate de a participa la înhumarea sau incinerarea unor membri ai familiei, precum şi la procedura ce trebuie urmată în această situaţie.39. Analizând forma adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, Curtea reţine că aceasta aduce modificări art. 68 din Legea nr. 254/2013 şi introduce art. 801 în cuprinsul aceluiaşi act normativ. Acestea fac parte din capitolul V al titlului III din legea anterior menţionată, capitol cu denumirea marginală „Drepturile persoanelor condamnate". Prin forma adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, este abrogat art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 şi modificat art. 100 alin. (1) din acelaşi act normativ, ambele articole făcând parte din capitolul IX al titlului III din legea anterior menţionată, capitol cu denumirea marginală „Recompense, abateri şi sancţiuni disciplinare". Modificarea are în vedere reglementarea participării persoanelor condamnate la înhumarea sau incinerarea unor membri ai familiei ca un drept distinct, de sine stătător, procedura ce trebuie urmată în această situaţie şi eventualele sancţiuni ce intervin în cazul exercitării neconforme cu legea a acestui drept.40. Totodată, prin forma adoptată de Senat se introduc două alineate noi la articolul 110 din Legea nr. 254/2013, articol ce face parte din capitolul I al titlului IV, capitol cu denumirea marginală „Executarea măsurilor preventive privative de libertate în centrele de reţinere şi arestare preventivă". Se introduce un nou alineat la art. 162 din Legea nr. 254/2013, articol ce face parte din capitolul V al titlului V, capitol cu denumirea marginală „Drepturile şi obligaţiile persoanelor internate".41. De asemenea se modifică art. 171 din Legea nr. 254/2013, articol ce face parte din capitolul VIII al titlului IV, capitol cu denumirea marginală „Recompensele, învoirea din motive umanitare, abaterile şi sancţiunile disciplinare". Completarea are în vedere conferirea dreptului de a participa la înhumarea sau incinerarea unor membri ai familiei şi persoanelor care execută o măsură preventivă privativă de libertate în centrele de reţinere şi arestare preventivă şi persoanelor internate care execută măsuri educative privative de libertate.42. Astfel, Curtea constată că toate modificările, abrogările şi completările Legii nr. 254/2013 realizate prin adoptarea propunerii legislative de către Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, se circumscriu materiei vizate de iniţiatori, aceea a consacrării dreptului persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie şi stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept.43. La data de 4 decembrie 2017, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în condiţiile art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie. Această formă este identică cu forma propusă de către iniţiatori. La data de 7 decembrie 2017, propunerea legislativă a fost înregistrată la Camera Deputaţilor pentru dezbatere, iar la data de 6 iunie 2018 a fost adoptată de către Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Forma adoptată de Camera decizională cuprinde articolul unic pct. 1-15.44. În ceea ce priveşte forma adoptată de către Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Curtea observă că, pe lângă modificările legislative ce privesc dreptul persoanelor private de libertate de a participa la înhumarea sau incinerarea unor membri ai familiei, precum şi la procedura ce trebuie urmată în această situaţie, au mai fost realizate şi alte intervenţii legislative.45. Astfel, Curtea constată că articolul unic pct. 1 din forma adoptată de Camera Deputaţilor se referă la modificarea structurii comisiei pentru liberare condiţionată şi implicit a atribuţiilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate, prin modificarea art. 9 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 254/2013, articol care face parte din titlul II al legii anterior menţionate cu denumirea marginală „Judecătorul de supraveghere a privării de libertate".46. Totodată, pct. 2, 3 şi 4 din forma adoptată de Camera Deputaţilor modifică dispoziţiile referitoare la regimurile de executare a pedepselor privative de libertate - închis, semideschis, deschis - în sensul modificării categoriilor de persoane condamnate cărora acestea li se aplică. Prin articolul unic pct. 5 se introduce un nou tip de regim de executare a pedepselor privative de libertate - regimul detenţiei la domiciliu. De asemenea, articolul unic pct. 6 modifică dispoziţiile alin. (16) şi (17) ale art. 39 din Legea nr. 254/2013, dispoziţii care reglementează în materia contestaţiei împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Dispoziţiile modificate şi articolul nou-introdus fac parte din capitolul III al titlului III, capitol cu denumirea marginală „Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate".47. De asemenea, forma legii adoptată de Camera Deputaţilor modifică şi instituţia liberării condiţionate, în sensul schimbării părţii din durata pedepsei care este considerată ca executată în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, pe de-o parte, şi a unor elemente ce ţin de procedura de acordare a liberării condiţionate, pe de altă parte. Articolele modificate, art. 96 alin. (1) lit. f) şi art. 97 alin. (1), (2), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013, fac parte din capitolul VIII al titlului III, capitol cu denumirea marginală „Liberarea condiţionată".48. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte Legea nr. 254/2013, forma în vigoare, legiuitorul a optat pentru structurarea conţinutului acesteia în titluri, capitole şi articole. Potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a reglementărilor pe care le cuprind". Astfel, din analiza denumirii marginale a capitolelor care conţin articolele care urmează să fie modificate, completate sau abrogate, precum şi a conţinutului concret pe care acestea îl au, Curtea observă că dispoziţiile adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, excedează sferei de reglementare avută în vedere de iniţiator şi de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată.49. Astfel, „judecătorul de supraveghere a privării de libertate", „regimurile de executare a pedepselor privative de libertate" şi „liberarea condiţionată", deşi fac parte din acelaşi ansamblu legislativ - Legea nr. 254/2013, sunt instituţii diferite de cea care se referă la drepturile persoanei private de libertate, ce nu au fost avute în vedere spre a fi modificate, completate sau abrogate nici de iniţiatorul propunerii legislative, nici de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. 50. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii referitoare la criteriile esenţiale ce trebuie îndeplinite pentru respectarea principiului bicameralismului, Curtea constată că, în cazul legii criticate, există diferenţe majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Astfel, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a adus propunerii legislative şi alte modificări şi completări, care nu se circumscriu reglementărilor privind consacrarea dreptului persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie şi stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept.51. Mai mult, între forma adoptată de Camera Deputaţilor şi cea adoptată de Senat există o diferenţă majoră de conţinut, forma finală îndepărtându-se de la scopul urmărit de iniţiator şi validat de prima Cameră sesizată, şi anume consacrarea dreptului persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie şi stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept.52. Astfel, Curtea reţine existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între forma legii criticate adoptate de Senat şi forma adoptată de Camera Deputaţilor. Modificările şi completările pe care Camera Deputaţilor le-a adus propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată nu se raportează la materia avută în vedere de aceasta din urmă şi deturnează concepţia de ansamblu a acesteia, prin stabilirea unor soluţii legislative diferite, ce se referă la alte instituţii din materia executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar nu la cea avută în vedere iniţial.53. În concluzie, ţinând cont de faptul că forma adoptată de Camera Deputaţilor modifică substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia legii adoptate în Camera de reflecţie, Curtea constată că au fost încălcate dispoziţiile art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterior amintită.54. Având în vedere constatarea viciilor de neconstituţionalitate extrinsecă determinate de încălcarea principiului bicameralismului, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că nu mai este necesară examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 67, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragraful 50).55. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este neconstituţională, în ansamblul ei.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrului şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu