Decizia Nr.632 din 09.10.2018

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 423/33/2017 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.319D/2017.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 septembrie 2018, în lipsa părţilor, care au fost legal citate şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 25 septembrie 2018. La acea dată, Curtea a dispus, pentru aceleaşi motive, amânarea pronunţării pentru data de 9 octombrie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 22 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 423/33/2017, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unei decizii de pensionare şi care se află în faza soluţionării căii de atac a apelului.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească apreciază că dispoziţiile criticate impun un tratament diferit al persoanelor cu handicap grav care realizează cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, în funcţie de data survenirii handicapului, respectiv dacă acesta este preexistent sau nu calităţii de asigurat. Or, deşi Curtea Constituţională a decis, în jurisprudenţa sa, că „persoanele care au avut handicapul preexistent calităţii de asigurat se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă, fapt ce justifică în mod rezonabil instituirea unui tratament juridic diferenţiat", instanţa judecătorească apreciază că se impune schimbarea acestei jurisprudenţe, în considerarea unor argumente noi, care nu au fost avute în vedere de Curtea Constituţională. 5. Astfel, situaţia persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat este numai aparent diferită faţă de cea a persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior dobândirii calităţii de asigurat, la nivel pur teoretic, în realitate însă situaţia acestora fiind absolut identică. Ceea ce a determinat legiuitorul să permită unei persoane cu handicap să beneficieze de reducerea vârstei standard de pensionare este faptul obiectiv, indubitabil, că această persoană depune un efort considerabil mai mare decât o persoană fără handicap, pentru efectuarea aceluiaşi tip de muncă. Or, în lumina art. 41 şi art. 50 din Constituţie, prin această soluţie, cuprinsă în art. 58 din Legea nr. 263/2010, legiuitorul a împăcat cele două deziderate constituţionale: pe cel care consacră dreptul persoanelor cu handicap de a participa efectiv la viaţa comunităţii cu cel privind dreptul salariaţilor la securitate şi sănătate. Aşa fiind, o persoană cu handicap, al cărei efort suplimentar în muncă se traduce printr-o uzură fizică şi psihică mai accentuată, are dreptul de a-i fi redusă vârsta standard de pensionare, beneficiind, aşadar, de dreptul la pensie, în condiţii mai favorabile, soluţia legiuitorului fiind totalmente justă şi rezonabilă. Aceleaşi considerente însă sunt valabile indiferent de data producerii handicapului: o persoană în această situaţie va depune aceleaşi eforturi suplimentare în muncă, indiferent dacă handicapul a survenit anterior sau ulterior dobândirii calităţii de asigurat.6. În opinia instanţei judecătoreşti, din punct de vedere obiectiv, nu există absolut nicio diferenţă reală între o persoană care dobândeşte handicapul cu o zi înainte sau cu o zi după dobândirea calităţii de asigurat, fiind, aşadar, absolut irelevant, din punct de vedere al protecţiei de care trebuie să se bucure, momentul survenirii handicapului. Faptul că persoanele care dobândesc handicapul ulterior calităţii de asigurat ar putea avea dreptul la o pensie de invaliditate este absolut irelevant, câtă vreme nu poate fi imputabil acestora că au ales să lucreze şi să dorească să se pensioneze în condiţii similare cu cele ale unei persoane care nu are handicap. Mai mult, acestea trebuie să aibă dreptul de a alege între diferite forme de protecţie, atunci când e cazul, iar nu să fie puse în situaţia de a fi nevoite să solicite o formă de protecţie care le poate fi dezavantajoasă. Or, egalitatea de tratament şi interzicerea discriminării, principii care îşi au izvorul în art. 16 din Constituţia României, stabilesc, în esenţă, că salariaţii, indiferent de sex, opţiune politică şi sindicală, origine socială, vârstă, etc. trebuie să se bucure de egalitate de tratament, angajatorului fiindu-i interzis să-i dezavantajeze pe unii în favoarea altora. Prin urmare, reglementările constituţionale interzic nu numai aplicarea unui tratament având ca scop discriminarea, dar şi conduita care, având, aparent, alt scop, ar produce un efect discriminator.7. Instanţa judecătorească mai aminteşte că, prin Decizia nr. 1.154 din 13 septembrie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că „discriminarea" presupune a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii similare, o asemenea situaţie intervenind în cazul în care distincţia nu urmăreşte un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Or, conchide instanţa judecătorească, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor prin norma criticată nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, fapt ce are drept urmare neconstituţionalitatea textului atacat.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, raportându-se la criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Guvernul apreciază că sunt aplicabile şi în prezenta cauză considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 259 din 6 mai 2014. 10. Cu referire la respectarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, arată că legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul valoric al lor, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc asupra resurselor economico-financiare. În final, Guvernul arată că sunt neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate ridicate din perspectiva încălcării art. 50 din Constituţie, întrucât „ajutorul menţionat are un caracter social, ce îşi găseşte justificarea chiar în prevederile art. 50 din Constituţie".11. Avocatul Poporului arată că soluţia şi considerentele reţinute anterior de Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, respectiv în deciziile nr. 565 din 25 octombrie 2005 şi nr. 353 din 20 martie 2008 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine reconsiderarea acesteia. Prin urmare, Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 sunt constituţionale.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.13. Potrivit dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a dispus solicitarea de informaţii de la Casa Naţională de Pensii Publice cu privire la modul cum interpretează şi aplică prevederile art. 58 din Legea nr. 263/2010. Astfel, s-au solicitat informaţii cu privire la modul de soluţionare a cererilor de acordare a pensiei de invaliditate formulate de către persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior dobândirii calităţii de asigurat, în temeiul art. 68-82 din Legea nr. 263/2010, precum şi transmiterea, spre exemplificare, a înscrisurilor din care să rezulte practica instituţiei în acest domeniu. 14. Casa Naţională de Pensii Publice, prin Adresa nr. 8.219 din data de 2 octombrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională, a arătat că „...persoanele care au dobândit handicapul ulterior calităţii de asigurat şi care au realizat stagiu de cotizare anterior datei încadrării în grad de invaliditate au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi asiguraţi ai sistemului public".CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, înscrisul depus de Casa Naţională de Pensii Publice, concluziile scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:15. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, dispoziţii care au următorul cuprins: „Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 5, în funcţie de gradul de handicap, după cum urmează: a)cu 15 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare;b)cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare;c)cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap mediu, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, stagiul complet de cotizare.". 17. În opinia instanţei judecătoreşti, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii şi în art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 58 fac parte din Secţiunea 1 - Pensia pentru limită de vârstă (art. 52-61) din Legea nr. 263/2010, care reglementează politica statului în materia pensiei pentru limită de vârstă. Definiţia noţiunii pensiei pentru limită de vârstă este conţinută de dispoziţiile art. 52: „Pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare prevăzute de prezenta lege." 19. Cu referire la vârsta standard de pensionare, art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 dispune că „Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei", iar art. 53 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege dispune că „Stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi." 20. Dacă dispoziţiile art. 52 şi 53 din Secţiunea 1 din Legea nr. 263/2010 definesc cele două noţiuni menţionate şi stabilesc condiţiile în care o persoană poate obţine pensia pentru limită de vârstă, restul dispoziţiilor aceleiaşi secţiuni reglementează mai multe excepţii de la aceste reguli. Legiuitorul a considerat că anumite categorii de subiecte de drept, care fac parte din categoria destinatarilor Legii nr. 263/2010, se află în situaţii care le diferenţiază de situaţia celorlalţi destinatari ai legii. Aceste categorii de persoane sunt următoarele: persoanele care au realizat stagii de cotizare în condiţii deosebite de muncă [art. 55 alin. (1) lit. a)]; persoanele care au realizat stagii de cotizare în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, precum şi persoanele care au realizat stagii de cotizare în locurile de muncă încadrate în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 [art. 55 alin. (1) lit. b)]; persoanele cărora le-au fost stabilite drepturi privind vechimea în muncă, în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-c) şi la alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri [art. 55 alin. (1) lit. c)]; persoanele cu handicap preexistent calităţii de asigurat (art. 58) şi nevăzătorii (art. 59). Legiuitorul a decis să atenueze aceste vulnerabilităţi prin acordarea beneficiului reducerii vârstelor standard de pensionare şi a duratei stagiului complet de cotizare. 21. Cu referire la natura vulnerabilităţii categoriei de persoane vizate de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, Curtea reţine, în primul rând, că, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Constituţie, „Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.", şi că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, „Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale." 22. Având în vedere obligaţia instituită în sarcina statului de art. 50 din Constituţie, legiuitorul ordinar a reglementat, în principal prin Legea nr. 448/2006, dar şi prin alte instrumente normative (cum este, de exemplu, cazul dispoziţiilor art. 60 din Codul fiscal), o serie de drepturi în favoarea persoanelor cu handicap. 23. În acest context, având în vedere termenii folosiţi de legiuitorul constituant - persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială (...) - Curtea reţine că această protecţie în niciun caz nu poate fi înţeleasă ca o măsură prin care se acordă un tratament preferenţial acestei categorii de persoane în dauna celorlalţi titulari de drepturi şi libertăţi fundamentale. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii [..]", nu sunt incompatibile cu dispoziţiile art. 50 din Constituţie care oferă o protecţie specială unei anumite categorii de titulari de drepturi fundamentale, respectiv persoanele cu handicap. De altfel, acelaşi lucru este valabil şi cu privire la relaţia dintre, pe de o parte, interzicerea privilegiilor de către dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie şi, pe de altă parte, regimul special de protecţie şi asistenţă de care se bucură copiii şi tinerii, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Constituţie. 24. Prin urmare, dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, asemenea oricăror altor beneficii pe care legiuitorul înţelege să le acorde persoanelor cu handicap, constituie expresia acestei protecţii speciale şi nu au semnificaţia acordării unui privilegiu acestei categorii de titulari ai drepturilor fundamentale. 25. Curtea reţine în continuare că dispoziţiile criticate au preluat soluţia legislativă conţinută de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, abrogată de Legea nr. 263/2010, potrivit căreia „(1) Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 3, astfel: a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav; b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat; c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu." Curtea observă că, atât prin art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cât şi prin art. 58 din Legea nr. 263/2010, legiuitorul a instituit în interiorul aceleiaşi categorii, respectiv persoane cu handicap, o distincţie între persoane care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat şi persoane care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior calităţii de asigurat. Pe baza acestei diferenţieri, legiuitorul a tratat cele două subcategorii de persoane cu handicap în mod diferit, sub aspectul condiţiilor de acordare a dreptului la pensie. Astfel, doar persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, nu şi cele care, ulterior dobândirii calităţii de asigurat, au dobândit statutul de persoană cu handicap beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare, precum şi a stagiului de cotizare. 26. Curtea reţine că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu interzic statului per se instituirea unor distincţii, diferenţieri, tratamente diferite cu privire la diverse categorii de persoane, având în vedere că, potrivit Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iulie 1968, în Cauza „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, paragraful 10, „Autorităţile naţionale competente se confruntă frecvent cu situaţii şi probleme care, având în vedere diferenţele inerente acestora, pretind soluţii legale diferite; mai mult, anumite inegalităţi tind doar la corectarea inegalităţilor factuale". În schimb, Curtea reţine că art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale interzic tratamentul discriminatoriu, definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, în Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Cehiei, paragraful 175, drept tratament diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii relevant similare. Cu alte cuvinte, verificarea conformităţii acţiunii statale cu cele două standarde, art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţie, presupune, în mod necesar, că respectivele categorii de subiecte se află în situaţii analoage sau relevant similare (a se vedea, exemplificativ, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Clift împotriva Marii Britanii, paragraful 66). Cu referire la semnificaţia acestor termeni, Curtea Europeană a mai arătat, în hotărârea precitată, că «cerinţa de a demonstra existenţa unei „poziţii analoage" nu implică faptul că trebuie să existe identitate între ceea ce se compară. Autorul plângerii trebuie să demonstreze că, având în vedere natura specifică a acesteia, se află într-o situaţie similară cu a altora, care au fost trataţi în mod diferit». 27. În cauza de faţă, Curtea reţine că trăsătura pe care o au în comun cele două categorii de persoane instituite de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, respectiv aceea de a avea handicap, este suficient de relevantă încât să se poată aprecia că acestea se află în aceeaşi situaţie. Prin urmare, Curtea va analiza dacă pot fi identificate deosebiri obiective şi rezonabile între cele două categorii de persoane, astfel încât să se justifice, din perspectiva art. 16 alin. (1) din Constituţie şi a art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, tratarea lor în mod diferenţiat. 28. În primul rând, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 565 din 25 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.052 din 25 noiembrie 2005, dar şi prin Decizia nr. 353 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 2 mai 2008 şi Decizia nr. 937 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2013), prin care a statuat că situaţiile de fapt în care se află cele două categorii de persoane cu handicap sunt în mod obiectiv diferite. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut, în Decizia nr. 565 din 25 octombrie 2005, cu privire la dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, că acestea sunt constituţionale şi a arătat că „Textul de lege supus controlului de constituţionalitate are în vedere doar exercitarea dreptului la pensie al persoanelor cu handicap, iar din cadrul acestei categorii, numai a acelor persoane care au dobândit handicapul înainte de a fi devenit asigurat în sistemul public al asigurărilor sociale, respectiv înainte de a fi încadrate în muncă. Este evident că această categorie de persoane se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă, fapt ce justifică în mod rezonabil instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Astfel, în timp ce persoanele la care se referă art. 47 din Legea nr. 19/2000 au dreptul de a obţine pensie pentru limită de vârstă, cu beneficiul reducerii stagiului de cotizare şi a vârstei de pensionare, persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se bucură de o altă categorie de pensie, anume pensia de invaliditate, prevăzută de art. 53 şi următoarele din aceeaşi lege. Aceasta constituie, de asemenea, o reglementare favorabilă, corespunzătoare situaţiei specifice acestei din urmă categorii de persoane." Mai mult, Curtea a reţinut că, „Potrivit acestor prevederi legale, şi persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se pot înscrie la pensie înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, cu reducerea sau chiar eliminarea perioadei necesare pentru realizarea stagiului de cotizare, în raport cu gradul de invaliditate, ce se stabileşte prin expertiză medicală". Prin urmare, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu contravine principiului constituţional care consacră egalitatea în drepturi şi care permite instituirea unui tratament juridic diferenţiat, atât timp cât situaţiile de fapt avute în vedere sunt în mod obiectiv diferite. De asemenea, în lumina argumentelor expuse, nu au fost reţinute nici criticile privind încălcarea obligaţiei statului de a proteja persoanele cu handicap. 29. Curtea observă că, în deciziile antereferite, a statuat că şi persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se pot înscrie la pensie înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, cu reducerea sau chiar eliminarea perioadei necesare pentru realizarea stagiului de cotizare. Posibilitatea obţinerii pensiei de invaliditate ar reprezenta un beneficiu acordat acestor persoane menit să compenseze neacordarea beneficiului prevăzut de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. În acest fel, s-ar justifica, din perspectiva art. 16 din Constituţie, excluderea persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior calităţii de asigurat de la beneficiul prevăzut de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. 30. Curtea observă însă că există aspecte ce se convertesc în motive de reviriment jurisprudenţial, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze. 31. Astfel, în primul rând, Curtea reţine că pensia de invaliditate nu reprezintă un beneficiu care poate fi acordat exclusiv persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior calităţii de asigurat. Dimpotrivă, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, „Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care nu au împlinit vârsta standard de pensionare prevăzută în anexa nr. 5 şi care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: a) accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii; b) neoplaziilor, schizofreniei şi SIDA; c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca", deci inclusiv persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat. Or, câtă vreme posibilitatea de a obţine pensia de invaliditate este deschisă şi persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, acordarea acesteia persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior calităţii de asigurat nu mai poate avea semnificaţia unei compensări pentru neacordarea beneficiului prevăzut de art. 58 din Legea nr. 263/2010. 32. În al doilea rând, cuantumul pensiei de invaliditate este, în principiu, mai mic decât al pensiei pentru limită de vârstă, acordate în condiţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. Acest lucru reiese, cu claritate, din coroborarea dispoziţiilor care reglementează modalitatea de calcul al pensiei de invaliditate şi, respectiv, al pensiei prevăzute de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. Astfel, în ceea ce priveşte calculul pensiei de invaliditate, relevante sunt dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora „Pentru stagiul potenţial, acordat persoanelor în drept să obţină o pensie de invaliditate, punctajul lunar este de: a) 0,70 puncte pentru gradul I de invaliditate; b) 0,55 puncte pentru gradul II de invaliditate; c) 0,35 puncte pentru gradul III de invaliditate", iar, pentru calculul pensiei prevăzute de art. 58 din Legea nr. 263/2010, sunt relevante dispoziţiile art. 95 alin. (1) şi (2) din aceasta, potrivit cărora „(1) Punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 5", respectiv „(2) În situaţia persoanelor prevăzute la art. 56-59, la stabilirea punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile de cotizare complete prevăzute la aceste articole." Astfel, în vreme ce punctajul lunar, definit de art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 263/2010 drept „numărul de puncte realizat de asigurat într-o lună, calculat prin raportarea câştigului salarial brut lunar sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică", luat în calculul pensiei de invaliditate, nu poate fi niciodată supraunitar, în cazul calculului pensiei acordate în condiţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, acesta poate, în principiu, să fie supraunitar. Având în vedere semnificaţiile noţiunilor de punctaj anual şi, respectiv, punctaj mediu anual [Dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. m) şi n) din Legea nr. 263/2010 dispun că „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) m) punctaj anual - numărul de puncte realizat de asigurat pe parcursul unui an calendaristic, obţinut prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare; n) punctaj mediu anual - numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării"], precum şi dispoziţiile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora „Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie", rezultă că, întotdeauna, cuantumul pensiei, indiferent de natura acesteia, deci inclusiv a celei de invaliditate, este influenţat de punctajul lunar. 33. Prin urmare, Curtea reţine că posibilitatea oferită persoanelor care au realizat, în condiţii de handicap ulterior calităţii de asigurat, un stagiu de cotizare de a obţine pensia de invaliditate nu reprezintă o compensare completă a faptului că nu beneficiază de pensia prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 şi, ca atare, nu se mai poate susţine caracterul justificat al acestuia. 34. În al treilea rând, aşa cum subliniază şi pârâta din cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Casa Judeţeană de Pensii Cluj, este posibil ca, în fapt, o anumită boală, prin natura sa, să determine doar încadrarea în grad de handicap, fără a se naşte dreptul la pensie de invaliditate, deoarece capacitatea de muncă este pierdută într-un procent mai mic de 50%. Prin urmare, statutul de persoană cu handicap nu atrage eo ipso calitatea de persoană a cărei capacitate de muncă a fost eliminată sau, cel puţin, redusă la jumătate. De altfel, însuşi conţinutul reglementării criticate nu lasă loc de îndoială în această privinţă, câtă vreme este reglementată situaţia persoanelor care au dobândit un handicap anterior dobândirii calităţii de asigurat, inclusiv de către o persoană care munceşte. 35. În mod corelativ, o persoană care a obţinut pensie de invaliditate nu este, în mod necesar, şi persoană cu handicap, în înţelesul art. 2 din Legea nr. 448/2006. Astfel, oricare dintre bolile sau/şi accidentele care nu au legătură cu munca şi a căror survenire a generat pierderea totală sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă a unor persoane poate să nu afecteze în mod decisiv accesul acestora cu şanse egale la viaţa societăţii, valoare protejată de art. 50 din Constituţie şi Legea nr. 448/2006. O persoană care a dobândit una dintre bolile menţionate în art. 68 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 nu este eo ipso împiedicată, total sau parţial, să participe la viaţa societăţii, astfel că ea nu devine în mod implicit persoană cu handicap. 36. Deosebirea dintre noţiunea de handicap şi noţiunea de invaliditate se reflectă şi la nivel procedural, astfel cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 16 din 21 septembrie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Avocatul Poporului privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 263/2010, respectiv ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, şi anume stabilirea înţelesului termenului „nevăzător", statuând că „încadrarea în grad de handicap şi încadrarea în grad de invaliditate sunt operaţiuni tehnico-medicale şi juridice diferite, cărora legea le atribuie efecte distincte, reglementându-le prin norme proprii fiecărei categorii". În plus, Curtea observă că, în Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012, a statuat că pensia de invaliditate are natura juridică a unei prestaţii de asigurări sociale reglementate de art. 47 alin. (2) din Constituţie, pe când ajutorul acordat în temeiul Legii nr. 448/2006 are un caracter social, ce îşi găseşte justificarea în art. 50 din Constituţie; prin urmare, temeiurile acordării acestora sunt diferite. 37. Având în vedere aspectele anterior evidenţiate, Curtea reţine că trăsăturile care deosebesc categoriile de subiecte şi pe care statul le poate lua în considerare când le tratează în mod diferit trebuie să aibă relevanţă pentru scopul care se urmăreşte a fi realizat. Astfel, potrivit Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 18 iulie 1994, pronunţată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 24, „o diferenţă de tratament este discriminatorie din perspectiva articolului 14 dacă «nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «scop legitim» sau dacă nu există «o relaţie de proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite şi scopul care se urmăreşte a fi realizat»". 38. Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, a statuat că statutul de persoană cu handicap trebuie să îi plaseze într-o poziţie egală pe toţi cei care au acest statut, care trebuie să se bucure în aceeaşi măsură de aceleaşi facilităţi fiscale, în speţă fiind vorba de scutiri de impozit pe veniturile realizate. În mod contrar, se instituie o situaţie discriminatorie în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, care este contrară principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. În paragraful 24 al deciziei antereferite, Curtea a mai arătat că, pe considerentul egalităţii de tratament între persoanele cu handicap grav sau accentuat, facilităţile fiscale aplicate veniturilor de natură salarială ar trebui să se extindă şi asupra veniturilor obţinute din activităţi independente - profesii libere, aşa cum, de altfel, legiuitorul a înţeles să le extindă şi asupra veniturilor realizate din pensii de către persoanele cu handicap grav sau accentuat. 39. Curtea reţine, în prezenta cauză, aplicând mutatis mutandis raţionamentul din decizia antereferită, că beneficiul prevăzut de art. 58 din Legea nr. 263/2010 trebuie să se extindă şi asupra persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap ulterior calităţii de asigurat. Ceea ce diferenţiază cele două categorii de persoane, respectiv momentul dobândirii handicapului, prin raportare la data la care persoana cu handicap a devenit asigurat în sistemul de asigurări sociale de stat, nu este un element decisiv care, având în vedere scopul urmărit de legiuitor, respectiv acordarea unui beneficiu în materia pensiei pentru limită de vârstă, să anuleze trăsătura comună a celor două categorii de persoane. 40. Or, în condiţiile în care obiectivul urmărit de legiuitor constă în compensarea condiţiei de handicap prin acordarea în condiţii avantajoase a pensiei pentru limită de vârstă, împrejurarea că unele persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în vreme ce alte persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare ulterior calităţii de asigurat nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă a diferenţei de tratament juridic pe care legiuitorul o instituie. Prin urmare, Curtea conchide că acest criteriu nu este unul rezonabil, ci, dimpotrivă, arbitrar. 41. Curtea reţine că sintagma preexistent calităţii de asigurat din dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 este contrară exigenţelor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Întrucât discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014), Curtea reţine că şi persoanelor cu handicap care au dobândit acest statut ulterior datei la care au dobândit statutul de asigurat trebuie să li se ofere accesul la beneficiul prevăzut de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. 42. O asemenea concluzie nu este de natură să aducă atingere principiului care reglementează, la nivel constituţional, materia asigurărilor sociale şi a asistenţei sociale, potrivit căruia, aşa cum în mod repetat a subliniat Curtea Constituţională, prevederile art. 47 alin. (2) din Constituţie acordă în exclusivitate legiuitorului atribuţia de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare a acestor drepturi, inclusiv modalităţile de calcul al cuantumului lor (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 349 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 22 august 2018). În exercitarea acestei largi marje de apreciere, statul este însă ţinut, în anumite situaţii, cum este şi cea de faţă, de exigenţa de a se asigura că, odată reglementat un beneficiu, acesta este acordat în mod nediscriminatoriu. Această soluţie este, de altfel, singura care poate adapta legislaţia actuală la exigenţele jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care, „deşi Protocolul nr. 1 nu include dreptul de a primi plăţi cu titlu de asigurare socială de vreun fel, dacă un stat decide să creeze un sistem de beneficii trebuie să o facă într-o manieră compatibilă cu articolul 14" (Decizia de admisibilitate din 6 iulie 2005 pronunţată în Cauza Stec şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 55). 43. Curtea reţine că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmei „preexistent calităţii de asigurat", dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 vor fi interpretate în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare, precum şi a stagiilor de cotizare şi persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap dobândit ulterior dobândirii calităţii de asigurat, fără a fi însă afectat dreptul persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat. Această din urmă categorie de persoane va continua, prin urmare, să beneficieze de dreptul prevăzut de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, în aceleaşi condiţii în care s-a bucurat de el înainte ca prezenta decizie să îşi producă efectele. 44. Astfel, în concret, având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 vor fi interpretate în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare şi a stagiilor de cotizare toate persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap, indiferent de momentul dobândirii calităţii de asigurat. Bineînţeles, la verificarea îndeplinirii condiţiei realizării stagiului complet de cotizare, potrivit diferenţierilor operate în prevederile art. 58 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 263/2010, vor fi luate în calcul doar stagiile realizate după data dobândirii handicapului, nu şi stagiile realizate anterior datei dobândirii handicapului. 45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 423/33/2017 şi constată că sintagma „preexistent calităţii de asigurat" cuprinsă în art. 58 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 octombrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 632 din 9 octombrie 2018, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice trebuia respinsă ca neîntemeiată. 2. În argumentarea soluţiei antereferite, se constată că, potrivit art. 86 din Legea nr. 448/2006, gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav, iar tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare. Pentru gradele de handicap mediu, accentuat şi grav, legiuitorul, prin norma criticată, a prevăzut un tratament juridic distinct sub aspectul vârstei de pensionare, stabilind o reducere corespunzătoare acesteia, cu 10-15 ani. Apreciem că noţiunea de handicap preexistent calităţii de asigurat semnifică faptul că handicapul a fost dobândit anterior ca persoana respectivă să fi fost asigurată la sistemul de asigurări sociale de sănătate. 3. Potrivit art. 222 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în ţară. De asemenea, potrivit art. 224 alin. (1) din aceeaşi lege, beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei, în condiţiile art. 154 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de 3 luni de la terminarea studiilor, ucenicii sau studenţii, precum şi persoanele care urmează modulul instruirii individuale, pe baza cererii lor, pentru a deveni soldaţi sau gradaţi profesionişti; copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de 3 luni de la terminarea studiilor, ucenici sau studenţi, studenţii - doctoranzi care desfăşoară activităţi didactice, potrivit contractului de studii de doctorat, în limita a 4-6 ore convenţionale didactice pe săptămână, precum şi persoanele care urmează modulul instruirii individuale, pe baza cererii lor, pentru a deveni soldaţi sau gradaţi profesionişti. Prin urmare, nu se poate susţine că handicapul preexistent ar viza numai persoanele care l-au dobândit după ce au devenit majore, dar anterior încadrării în muncă. De aceea, ar rezulta că textul criticat vizează un handicap cu care persoanele s-au născut sau l-au dobândit în condiţiile în care nu erau asigurate şi, pentru acestea, legiuitorul a prevăzut un tratament juridic corespunzător pentru ca şi acestea să poată beneficia de dreptul la pensie. 4. În schimb, în privinţa persoanelor care au dobândit handicapul în timp ce erau asiguraţi, legiuitorul a prevăzut o altă formă de sprijinire, respectiv acordarea pensiei de invaliditate. Este de observat că, de principiu, pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care nu au împlinit vârsta standard de pensionare şi care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii [art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010]. Astfel, pensia de invaliditate are în vedere aspectul primar ca persoana să fi fost asigurată; aceasta este raţiunea pentru care textul art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010 face referire la accidentele de muncă şi bolile profesionale. Faptul că legiuitorul a prevăzut, prin asimilare şi ţinând cont de gravitatea bolilor/accidentelor suferite şi incidenţa acestora asupra capacităţii de muncă a persoanei, şi neoplaziile, schizofrenia şi SIDA, respectiv bolile obişnuite şi accidentele care nu au legătură cu munca nu demonstrează decât grija legiuitorului manifestată în privinţa persoanelor care şi-au pierdut total sau în parte capacitatea de muncă. Că în speţă este vorba de capacitatea de muncă o demonstrează art. 69 din lege, care stabileşte că invaliditatea se raportează la gradul de reducere a capacităţii de muncă. 5. Prin urmare, pensia de invaliditate este un drept acordat în legătură cu capacitatea de muncă a persoanei, în timp ce handicapul nu vizează, întotdeauna, capacitatea de muncă. Astfel, nu întotdeauna o persoană cu handicap va beneficia de pensie de invaliditate, ci numai în măsura în care îi este afectată capacitatea de muncă în maniera prescrisă de lege. 6. De aceea, cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, pentru fiecare în parte legiuitorul fiind obligat să acorde un grad de ocrotire şi protecţie deosebit. Însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să acorde acelaşi tratament juridic, ci poate acorda forme de ocrotire şi protecţie juridică diferite care, în schimb, să ducă la finalitatea impusă de legiuitorul constituant potrivit reglementărilor constituţionale specifice persoanelor aflate în cele două situaţii: măsuri de protecţie socială a salariaţilor [art. 41 alin. (2) ] şi asigurarea unei protecţii speciale [art. 50]. 7. Astfel, pentru o persoană care nu este asigurată, cu handicap preexistent, aceasta va putea ieşi la pensie pentru limită de vârstă în condiţiile reducerii vârstei standard de pensionare, în timp ce un asigurat va beneficia de pensie de invaliditate. Se poate reproşa acestei viziuni de a vedea lucrurile faptul că există situaţii în care şi persoanele cu handicap preexistent ar putea beneficia de pensie de invaliditate, însă o asemenea teză nu se susţine pentru că acest beneficiu nu este acordat pentru faptul că acea persoană are un asemenea handicap, ci pentru că persoana a suferit un accident sau o boală i-a afectat capacitatea de muncă. Astfel, pentru o persoană cu handicap preexistent nu handicapul în sine se constituie în temeiul acordării pensiei de serviciu, ci neoplaziile, schizofrenia şi SIDA, respectiv bolile obişnuite şi accidentele care nu au legătură cu munca. 8. Este clar că avem de-a face cu două categorii de persoane, ambele, desigur, aflate într-o situaţie ce reclamă măsuri pozitive de protecţie şi ocrotire din partea statului. Însă nu se poate pune semnul egalităţii între situaţia juridică a acestora, astfel că legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere în alegerea manierei şi modalităţilor de protecţie a acestora. 9. Curtea Constituţională nu poate obliga legiuitorul să reglementeze o modalitate unică de protecţie a acestor două categorii, pentru că alegerea unei sigure modalităţi sau a două modalităţi diferite de protecţie ţine de marja de opţiune a legiuitorului. În sine, acordarea unui drept legal de reducere a limitei standard de pensionare pentru persoanele cu handicap preexistent calităţii de asigurat şi reglementarea dreptului legal la pensie de invaliditate pentru cei ce şi-au pierdut capacitatea de muncă nu demonstrează o diferenţă de tratament juridic între persoane aflate în aceeaşi situaţie, ci relevă existenţa a două categorii de persoane având un tratament juridic distinct/propriu de protecţie. 10. A impune o egalitate formală (cu privire la noţiunile de egalitate materială şi formală, a se vedea Decizia nr. 799 din 18 noiembrie 2015, paragraful 68) între tratamentul juridic ce trebuie acordat persoanei care şi-a pierdut total/parţial capacitatea de muncă şi cel ce trebuie acordat persoanei cu handicap ar face inutile orice categorisiri/diferenţieri între aceste două categorii de persoane. Desigur, nimic nu se opune niciunei astfel de perspective, însă, din nou, subliniem că ţine de opţiunea legiuitorului să configureze politica sa socială în materie într-o asemenea manieră. Prin urmare, nu este de competenţa Curţii Constituţionale ca ea însăşi să impună obligativitatea adoptării de către legiuitor a perspectivei subsumate unei egalităţi formale. Nu de puţine ori Curtea, în jurisprudenţa sa, a subliniat că excedează competenţei sale cenzurarea opţiunii legiuitorului în favoarea unei soluţii legislative sau a alteia, ambele deopotrivă constituţionale (Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, paragraful 27). 11. Din cele de mai sus, rezultă că nu putea fi comparată în cauză situaţia persoanei cu handicap preexistent calităţii de asigurat şi a celei care are capacitatea de muncă diminuată/ pierdută total din moment ce fiecare dintre acestea are un sistem de ocrotire stabilit de legiuitor. Curtea nu poate aprecia dacă unul este mai bun sau mai potrivit pentru situaţia celuilalt, că pensia de invaliditate este mai mare sau mai mică, că avantajele unei vârste de pensionare diminuate sunt mai mari faţă de acordarea „numai" a unei pensii de invaliditate, pentru că o asemenea apreciere excedează controlului de constituţionalitate. 12. De asemenea, nu poate fi comparată situaţia persoanei care dobândeşte un handicap în cursul perioadei cât era asigurată cu una care avea un handicap preexistent. Astfel, este de observat că o persoană cu handicap preexistent poate avea sau nu pierdută capacitatea de a munci. Dacă nu a pierdut-o, poate intra în raporturi de muncă; dacă a pierdut-o parţial poate să intre în raporturi de muncă şi va beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare, dar nu de pensie de invaliditate. Dacă, dimpotrivă, a pierdut-o total, nu va putea intra în raporturi de muncă, astfel încât ipoteza textului criticat nu îi este aplicabilă. În schimb, dobândirea handicapului cât timp persoana deţinea calitatea de asigurat poate avea în vedere două situaţii: fie fără afectarea capacităţii de muncă, caz în care persoana nu beneficiază de pensie de invaliditate şi nici de reducerea vârstei standard de pensionare, fie cu afectarea capacităţii de muncă, caz în care persoana poate beneficia de pensie de invaliditate, nu şi de reducerea vârstei standard de pensionare. Cele de mai sus demonstrează că aceste persoane sunt în situaţii diferite. Faptul că ar putea să existe o situaţie intermediară, respectiv dacă o persoană cu handicap preexistent, care nu şi-a pierdut total capacitatea de muncă, dobândeşte, cât timp este asigurată, o boală profesională/suferă un accident de muncă, şi că astfel o asemenea persoană cumulează beneficiile oferite de legiuitor pentru cele două categorii de personal, nu demonstrează decât că persoana în cauză este într-o situaţie diferită care îi permite să cumuleze aceste beneficii. 13. O persoană cu handicap preexistent care nu şi-a pierdut capacitatea de muncă nu este în aceeaşi situaţie cu o persoană care în perioada cât este asigurată dobândeşte un grad de handicap, fără pierderea capacităţii de muncă, pentru că legiuitorul a stabilit condiţii diferenţiate pentru accesul la diferite forme de asigurare sociale: prima va putea ieşi la pensie de limită de vârstă dacă va fi prestat activitate într-un anumit cuantum din stagiul de cotizare, iar cea de-a doua nu are un anume stagiu de cotizare de prestat (Decizia nr. 683/2012). Astfel, legiuitorul a impus condiţii diferenţiate pentru accesul la diferite forme de asigurări sociale, aspect care nu încalcă art. 16 sau 50 din Constituţie. 14. Prin urmare, apreciem că textul legal criticat este constituţional, iar excepţia de neconstituţionalitate formulată trebuia respinsă ca neîntemeiată. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru