Decizia Nr.73 din 16.10.2017

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.363/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă în vederea dezlegării următoarei probleme de drept: „dacă, în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de acordare a penalităţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, apel".După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării1. Tribunalul Cluj - Secţia civilă, prin Încheierea de la 21 martie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 10.022/211/2016, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate.2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 mai 2017.II. Temeiul juridic al sesizării3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile4. Art. 906 din Codul de procedură civilă(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.IV. Expunerea succintă a procesului 5. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 31 mai 2016 în Dosarul nr. 10.022/211/2016, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtele B şi C, a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu 31 martie 2014 şi până la data îndeplinirii obligaţiei stabilite în titlul executoriu, precum şi obligarea în solidar a aceloraşi pârâte la plata cheltuielilor de judecată. 6. Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentinţa civilă nr. 8.971, pronunţată la data de 20 octombrie 2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtele B şi C. 7. În motivare s-a reţinut că, în fapt, creditorii A şi D au demarat executarea silită împotriva debitoarelor B şi C în temeiul Sentinţei civile nr. 1.558 din 25 iunie 2012, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în Dosarul nr. 2.877/307/2009*, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 38,64 ha pădure, reprezentând diferenţa până la 51,57 ha teren cu vegetaţie forestieră după autorul E, obligarea debitoarei B la punerea în posesie a petenţilor A şi D cu suprafaţa de 38,64 ha pădure, reprezentând diferenţa până la 51,57 ha teren cu vegetaţie forestieră după autorul E. 8. În dosarul de executare, la data de 17 martie 2014, s-au emis somaţii către debitoare, prin care li s-a pus în vedere ca, în termen de 10 zile de la comunicare, să îndeplinească obligaţia stabilită prin titlul executoriu, respectiv Sentinţa civilă nr. 1.558 din 25 iunie 2012, şi să achite suma de 398 lei, reprezentând debit şi cheltuieli de executare, somaţiile fiind comunicate acestora în data de 19 martie 2014. 9. Executorul judecătoresc a întocmit procesul-verbal din 26 martie 2014, prin care a constatat că debitoarea B nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin titlul executoriu, respectiv Sentinţa civilă nr. 1.558 din 25 iunie 2012 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei. 10. La data de 31 iulie 2014, executorul judecătoresc, având în vedere că executarea silită demarată în Dosarul nr. 102/2014 încetează, conform art. 702 alin. (1) din Codul de procedură civilă (în prezent, art. 703 din Codul de procedură civilă) - prevedere legală care reglementează cazurile de încetare a executării silite -, a dispus arhivarea dosarului. 11. Prima instanţă a reţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dacă, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. Conform alin. (2), când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. 12. Prevederile anterioare fac parte din cap. IV al Codului de procedură civilă, denumit „Executarea silită a altor obligaţii de a face şi a obligaţiilor de a nu face". Dispoziţiile comune ale secţiunii 1 din acest capitol sunt aplicabile în cazul executării silite în natură a obligaţiilor de a face sau de a nu face în temeiul unui titlu executoriu – conform art. 903 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă. 13. Din cuprinsul acestor prevederi legale prima instanţă a reţinut că aplicarea de penalităţi, conform art. 906 din Codul de procedură civilă, intervine în faza execuţională, ulterior declanşării executării silite. Însă, în speţă, executarea silită demarată împotriva debitoarelor în Dosarul nr. 102/2014 nu este în curs de desfăşurare raportat la actul executorului judecătoresc din 31 iulie 2014, prin care dosarul de executare a fost arhivat ca urmare a încetării executării silite conform prevederilor art. 702 alin. (1) din Codul de procedură civilă (în prezent, art. 703 din Codul de procedură civilă), astfel încât a apreciat ca neîntemeiată solicitarea privind aplicarea de penalităţi în baza art. 906 din Codul de procedură civilă. 14. În plus, raportat la prevederile art. 5 lit. h) şi i), precum şi la cele ale art. 36 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare, îndeplinirea obligaţiei debitoarei C de a dispune reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 38,64 ha pădure, reprezentând diferenţa până la 51,57 ha teren cu vegetaţie forestieră după autorul E, prin eliberarea în favoarea creditorilor A şi D a titlului de proprietate pentru terenul menţionat, presupune în mod necesar realizarea în prealabil a obligaţiilor stabilite în sarcina debitoarei B, prin acelaşi titlu executoriu, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, titlul de proprietate se emite în baza documentaţiei înaintate de comisia locală, care cuprinde anexa validată, planul parcelar, procesul-verbal de punere în posesie şi schiţa terenului. 15. Astfel, s-a apreciat că, în privinţa debitoarei C, nu se poate reţine vinovăţia pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, Sentinţa civilă nr. 1.558 din 25 iunie 2012, conform art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât timp, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, nu s-a făcut dovada îndeplinirii de către debitoarea B a obligaţiilor care îi revin în baza aceluiaşi titlu executoriu (de a întocmi documentaţia de delimitare a amplasamentului terenului în discuţie, de punere în posesie şi înaintarea acesteia cu propunere de emitere a titlului de proprietate). 16. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul A, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, admiterea cererii de chemare în judecată, obligarea intimatelor la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 31 martie 2014 şi până la data la care îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite prin titlul executoriu. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 17. Tribunalul Cluj - Secţia civilă, învestit cu soluţionarea apelului, a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. 18. Astfel, s-a reţinut că apelantul a susţinut că, din prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă rezultă că doar încheierile prin care se admit cererile sunt definitive şi, în consecinţă, încheierile prin care se resping cererile ar putea fi atacate cu apel. 19. Contrar acestei opinii, în opinia instanţei, exprimată anterior în cauze similare, toate încheierile pronunţate asupra cererilor formulate în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă, indiferent că se admit sau se resping cererile, sunt definitive, astfel încât apelul formulat împotriva acestor încheieri este inadmisibil. 20. Aceasta întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu prevede, în mod expres, că încheierea prin care se admite cererea este definitivă, ci doar că instanţa îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă, să plătească penalităţi. Din sintagma „instanţa poate" rezultă că instanţa are posibilitatea să admită ori să respingă cererea. În plus, se constată că, în materia aplicării de penalităţi, nu se face distincţia între soluţia de admitere şi cea de respingere, cum este, de exemplu, în cazul recuzării, art. 53 din Codul de procedură civilă prevăzând în mod expres că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată, iar încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, dacă legiuitorul ar fi dorit să facă aceeaşi distincţie între încheierile de admitere a cererii de penalităţi şi încheierile de respingere a penalităţilor, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru. 21. În lipsa unei prevederi exprese în acest sens, nu se poate face distincţia pe care o face apelantul între încheierile de admitere şi cele de respingere, ambele încheieri având acelaşi regim juridic. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 22. Prin Cererea depusă la dosar la data de 20 aprilie 2017, apelantul A, în temeiul art. 519 şi următoarele din acelaşi act normativ, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul clarificării dacă, în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de acordare a penalităţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 906 (fost 905) alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată este susceptibilă a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel. 23. În motivare s-a arătat că, potrivit art. 906 (fost 905) alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.
(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu."24. În opinia apelantului, art. 906 (fost 905) din Codul de procedură civilă poate da naştere la diverse interpretări, printre care şi abordarea greşită că atât încheierile prin care s-au admis cererile de aplicare de penalităţi, cât şi cele prin care s-au respins astfel de cereri sunt definitive. O astfel de interpretare nu numai că încalcă orice normă de interpretare juridică, ci lipsirea creditorului căruia i s-a respins cererea de orice mijloc legal prin care să o poată contesta echivalează cu imposibilitatea acestuia de a mai putea obţine executarea titlului executoriu, situaţie inadmisibilă şi care, prin prisma art. 6 din Codul de procedură civilă, îi îngrădeşte însuşi dreptul la un proces echitabil. 25. În interpretarea logică a prevederilor menţionate şi reţinând şi principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, este de netăgăduit că încheierile prin care se resping cererile de aplicare de penalităţi sunt supuse normelor generale de drept, fiind atacabile cu apel în lumina noului Cod de procedură civilă [art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă]. 26. Deşi probabil este vorba de o simplă economie în exprimare a legiuitorului, pentru evitarea interpretărilor eronate cu privire la acest aspect ar fi fost de dorit ca, în conţinutul art. 906 din Codul de procedură civilă, acesta să introducă şi o menţiune expresă referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor prin care s-au respins cererile având ca obiect aplicarea de penalităţi, cum, de altfel, se poate regăsi în reglementarea altor instituţii ale procedurii civile, precum în contestaţia la executare, în materia executării silite sau în procedurile speciale. 27. Aşadar, în raport cu prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă, s-a solicitat a se constata faptul că încheierile prin care se resping cererile având ca obiect aplicarea de penalităţi pot fi atacate cu apel. 28. Pârâtele B şi C nu au formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 29. La nivelul instanţelor s-au conturat două orientări jurisprudenţiale, după cum urmează: 30. Într-o opinie s-a considerat că încheierea prin care instanţa de executare respinge cererea întemeiată pe art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă este definitivă, nefiind atacabilă cu apel. 31. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că art. 906 din Codul de procedură civilă nu face nicio distincţie în raport cu soluţia pronunţată (de admitere sau de respingere a cererii). 32. Având în vedere că art. 906 reprezintă o reglementare specială, iar, în situaţii similare [de exemplu: în ipoteza recuzării ori în cazul art. 666 alin. (7) pentru cererile de încuviinţare a executării silite], Codul de procedură civilă face distincţie între situaţia admiterii şi cea a respingerii cererii, nu se poate adăuga la lege prin instituirea unei căi de atac care nu a fost avută în vedere de legiuitor. 33. Faptul că în textul de lege enunţat se menţionează doar că instanţa poate să admită cererea prin încheiere definitivă nu înseamnă că respingerea cererii se realizează prin încheiere supusă căii de atac a apelului. Din contră, în cuprinsul textelor legale nu s-a menţionat că instanţa poate să admită sau să respingă cererea prin încheiere definitivă, deoarece ar fi fost superfluu să se menţioneze împrejurarea că instanţa poate să admită sau să respingă o cerere. 34. Într-o a doua opinie s-a arătat că încheierea în discuţie este supusă căii de atac a apelului, cu motivarea că, în interpretarea logică a prevederilor art. 906 coroborate cu cele ale art. 466 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, reţinând şi principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, încheierile prin care se resping cererile de aplicare de penalităţi sunt supuse normelor generale de drept procesual, fiind atacabile cu apel în lumina noului Cod de procedură civilă [art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă]. 35. O interpretare contrară ar însemna lipsirea creditorului căruia i s-a respins cererea de orice mijloc legal prin care să o poată contesta, ceea ce l-ar pune pe acesta în imposibilitatea de a mai putea obţine executarea titlului executoriu, situaţie inadmisibilă şi în care, prin prisma art. 6 din Codul de procedură civilă, i se îngrădeşte însuşi dreptul la un proces echitabil. 36. S-a mai argumentat că aceste hotărâri sunt atacabile cu apel fie în termen de 10 zile de la comunicare în conformitate cu art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă - fiind pronunţate de instanţa de executare, în procedura executării silite -, fie în termenul general de 30 de zile de la comunicare, deoarece, în ipoteza în care cererea se respinge, creditorul devine lipsit de posibilitatea de a obţine executarea titlului său executoriu, ceea ce contravine art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. 37. Se consideră că legea este foarte clară şi prevede că doar încheierea de admitere este definitivă. În interpretarea logică a prevederilor menţionate şi reţinând şi principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, este de netăgăduit că încheierile prin care se resping cererile de aplicare a penalităţilor sunt supuse normelor generale de drept procesual, fiind atacabile cu apel în lumina noului Cod de procedură civilă [art. 651 alin. (4)], aceste încheieri fiind pronunţate de instanţa de executare. 38. Mai mult, se apreciază că nu este o lacună a legii, având în vedere faptul că în Codul de procedură civilă sunt prevăzute doar situaţiile speciale, atunci s-a dorit ca o cale de atac să fie alta decât cea de drept comun, de exemplu, în cazul contestaţiei la executare, încheierea prin care se admite sau se respinge abţinerea etc. Deci, atunci când legiuitorul a acordat o cale de atac specială sau a prevăzut că anumite încheieri sunt definitive, a reglementat în mod expres situaţiile respective, în timp ce în celelalte situaţii se aplică regulile de drept comun. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 39. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.778/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a stabilit că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi. 40. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 41. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar pe fond s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 42. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere formulat de parte, precum şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: 43. Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă care prevăd: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." 44. Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca un mijloc procesual de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; şi

– asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.45. Din examinarea circumstanţelor cauzei deduse judecăţii pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia civilă se constată că se poate reţine îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. 46. Astfel, Tribunalul Cluj - Secţia civilă este învestit cu soluţionarea unei cereri de apel, în cadrul unui litigiu vizând cererea creditorului de obligare în solidar a debitoarelor la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu 31 martie 2014 şi până la data îndeplinirii obligaţiei stabilite în titlul executoriu, în temeiul art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă. 47. Cererea a fost soluţionată de instanţa de executare, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentinţa civilă nr. 8.971, pronunţată la data de 20 octombrie 2016, în sensul respingerii acesteia. 48. Împotriva menţionatei sentinţe creditorul a promovat apel, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia civilă, cea din urmă instanţă fiind titulara sesizării de faţă. 49. Având în vedere că, în ipoteza în care se va considera că apelul formulat împotriva hotărârii instanţei de executare este admisibil (admisibilitatea căii de atac fiind însăşi chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile), urmează a se reţine că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; în caz contrar, s-ar da o dezlegare chestiunii de drept care constituie obiectul prezentei sesizări în cadrul analizei cerinţelor de admisibilitate, ceea ce este excesiv. 50. În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se consideră a fi îndeplinită şi aceasta. 51. Deşi problema supusă analizei instanţei supreme în cadrul prezentei proceduri este exclusiv una de drept procesual civil, iar nu de drept material, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul competenţei sale de soluţionare a sesizărilor în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile este deja consacrată în sensul menţionat, urmând a se considera că de lămurirea chestiunii admisibilităţii apelului depinde soluţionarea pe fond a cauzei (a se vedea în acest sens: Decizia nr. 1/2013, Decizia nr. 2/2014, Decizia nr. 28/2015, Decizia nr. 9/2016, Decizia nr. 2/2017 etc.). 52. Referitor la condiţia noutăţii problemei de drept, se reţine că aceasta decurge din caracterul relativ recent al noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, cu atât mai mult cu cât chestiunea de drept vizează o cerere în cadrul procedurii de executare silită, etapă a procesului civil ulterioară parcurgerii etapei judecăţii, finalizate, prin ipoteză, cu obţinerea unui titlu executoriu; în schimb, acest caracter de lege relativ nouă dispare dacă se au în vedere titlurile executorii obţinute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, aşadar sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, întrucât, potrivit art. 23 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare; prin urmare, şi în acest caz executarea silită va fi guvernată de regulile din noul Cod de procedură civilă, chiar dacă titlul executoriu a fost obţinut în baza codului anterior. 53. În acelaşi timp noutatea rezidă şi din reaşezarea legislativă a căilor de atac în noua lege procesual civilă, atât a celor reglementate pentru etapa judiciară, cât şi a celor stabilite de legiuitor în ceea ce priveşte etapa execuţională a procesului civil, astfel încât, în practică, s-ar putea ivi dificultăţi, chiar dacă nu insurmontabile, în stabilirea regimului juridic al anumitor hotărâri, din punctul de vedere al accesului la unele căi de atac. 54. În cauză este îndeplinită situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare, fapt ce rezultă din analiza punctelor de vedere divergente exprimate de curţile de apel din ţară şi unele tribunale şi judecătorii din circumscripţiile acestora, chiar dacă una dintre interpretări se profilează a fi majoritară; ambele orientări jurisprudenţiale au fost ilustrate şi prin înaintarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate asupra chestiunii de drept în analiză. 55. Totodată, se constată că instanţele judecătoreşti având competenţă în această materie nu au pronunţat un număr mare de hotărâri judecătoreşti de natură a contura o jurisprudenţă constantă şi continuă în domeniul de referinţă, pe baza unei interpretări adecvate a textului care a generat chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, hotărâri mai numeroase fiind pronunţate de instanţele din circumscripţia Tribunalului Bucureşti. 56. Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile. 57. Prin urmare, sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti (control a priori), ceea ce va avea şi efectul asigurării securităţii raporturilor juridice. 58. Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare de principiu a fost învestită Înalta Curte prin prezenta sesizare vizează împrejurarea „dacă, în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de acordare a penalităţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, apel". 59. Potrivit art. 906 alin. (1)-(7) din Codul de procedură civilă:(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.(4) Dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.(6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie.(7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun. 60. Procesul civil reprezintă activitatea pe care o desfăşoară instanţa de judecată, părţile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoaşterii drepturilor subiective şi a altor situaţii juridice deduse judecăţii, precum şi al executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege¹. 61. Acesta, de regulă, parcurge două faze - faza judecăţii (cognitio) şi faza executării silite (executio), ele nefiind însă obligatorii în toate cazurile; de exemplu, faza executării silite va lipsi în situaţia în care hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de a fi dusă la îndeplinire pe cale de executare silită sau atunci când debitorul îşi execută de bunăvoie obligaţia stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă. 62. Art. 906 din Codul de procedură civilă - în legătură cu care s-a formulat sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile - reglementează un mijloc de constrângere indirectă a debitorului la executarea în natură a obligaţiei de a face sau a nu face care implică faptul personal al acestuia (sau care nu poate fi îndeplinită prin alte persoane), aşadar a obligaţiilor intuitu personae. 63. Acest mijloc de constrângere indirectă a debitorului, ca măsură aplicată asupra patrimoniului acestuia, în concepţia noului Cod de procedură civilă, presupune posibilitatea aplicării unor penalităţi pe zi de întârziere la plata cărora va fi obligat debitorul către creditor, la cererea celui din urmă, spre deosebire de Codul de procedură civilă de la 1865 care, prin dispoziţiile art. 580³, reglementa posibilitatea aplicării unor amenzi civile cominatorii în favoarea statului. 64. Competenţa de soluţionare a acestei cereri de aplicare a penalităţilor aparţine instanţei de executare, astfel cum se prevede la art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, normă care stabileşte totodată şi premisa obiectului său de reglementare. 65. În ceea ce priveşte cuantumul acestor penalităţi, legiuitorul distinge după cum obligaţia de a face sau a nu face intuitu personae este sau nu evaluabilă în bani, aspecte ce fac obiectul reglementării din alin. (2) şi (3) ale textului menţionat. 66. Din perspectiva pronunţării prezentei hotărâri prealabile interesează regimul juridic al încheierii pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, implicit şi al celor pronunţate în baza art. 906 alin. (3), respectiv dacă aceasta este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare - admitere sau respingere a cererii creditorului de aplicare a penalităţilor de întârziere - ori este susceptibilă de apel în cazul în care această cerere ar fi respinsă de aceeaşi instanţă de executare. 67. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, faţă de formularea clară a textului de la art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care instanţa de executare se pronunţă asupra cererii de obligare a debitorului la plata unor penalităţi de întârziere, la cererea creditorului, pentru neexecutarea unei obligaţii de a face sau a nu face care implică faptul personal al debitorului, este o încheiere definitivă, în consecinţă nesusceptibilă de apel, indiferent de soluţia adoptată. 68. Dreptul comun în privinţa felului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de executare, precum şi regimul juridic al acesteia din perspectiva posibilităţii de a se recurge la formularea căilor de atac sunt reprezentate de prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civil, potrivit cărora: „În toate cazurile instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel." 69. Constatarea anterioară are ca efect, pe de o parte, faptul că regula pentru instanţa de executare o reprezintă pronunţarea unor încheieri executorii, susceptibile de apel, iar pe de altă parte, că această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la acest regim juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunţate de instanţa de executare în etapa executării silite (prevăzând, de exemplu, că instanţa de executare se pronunţă prin încheiere sau prin încheiere executorie). 70. Dacă în privinţa executării silite dreptul comun pentru felul hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de executare şi a termenului în care poate fi exercitată calea de atac prevăzută de lege decurge din art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dreptul comun general pentru căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă pentru procesul civil este stabilit prin dispoziţiile art. 457-465 din Codul de procedură civilă, raportul juridic între normele de la art. 457-465 şi cea prevăzută de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă fiind acela de la normă generală la normă specială. 71. Ca atare, ori de câte ori în cuprinsul cărţii a V-a din Codul de procedură civilă legiuitorul nu a prevăzut o regulă distinctă de procedură referitoare la căile de atac, acestea se completează cu cele generale, anterior identificate. 72. Revenind la analizarea art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că această normă reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privinţa posibilităţii de atacare cu apel a acestora, textul prevăzând în mod expres că instanţa de executare pronunţă, cu citarea părţilor, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu ¹ G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2015, p. 3-4. poate fi atacată cu apel, date fiind dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 73. Întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie, din acest punct de vedere, o excepţie de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare şi aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis. 74. Mai mult decât atât, regula fundamentală a legalităţii căilor de atac înscrisă în art. 457 din Codul de procedură civilă presupune că o cale de atac poate fi exercitată numai dacă ea este prevăzută de lege, astfel încât aceasta nu ar putea fi dedusă, stabilită, acordată sau recunoscută părţii doar pe cale de interpretare, în raport cu soluţia adoptată asupra cererii în discuţie, într-o situaţie în care legea nu dispune în mod expres în acest sens. 75. În plus, ori de câte ori legiuitorul a intenţionat instituirea unui regim juridic diferenţiat în privinţa posibilităţii de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcţie de soluţia de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situaţie de excepţie. 76. Un astfel de caz este cel reglementat de art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, conform căruia: „Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare", text care, şi el, constituie o derogare de la regimul juridic de drept comun al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în etapa executării silite, stabilit prin art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 77. Nu ar putea fi reţinut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite - întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităţilor în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia - deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerităţii executării silite, ca cerinţă imperativă a acestei etape procesuale. 78. De altfel, şi Curtea Constituţională, învestită cu controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor procesuale corespondente din codul anterior (art. 580³), a reţinut în considerentele Deciziei nr. 484 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005, ale Deciziei nr. 207 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, precum şi ale Deciziei nr. 893 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, astfel: „Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este deci în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, deci, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces." Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă în Dosarul nr. 10.022/211/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2017. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad