Decizia Nr.802 din 06.12.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a sintagmei „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Lucian Claudiu Mateescu în Dosarul nr. 345/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.413D/2017.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează că dosarul se află la al doilea termen de judecată. Având în vedere că la primul termen de judecată din data de 8 noiembrie 2018 reprezentantul Ministerului Public a învederat existenţa unor chestiuni prealabile referitoare la inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a acordat un nou termen de judecată pentru data de 6 decembrie 2018, pentru ca autorul excepţiei, prezent personal, să îşi poată pregăti apărarea. Reprezentantul Ministerului Public a depus la dosar copie de pe încheierea pronunţată în procedura de cameră preliminară şi de pe cea pronunţată în procedura contestaţiei împotriva încheierii de cameră preliminară. Magistratul-asistent învederează că în sală se află doamna Oana Răican, traducător de limba engleză.3. Reprezentantul Ministerului Public solicită acordarea cuvântului pentru a aduce noi argumente în sprijinul celor susţinute la primul termen de judecată.4. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei penale şi priveşte legalitatea administrării probelor. Având în vedere aceste aspecte, reiterează cele susţinute la termenul din data de 8 noiembrie 2018, în sensul că excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care cauza priveşte temeinicia unei acuzaţii în materie penală, iar nu legalitatea administrării probelor faţă de care fusese pronunţată o hotărâre definitivă.5. Susţine că excepţia inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate priveşte orice situaţie în care ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri se ridică o excepţie de neconstituţionalitate, astfel că ambele texte ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sunt inadmisibile. Autorul excepţiei nu critică textele care îl împiedică să pună în discuţia instanţei sesizate cu judecarea temeiniciei acuzaţiei în materie penală legalitatea administrării probelor, respectiv art. 342 şi art. 425¹ alin. (7) din Codul de procedură penală. Totodată, precizează că soluţia potrivit căreia hotărârea judecătorului de cameră preliminară este una definitivă, iar judecătorul fondului nu mai poate examina legalitatea probelor are o consacrare şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, paragrafele 15 şi 16. Arată, de asemenea, că instanţa de contencios constituţional are o jurisprudenţă constantă în sensul că efectele unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii nu pot privi faptele judecate, de exemplu Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.6. Având cuvântul, autorul excepţiei, în ceea ce priveşte susţinerile reprezentantului Ministerului Public referitoare la inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază că acestea sunt în contradicţie cu jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, cu decizia judecătorului fondului de a sesiza Curtea Constituţională şi cea a judecătorului din procedura camerei preliminare. Totodată, apreciază că susţinerea este în contradicţie şi cu concluziile procurorului de şedinţă din dosarul de fond în care a fost ridicată excepţia. Arată că în încheierea pronunţată în data de 7 aprilie 2017, data la care a fost pusă în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească a consemnat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, iar reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. Totodată, invocă Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, paragrafele 28 şi 29, Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, şi Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017. Având în vedere aceste aspecte, autorul excepţiei apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă.7. Având cuvântul în replică, reprezentantul Ministerului Public arată că instanţa de contencios constituţional nu este ţinută de aprecierile instanţei judecătoreşti referitoare la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale unei excepţii de neconstituţionalitate. În continuare, arată că Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, precitată, este o decizie de admitere, care se referă la administrarea probelor în camera preliminară. Prin urmare, consideraţiile privind administrarea sau înlăturarea unor probe după ce se trece de procedura camerei preliminare nu sunt consideraţii ce au legătură cu dispozitivul acestei decizii. Apreciază că rezultă destul de clar din aceste consideraţii că ele se referă la interdicţia absolută a folosirii torturii şi a folosirii probelor obţinute în mod neloial. Prin urmare, existenţa unei interdicţii absolute a folosirii torturii determină imposibilitatea absolută de a folosi probele obţinute în acest mod, fapt ce ar da posibilitatea judecătorului să se pronunţe şi după epuizarea procedurii în cameră preliminară. Reiterează faptul că textele care îl împiedică pe autorul excepţiei să invoce nelegalităţi ale probelor după finalizarea procedurii de cameră preliminară nu sunt contestate de către acesta. Apreciază că autorul excepţiei a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în procedura camerei preliminare desfăşurată în faţa Curţii de Apel Braşov – Secţia penală sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, fiindu-i imputabil faptul că nu a realizat acest demers.8. Având cuvântul, autorul excepţiei apreciază că Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, precitată, este aplicabilă.9. Curtea, deliberând, uneşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate cu fondul, urmând să se pronunţe prin decizie asupra ambelor aspecte.10. Preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate pentru a pune concluzii pe fondul acesteia.11. Autorul excepţiei arată că interceptarea mijloacelor de comunicaţie reprezintă o ingerinţă în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi în secretul corespondenţei. Pentru ca drepturile fundamentale să poată fi restrânse fără a fi încălcate, legea care permite ingerinţa trebuie să fie redactată în mod clar, precis, previzibil. Sintagma „altor asemenea interese ale ţării" permite ingerinţe nejustificate în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi încălcarea secretului corespondenţei, întrucât în cuprinsul actului normativ nu este definit „interesul statului", acesta putându-se referi, în esenţă, la orice. Astfel, interesul statului ar putea fi reprezentat, de exemplu, de luarea măsurilor de către autorităţile publice locale sau centrale în combaterea efectelor calamităţilor naturale sau de definirea familiei tradiţionale cu incidenţă asupra natalităţii şi stabilităţii populaţiei, posibilitatea de definire a acestei sintagme fiind, practic, nemărginită. În concret, prin hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt încadrate ca ameninţări la adresa securităţii naţionale diferite activităţi cu sau fără caracter infracţional, dându-se astfel posibilitatea ca sub imperiul sintagmei criticate să se efectueze activităţi ce reprezintă ingerinţe în drepturile fundamentale. Face referire la Hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 69/2010 referitoare la evaziunea fiscală şi nr. 17/2005 referitoare la corupţie.12. În continuare, susţine că „interesele statului" nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Legii nr. 51/1991. În acest context apreciază că sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării" este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor vizaţi să înţeleagă care sunt acele interese ale statului care pot fi lezate de anumite acţiuni a căror săvârşire permite organelor statului să adopte măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 arată că doctrina a reţinut că actele nule sunt inapte de a produce efecte juridice. Lipsa de valabilitate juridică a acestora se produce ex tunc, de la efectuarea actelor, şi nu ex nunc, de la constatarea nulităţii. Prin articolul menţionat anterior este operată o conversie a nulităţilor absolute în nulităţi relative, supuse unor termene de decădere şi condiţiei dovedirii unei vătămări. Principiul constituţional al neretroactivităţii legii este încălcat de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, întrucât se aplică sancţiuni procedurale prevăzute de legea nouă unor acte şi lucrări întocmite sub imperiul legii vechi. Or, pe tărâmul nulităţii nu ne aflăm în ipoteza legii penale sau contravenţionale mai favorabile pentru ca noile dispoziţii să poată retroactiva, ci, dimpotrivă, ne aflăm în situaţia unor norme de drept procedural. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.14. Având cuvântul pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acesteia, ca neîntemeiată. Arată că în analiza sintagmei „ori altor asemenea interese ale ţării" trebuie să se ţină seama de întreg conţinutul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991. Folosirea cuvântului „asemenea" trimite la ipoteza anterioară, şi anume la „capacitatea de apărare a ţării". Prin urmare, constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale orice situaţie care poate afecta acele interese care sunt asemănătoare, similare cu capacitatea de apărare a ţării.15. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precizând că, în ceea ce priveşte noţiunea de securitate naţională, instanţa de la Strasbourg s-a ferit a sancţiona eventuala definire a acesteia, acesta fiind un aspect lăsat la latitudinea statelor membre. O normă e previzibilă dacă oferă garanţii împotriva atingerilor arbitrare din partea autorităţilor publice, previzibilitatea neînsemnând că un individ trebuie să îşi dea seama când va fi interceptat.16. Arată că în Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 247, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că cerinţa de „previzibilitate" a legii nu ajunge până la a impune statelor obligaţia de a adopta dispoziţii legale care enumeră în detaliu toate comportamentele care pot duce la decizia de a supune o persoană unei supravegheri secrete pentru motive de „securitate naţională". Legea trebuie să definească domeniul de aplicare şi modul de exercitare a unei astfel de marje cu suficientă claritate.17. Văzând cele arătate anterior, în sensul că textul trebuie privit în integralitatea sa, esenţial fiind cuvântul „asemenea", reiese că domeniul de aplicare a textului este reprezentat de capacitatea de apărare a ţării şi alte asemenea interese ale ţării care ţin de capacitatea de apărare, aspecte ce vor fi analizate de la caz la caz de judecătorul învestit cu emiterea unui mandat de supraveghere. Cât priveşte modul de exercitare a marjei de apreciere de către autorităţile publice arată că autorul excepţiei nu a contestat acest aspect. Or, o situaţie care ţine de securitatea militară reprezintă un aspect fundamental al securităţii naţionale, fiind primul şi cel mai important caz care atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională. Astfel, apreciază că, privind textul în ansamblu, reiese că acesta este clar şi previzibil. Acesta are în vedere cerinţa primordială şi esenţială în materie de securitate naţională, şi anume existenţa unei situaţii manu militari.18. Arată că nu trebuie să existe o legătură între ameninţarea la adresa securităţii naţionale, care dă dreptul la emiterea unui mandat de interceptare, şi fapta ulterioară pentru care persoana este trimisă în judecată. Aceasta deoarece în orice situaţie în care, ca urmare a unei ameninţări la adresa securităţii naţionale, se constată indicii privind existenţa unei infracţiuni există obligativitatea sesizării organului de urmărire penală şi, potrivit prevederilor din Codul de procedură penală, interceptările dispuse în baza Legii nr. 51/1991 pot fi folosite în procesul penal pentru probarea infracţiunilor.19. Aşa fiind, apreciază că textul se referă la acele interese care ţin de capacitatea de apărare a ţării, fiind clar, previzibil şi predictibil, excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, fiind neîntemeiată.20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 arată că instanţa de contencios constituţional are o jurisprudenţă constantă în sensul că acest text constituie o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.21. Având cuvântul în replică, autorul excepţiei apreciază că reprezentantul Ministerului Public tratează din punct de vedere teoretic dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991. Susţine că în practică a fost nevoie de intervenţia Curţii Constituţionale „pentru a clarifica ce înseamnă un atac asupra ţării, asupra securităţii naţionale". În acest sens face referire la Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018. Arată că însuşi reprezentantul Ministerului Public din cadrul dosarului de fond a susţinut că sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării" nu îndeplineşte criteriile de claritate şi previzibilitate pentru a putea fi considerată constituţională.22. Preşedintele învederează că doamna judecător Livia Doina Stanciu doreşte să adreseze o întrebare. Doamna judecător Livia Doina Stanciu arată că în dosar există interceptări realizate în baza unui mandat emis în temeiul Legii nr. 51/1991, iar în Încheierea din data de 7 aprilie 2017, pag. 10, apare consemnat faptul că la termenul din data de 24 martie 2017 s-a depus la dosarul cauzei un mandat de siguranţă naţională emis de judecătorul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991. Având în vedere aceste aspecte, doamna judecător adresează întrebarea atât autorului excepţiei, cât şi reprezentantului Ministerului Public: „Mandatul de siguranţă naţională a fost emis în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, fiind fundamentat pe sintagma criticată în prezenta cauză, respectiv, în mandat, este făcută menţiunea potrivit căreia constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale orice acţiuni care pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării?"23. Autorul excepţiei arată că, drept urmare a solicitării avocatului său, instanţa judecătorească a formulat două solicitări către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a se desecretiza motivarea care a stat la baza emiterii mandatului respectiv. Arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin preşedintele său, în calitate de şef al Structurii de Securitate, a învederat că o desecretizare a acestuia ar aduce atingere securităţii naţionale. Autorul excepţiei arată că dosarul de fond „este un dosar de corupţie", astfel că bănuiala sa, în lipsa desecretizării încheierii, este aceea că aceasta s-a întemeiat pe sintagma criticată.24. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că aceasta este o chestiune ce ţine de admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că nu poate răspunde la această întrebare, în condiţiile în care încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost declasificată. Apreciază că, în măsura în care Curtea Constituţională consideră necesară studierea acestei încheieri, o poate solicita şi o poate consulta în condiţiile legii speciale.25. Doamna judecător Livia Doina Stanciu arată că nu s-a referit la încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci la mandatul de securitate naţională care, din încheierea instanţei de fond, rezultă că a fost depus la dosarul cauzei.26. Reprezentantul Ministerului Public revine şi arată că din dosarul Curţii Constituţionale reiese că a fost trimisă o solicitare la instanţa judecătorească, iar mandatele respective sunt ataşate dosarului instanţei de contencios constituţional.27. Autorul excepţiei mai adaugă că în răspunsul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se precizează că în momentul emiterii mandatelor de siguranţă naţională nu se punea problema încadrării într-o anumită teză a lit. f) a art. 3 din Legea nr. 51/1991.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:28. Prin Încheierea din 7 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 345/64/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „ori altor asemenea interese ale ţării" cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Lucian Claudiu Mateescu, într-o cauză penală.29. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia, invocând Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragrafele 38-48, apreciază că sintagma „altor asemenea interese ale ţării" este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Susţine că sintagma „altor asemenea interese ale ţării" permite ingerinţe nejustificate în viaţa intimă, familială şi privată şi determină încălcarea dreptului la secretul corespondenţei, întrucât în cuprinsul actului normativ nu este definit interesul statului. Prin această sintagmă se dă posibilitatea organelor de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să efectueze activităţi specifice de culegere de informaţii, în mod arbitrar, cu depăşirea cadrului legal, dând naştere la ingerinţe în viaţa privată a cetăţenilor şi la restrângeri nejustificate ale drepturilor acestora garantate de Constituţie.30. Faptul că actul normativ nu defineşte conceptul de „interes al statului" determină imposibilitatea subiecţilor să înţeleagă care sunt acele interese ale statului care pot fi lezate de anumite acţiuni şi pentru care este posibil ca organele abilitate să întreprindă măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. În final, face referire la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi la deciziile Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Decizia nr. 105 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 20 mai 2016, sau Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014.31. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, autorul excepţiei apreciază că argumentele reţinute de Curtea Constituţională în paragraful 34 al Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul actelor îndeplinite de organele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, prevăzute de Legea nr. 51/1991. Susţine că actele şi lucrările întocmite de Serviciul Român de Informaţii sunt supuse regimului aplicabil la data la care acestea au fost efectuate, inclusiv din perspectiva sancţiunilor, respectiv dispoziţiile art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968.32. Cu toate acestea, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 reglementează o conversie a nulităţilor absolute prevăzute de Codul de procedură penală din 1968 în nulităţi relative, care sunt supuse unor termene de decădere şi condiţiei demonstrării unei vătămări. Plecând de la aceste premise, susţine că dispoziţiile criticate încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât sancţiunile procedurale prevăzute de legea nouă se aplică unor acte şi lucrări întocmite sub imperiul legii vechi.33. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, în ceea ce priveşte sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, apreciază că există argumente care susţin atât constituţionalitatea, cât şi neconstituţionalitatea textului criticat. Instanţa judecătorească apreciază că, în susţinerea caracterului constituţional al sintagmei criticate, s-ar putea invoca faptul că textul de lege criticat reprezintă o normă cu caracter deschis. Or, aceste norme se regăsesc atât în materia dreptului penal substanţial, cât şi în materia dreptului procesual penal, ele caracterizându-se prin aceea că enumeră cu caracter exemplificativ câteva dintre situaţiile în care este incidentă norma şi lasă apoi deschisă posibilitatea aplicării normei şi în alte cazuri similare, în care ar fi incidente aceleaşi raţiuni. Totodată, având în vedere că emiterea mandatelor de supraveghere tehnică este de competenţa unui judecător, se poate susţine că acesta are capacitatea de a decide dacă situaţiile invocate se încadrează sau nu în categoria celor enumerate exemplificativ în textul de lege criticat. În favoarea susţinerii caracterului neconstituţional al sintagmei criticate, instanţa judecătorească apreciază că se poate invoca gradul ridicat de imprecizie a textului. Or, având în vedere posibilitatea ca în baza acestui text să fie instituite măsuri cu un caracter ridicat de ingerinţă în viaţa privată a persoanelor, este necesar ca legiuitorul să reglementeze mai strict acest aspect.34. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, instanţa judecătorească apreciază că problema ridicată de autorul excepţiei priveşte modul de aplicare a noii legi de procedură penală. Susţine că legea de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal, iar modul de invocare a nulităţilor în procesul penal ţine de desfăşurarea acestuia. Din moment ce nulitatea unui act de procedură se invocă sub imperiul noului Cod de procedură penală, este corectă soluţia legiuitorului reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013. Este dreptul legiuitorului să reglementeze regimul aplicării în timp a legii de procedură penală, iar în materia nulităţilor acesta nu a dorit să deroge de la principiul aplicării imediate a noii legi de procedură penală.35. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.36. Guvernul susţine că dispoziţiile legale criticate reglementează care sunt faptele ce constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Apreciază că sintagma „ori ale altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în cadrul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale. Norma criticată este o normă cu caracter deschis, astfel de norme regăsindu-se atât în materie de drept penal substanţial, cât şi în materie de drept procesual penal. Astfel de norme se caracterizează prin faptul că enumeră cu caracter exemplificativ câteva dintre situaţiile în care este incidentă norma, lăsând apoi deschisă posibilitatea aplicării ei în alte cazuri similare în care ar fi incidente aceleaşi raţiuni. Totodată, apreciază că revine judecătorului, care are competenţa de a emite mandatele de supraveghere tehnică în baza Legii nr. 51/1991, să decidă dacă situaţiile invocate se încadrează sau nu în categoria celor enumerate exemplificativ în acest text de lege.37. În continuare, Guvernul arată că textele constituţionale invocate consacră principiul respectării obligatorii a legii, dar, pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 146 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 338 din 18 mai 2015, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55.38. Aşa cum a arătat însă instanţa de contencios constituţional, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010). Previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. De altfel, chiar Curtea Constituţională a precizat în jurisprudenţa sa că prevederile supuse criticii trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra predictibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015).39. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Guvernul apreciază că acestea nu sunt de natură a încălca dispoziţiile constituţionale. Legea procesual penală reglementează desfăşurarea procesului penal, iar modul de invocare a nulităţii în cadrul procesului penal este legat de modul de desfăşurare a acestuia. Atât timp cât nulitatea unui act de procedură se invocă sub imperiul noului Cod de procedură penală este firească opţiunea legiuitorului reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013. În concluzie, pentru motivele expuse mai sus, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.40. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:41. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.42. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Legea nr. 51/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014. Legea nr. 255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:– Art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991: „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: [...] f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;";

– Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013: „Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală."43. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi la valorile supreme din stat, art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2), potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 44. Analizând admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Adresa înregistrată cu nr. 1.799 din 7 martie 2018, a solicitat Curţii de Apel Braşov - Secţia penală comunicarea unor copii certificate de pe încheierile de autorizare şi mandatele emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.920 din 12 martie 2018, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a comunicat copii certificate de pe mandatele emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţionând că încheierile de autorizare solicitate au caracter clasificat potrivit Legii nr. 182/2002 şi Hotărârii Guvernului nr. 585/2002 şi nu au fost declasificate, aşa cum rezultă din Adresa nr. 151/CDC din 22 iunie 2017, transmisă de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 sunt menţionate, pe lângă alte dispoziţii, ca temei legal pentru emiterea mandatelor prin care sunt autorizate anumite activităţi specifice culegerii de informaţii, care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 45. Examinând criticile autorului excepţiei, Curtea observă că acesta apreciază că sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării" este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legii, apreciind că cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, referitor la sintagma „ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării" cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991. 46. Curtea observă că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, inclusiv interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă. 47. Curtea a reţinut că, potrivit art. 138 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragraful 46, Curtea a constatat că sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată" şi „corespondenţă", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 91). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de „viaţă privată" şi „corespondenţă", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56). 48. De asemenea, Curtea a constatat că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alin. (2) al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă „este prevăzută de lege", urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului şi dacă este „necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, paragraful 22). Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, paragrafele 50 şi 51). 49. Pornind de la aceste premise, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cerinţa potrivit căreia orice ingerinţă trebuie să fie „prevăzută de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză; astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52). În acelaşi sens, în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 37, s-a reţinut că expresia „prevăzută de lege", conform art. 8 din Convenţie, instituind o măsură de limitare a dreptului, în primul rând, ar trebui să beneficieze de o bază în dreptul intern; de asemenea, se referă şi la calitatea legii în litigiu, impunând ca normele să fie compatibile cu ordinea de drept şi accesibile pentru persoana în speţă, pentru a fi în măsură să prevadă consecinţele acesteia asupra sa. 50. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că trebuie analizat în ce măsură sintagma criticată îndeplineşte condiţia referitoare la necesitatea reglementării printr-o lege accesibilă şi previzibilă a ingerinţei în viaţa privată. 51. Astfel, în acest sens, Curtea a observat că instanţa de contencios european, în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, precitată, paragraful 39, reluând cele statuate în Decizia de inadmisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, a subliniat următoarele: „previzibilitatea în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor, nu poate însemna că o persoană ar trebui să poată anticipa momentul în care autorităţile îi vor intercepta comunicaţiile, astfel încât să-şi poată adapta conduita în mod corespunzător. Cu toate acestea, în special în cazul în care o putere acordată executivului este exercitată în secret, riscurile arbitrarului sunt evidente. Prin urmare, este esenţial să existe norme clare şi detaliate privind interceptarea convorbirilor telefonice, mai ales că tehnologia disponibilă devine din ce în ce mai sofisticată. Legislaţia naţională trebuie să fie suficient de clară pentru a oferi cetăţenilor săi o atenţionare corespunzătoare cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la astfel de măsuri. În plus, întrucât punerea în practică a măsurilor de supraveghere secretă a comunicaţiilor nu este supusă controlului persoanelor interesate sau al publicului larg, ar reprezenta o încălcare a statului de drept ca marja de apreciere juridică acordată executivului sau unui judecător să fie exprimată ca o putere nelimitată. În consecinţă, legea trebuie să indice domeniul de aplicare a oricărei astfel de marje de apreciere conferite autorităţilor competente, precum şi modul de exercitare a acesteia, într-o manieră suficient de clară încât să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva ingerinţelor arbitrare. În jurisprudenţa sa privind măsurile de supraveghere secretă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat următoarele garanţii minime, care ar trebui prevăzute în dreptul statutar pentru a evita abuzurile de putere: natura infracţiunilor care ar putea genera emiterea unui mandat de interceptare; definirea categoriilor de persoane ale căror telefoane ar putea fi interceptate; limita duratei măsurii interceptărilor telefonice; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în momentul comunicării datelor obţinute către alte părţi; şi circumstanţele în care înregistrările pot sau trebuie să fie şterse sau distruse; organul care autorizează măsura trebuie să se bucure de independenţă". 52. De asemenea, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 44, făcând distincţie între etapele interceptării convorbirilor telefonice, a reţinut că pe parcursul etapei de autorizare a supravegherii conceptul de „securitate naţională", dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. Astfel, având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudenţa proprie şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a statuat că trebuie pus, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 46). 53. Având în vedere aceste considerente de principiu, în ceea ce priveşte critica de faţă, Curtea reţine că dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, pe lângă celelalte dispoziţii ale acestui articol, reglementează faptele, situaţiile şi stările de fapt ce constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale. Astfel, în funcţie de forma/modalitatea de manifestare şi de scopul urmărit/valoarea lezată, Curtea observă că dispoziţia criticată vizează două categorii de ameninţări la adresa securităţii naţionale. 54. În ceea ce priveşte prima categorie, Curtea observă că forma/modalitatea de manifestare se circumscrie activităţilor/ actelor de (i) „subminare", (ii) „sabotaj" sau (iii) „orice alte acţiuni", iar scopul urmărit/valoarea lezată este acela al (iv) „înlăturării prin forţă a instituţiilor democratice ale statului", (v) „atingerea capacităţii de apărare", (vi) „alte asemenea interese ale ţării". În ceea ce priveşte a doua categorie, Curtea observă că forma/modalitatea de manifestare a ameninţării la adresa securităţii naţionale se circumscrie activităţilor/actelor de „distrugere", „degradare", „aducere în stare de neîntrebuinţare", iar valoarea lezată este „buna desfăşurare a vieţii social-economice", „buna desfăşurare a apărării naţionale". 55. Având în vedere susţinerile autorului excepţiei, Curtea apreciază că analiza criticilor de neconstituţionalitate trebuie circumscrisă elementelor ce compun prima categorie, expuse anterior. 56. (i) Astfel, referitor la termenul „subminare", Curtea reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, acesta se referă la „acţiunea de a submina şi rezultatul ei". „A submina" presupune „a ataca, a lovi (indirect, pe ascuns) pentru a slăbi, a compromite, a zădărnici sau a nimici o acţiune, o realizare". Totodată, Curtea reţine că termenul anterior menţionat este utilizat de legiuitor cu precădere în materie penală. De exemplu, potrivit art. 394 lit. b) din titlul X - Infracţiuni contra securităţii naţionale - al Codului penal, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi „fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului". Infracţiunea de trădare reglementată prin dispoziţiile art. 394 din Codul penal are corespondent în dispoziţiile art. 155 din Codul penal din 1969, cu denumirea marginală „Trădarea". Totodată, Curtea constată că în art. 162 şi art. 165 din Codul penal din 1969 erau reglementate infracţiunile de „Subminarea puterii de stat", respectiv „Subminarea economiei naţionale". 57. În acest context, Curtea constată că subminarea economică, politică sau a capacităţii de apărare reprezintă fapte de natură a dezorganiza sistemul economic, politic sau de apărare ori a dezorganiza aparatul de stat. 58. (ii) În ceea ce priveşte noţiunea „sabotaj", Curtea reţine că aceasta era incriminată sub formă de infracţiune în Codul penal din 1969, art. 164, cu denumirea marginală - „Sabotajul" -, dispunând că „Fapta prevăzută în art. 248 alin. 2, dacă este de natură să aducă în orice mod atingere securităţii statului, se pedepseşte cu moartea şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii". Curtea observă că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 incriminau „Abuzul în serviciu contra intereselor publice", dispunând, la alineatul 1, că „Fapta funcţionarului care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă avutului obştesc, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani", iar la alineatul 2 că „Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut ca urmare o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145, ori a produs o pagubă importantă economiei naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii". Astfel, Curtea reţine că infracţiunea de sabotaj se referea şi era analizată exclusiv în legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu. Totodată, Curtea reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, acţiunea de „sabotaj" presupune acea „acţiune având ca scop împiedicarea bunului mers al unei activităţi, în special frânarea desfăşurării normale a unui proces de producţie". 59. În continuare, Curtea constată că această infracţiune a fost abrogată prin art. 2 din Decretul-lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990 privind abrogarea şi modificarea unor dispoziţii din Codul penal şi din Codul de procedură penală al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Potrivit art. 2, „sînt şi rămîn abrogate următoarele dispoziţii din Codul penal: art. 164 (sabotajul), [...]". Ulterior, Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, la art. 3 lit. f) făcând referire la noţiunea de „sabotaj". 60. Având în vedere succesiunea în timp a acestor acte normative, Curtea observă, că, ulterior abrogării infracţiunii de sabotaj, legiuitorul a făcut referire la această noţiune şi în alte acte normative. Exemple în acest sens sunt pct. 22 din anexa nr. 2 la Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 27 iunie 2006; art. 2 lit. k) şi art. 99 lit. j) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012; art. 4 lit. a) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002; art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 244/2000 privind siguranţa barajelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 4 februarie 2002. 61. (iii) În ceea ce priveşte sintagma „orice alte acţiuni", Curtea apreciază că aceasta se referă la orice formă/modalitate de manifestare care nu se circumscrie activităţilor/actelor de „subminare" şi „sabotaj" şi care are ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului sau poate aduce atingere capacităţii de apărare a ţării. 62. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. Complexul de activităţi derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. 63. Aşa fiind, scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţilor procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. 64. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). 65. Aşa fiind, Curtea constată că, în ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii naţionale, legiuitorul a avut în vedere sensul comun al termenilor „subminare" şi „sabotaj". 66. În ceea ce priveşte scopul urmărit/valoarea lezată prin acţiunile întreprinse, se observă că acestea sunt, potrivit textului de lege criticat, „înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului", „atingerea capacităţii de apărare", „alte asemenea interese ale ţării". 67. (iv) Referitor la sintagma „instituţiilor democratice ale statului", Curtea observă că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, „România este stat de drept, democratic (...)". Totodată, potrivit art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", iar, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". 68. Curtea constată că, în esenţă, instituţiile democratice ale statului sunt acele instituţii care prin exercitarea atribuţiilor ce le revin concură la respectarea şi dezvoltarea democraţiei în cadrul statului de drept. Astfel, pe lângă instituţiile ce se încadrează într-una dintre cele trei puteri ale statului (de exemplu, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecătoreşti etc.), în categoria instituţiilor democratice ale statului sunt incluse şi acelea care, deşi nu pot fi încadrate ca aparţinând vreuneia dintre acestea, îşi aduc aportul în consolidarea democraţiei (de exemplu, Curtea Constituţională). 69. (v) Referitor la sintagma „capacitate de apărare a României", Curtea observă că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „capacitate" reprezintă „posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva"; „apărare" reprezintă „acţiunea de a (se) apăra"; „apăra" presupune „a interveni în ajutorul cuiva sau a ceva pentru a-l susţine împotriva unei acţiuni ostile", „a păzi un teritoriu", „a menţine o poziţie prin luptă", „a se împotrivi unui atac, unei acţiuni ostile". 70. Curtea a statuat că „apărarea ţării" presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343). Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 6 din Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 7 iulie 1994, „Sistemul naţional de apărare cuprinde: conducerea, forţele, resursele şi infrastructura teritorială". Plecând de la aceste premise, Curtea apreciază că sintagma „capacitatea de apărare a ţării" presupune existenţa neştirbită a acestor elemente. Astfel, a aduce atingere capacităţii de apărare a ţării presupune orice acţiune care este susceptibilă de a afecta în mod negativ oricare dintre componentele care stau la baza acesteia. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că sintagmele „instituţiile democratice ale statului" şi „capacitate de apărare", conţinute de dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, deşi nu sunt definite expres, sunt determinabile, putându-se stabili sfera de cuprindere a acestora. 71. (vi) În ceea ce priveşte sintagma „altor asemenea interese ale ţării", Curtea observă că, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 46-53, şi Decizia nr. 451 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 25 iulie 2018, paragrafele 72-83), a constatat că noţiunii de „securitate naţională" nu i se poate atribui o definiţie, aceasta fiind un concept plurivalent, cu implicaţii în varii domenii. Curtea a constatat că există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare, este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care conceptul este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite (Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 28). În acest context, Curtea observă că noţiunea de „interes al ţării" nu beneficiază de o definiţie la nivel legislativ sau constituţional. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a apreciat, de exemplu, că dezideratul de aderare a României la structurile euroatlantice este legitimat de interesul ţării (a se vedea Decizia 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003). 72. Pe de altă parte, Curtea observă că, la nivel constituţional, legiuitorul constituant a utilizat termenul de „interes naţional", Legea fundamentală făcând referire la acest concept după cum urmează: art. 87 alin. (1) dispune că „Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-ministrului, în alte situaţii", art. 90 dispune că „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional", art. 135 alin. (2) lit. b) şi d) prevede că statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, precum şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional, art. 136 alin. (3) se referă la „apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional". Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că cele două noţiuni - „interes al ţării" şi „interes naţional" - sunt echivalente din punct de vedere semantic şi au aceeaşi sferă de cuprindere. Curtea constată că „interesul ţării"/„interesul naţional" reprezintă el însuşi un concept plurivalent, care nu comportă o definiţie abstractă, ci se determină prin circumstanţierea elementelor ce îl compun. 73. În acest context, Curtea constată că, în ceea ce priveşte materia activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul trebuie să reglementeze cu atenţie sfera elementelor a căror afectare determină existenţa unei ameninţări la adresa securităţii naţionale. Acestea, în condiţiile imposibilităţii definirii obiective, trebuie să poată fi cel puţin determinabile prin stabilirea concretă a elementelor componente. Pe de altă parte, Curtea constată că noţiunea de „securitate naţională" este indisolubil legată de elementele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, sfera de cuprindere a acestei noţiuni fiind determinată şi de acestea. Or, în ceea ce priveşte dispoziţia de lege criticată, Curtea constată că legiuitorul a ales să utilizeze o noţiune - „interese ale ţării" - a cărei sferă de cuprindere necesită ea însăşi identificarea elementelor ce o compun. Cu alte cuvinte, legiuitorul a ales să determine limitele unei noţiuni generice prin utilizarea unei alte noţiuni care este caracterizată, de asemenea, prin generalitate. 74. În continuare, Curtea constată că în cadrul sintagmei criticate legiuitorul utilizează adjectivul „asemenea", care are semnificaţia de „asemănător; care seamănă cu cineva sau cu ceva". Astfel, Curtea apreciază că din modul de redactare rezultă că sintagma criticată trebuie analizată şi în corelaţie cu sintagma „capacităţii de apărare". 75. Curtea constată că noţiunea de „capacitate de apărare a ţării" are o sferă de cuprindere care înglobează elementele necesare definirii şi determinării ei. Cu alte cuvinte, activităţile prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 care pot aduce atingere capacităţii de apărare presupun în mod necesar posibilitatea producerii unui efect negativ cel puţin asupra unui element dintre cele care concură la definirea şi determinarea „capacităţii de apărare". Or, acest fapt presupune că toate elementele care ţin de capacitatea de apărare sunt în sfera de cuprindere a acestei noţiuni, neputându-se poziţiona în cadrul „altor interese ale ţării". 76. Aşa fiind, Curtea apreciază că folosirea adjectivului „asemenea" este utilizată de legiuitor pentru a sublinia, eventual, o altă caracteristică a „intereselor ţării". Curtea apreciază că acest lucru presupune că există deja o clasificare a „intereselor ţării", „instituţiile democratice ale statului" şi „capacitate de apărare" aparţinând aceleiaşi categorii, astfel că folosirea sintagmei „altor asemenea interese ale ţării" ar determina aplicarea celorlalte elemente conţinute de această categorie. Or, o astfel de clasificare nu există la nivel legislativ, pentru a putea fi aplicată în coroborare cu dispoziţiile de lege criticate. Totodată, Curtea apreciază că determinarea conţinutului unei astfel de categorii nu poate fi realizată nici prin coroborarea anumitor dispoziţii legislative. Astfel, conţinutul şi limitele sintagmei „altor asemenea interese ale ţării" rămân la libera apreciere a organului abilitat să aplice legea, în/din această categorie putând fi, astfel, introduse sau excluse elemente, care, deşi se circumscriu „intereselor ţării", nu pot fi cunoscute de destinatarul normei. 77. Pe de altă parte, Curtea reţine că analiza existenţei ameninţărilor la adresa securităţii naţionale a României, în cazul dispoziţiei de lege criticate, trebuie să se realizeze prin corelarea formei/modalităţii de manifestare a activităţilor prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 cu scopul urmărit/valoarea lezată prin acea activitate. 78. Astfel, forma/modalitatea de manifestare a activităţilor prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 rămâne fără semnificaţie, din perspectiva existenţei unei ameninţări la adresa securităţii naţionale, dacă nu este realizată cu scopul de a înlătura prin forţă instituţiile democratice ale statului sau dacă nu poate aduce atingere capacităţii de apărare a ţării. Acest lucru nu semnifică însă că faptele respective nu pot intra sub incidenţa răspunderii penale sau a altor forme de răspundere. 79. În acest context, Curtea reiterează cele reţinute în Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018. Cu acel prilej, instanţa de contencios constituţional a constatat că modul de reglementare a sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, determină o sferă largă de aplicare a acesteia, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, art. 26 referitor la viaţa privată şi art. 53 care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Curtea a reţinut că, din analiza dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1991, ameninţările la adresa securităţii naţionale sunt privite fie din perspectiva faptelor concrete săvârşite de către o persoană, fie din perspectiva subiectului care poate suferi o vătămare/atingere ca urmare a unei fapte. Astfel, se poate afirma că ameninţările la adresa securităţii naţionale se obiectivizează, pe de-o parte, în acele acţiuni/fapte care, indiferent de făptuitor, prin efectul lor sunt prezumate absolut a avea un impact direct asupra societăţii, în ansamblu, şi, pe de altă parte, în acele acţiuni/fapte care prin efectul lor au un impact direct asupra anumitor persoane determinate şi un impact mediat asupra societăţii, în ansamblu. Curtea a reţinut că, în esenţă, ameninţările la adresa securităţii naţionale menţionate în art. 3 din Legea nr. 51/1991 pot fi circumscrise fie din perspectiva faptelor concrete săvârşite de către o persoană, fie din perspectiva subiectului care poate suferi o vătămare/atingere ca urmare a unei fapte. 80. Or, Curtea constată că sfera de cuprindere a sintagmei „altor asemenea interese ale ţării" rămâne la libera apreciere a organului abilitat să aplice legea, fără a putea fi circumstanţiată de destinatarul normei. Astfel, prin corelarea între forma/modalitatea de manifestare a activităţilor prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 cu scopul urmărit/valoarea lezată prin acea activitate, în acest caz posibilitatea aducerii atingerii „altor interese ale ţării", nu se mai poate determina limita de aplicare a dispoziţiei de lege criticate. Caracterul deschis al sintagmei criticate determină posibilitatea introducerii sau excluderii de elemente în/din această categorie, acţiune care se răsfrânge şi asupra limitelor de aplicare a dispoziţiei de lege criticate. În acest mod, limitele de aplicare a dispoziţiei de lege criticate nu mai pot fi cunoscute de destinatarii normei, care, astfel, nu îşi pot corecta conduita şi nu pot fi capabili să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. 81. Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi cetăţenilor o indicaţie adecvată cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt împuternicite să recurgă la măsura supravegherii tehnice. 82. Având în vedere aceste aspecte şi caracterul intruziv al activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că este obligatoriu ca acestea să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a drepturilor fundamentale, esenţiale într-un stat de drept, privind viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura măsurilor intruzive reglementate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 48). 83. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, art. 26 referitor la viaţa privată şi art. 53 care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 84. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la aceste dispoziţii, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de aplicare de către instanţa de judecată a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, respectiv a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţii relative, autorul excepţiei urmărind excluderea din dosar a anumitor probe considerate ca fiind obţinute în mod nelegal. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19; Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23; Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14; Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea apreciază că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 85. Curtea constată că, fiind sesizată cu o critică identică referitoare la aceleaşi dispoziţii de lege, a respins excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, de exemplu, prin Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragrafele 21 şi 22, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 16. 86. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lucian Claudiu Mateescu în Dosarul nr. 345/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării", cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, este neconstituţională. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu