Decizia Nr.819 din 21.06.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 alin. 1 şi 4 din Codul familiei, excepţie ridicată de Eduard Coşa în Dosarul nr. 1.817/180/2010 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă.La apelul nominal, lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza se află în stare de judecată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 27 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.817/180/2010, Judecătoria Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 alin. 1 şi 4 din Codul familiei, excepţie ridicată de Eduard Coşa într-un proces de divorţ.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 42 alin. 1 din Codul familiei sunt neconstituţionale, întrucât prin audierea unui minor care nu are capacitatea deplină de exerciţiu se va crea întotdeauna o imagine deformată a interesului minorului prin influenţa pe care o poate avea unul dintre părinţi asupra acestuia la data când este audiat, aducându-se atingere egalităţii de şanse în faţa judecătorului la administrarea de probe.În ce priveşte alin. 4 al aceluiaşi articol, autorul excepţiei arată că acest text de lege dă posibilitatea fraudării şi încălcării dreptului minorului la o pensie de întreţinere cel puţin egală cu venitul pe care îl realizează părintele obligat la plata acesteia.Judecătoria Bacău - Secţia civilă nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 42 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut: „Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta, dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.“; [...]Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 48 referitor la protecţia familiei şi art. 49 referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor. Este invocată şi încălcarea art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea abuzului de drept.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:Potrivit art. 42 alin. 1 din Codul familiei, chiar dacă nu există o cerere expresă a soţilor, instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe prin hotărârea de divorţ şi asupra încredinţării copiilor minori care nu pot fi lăsaţi fără îngrijire şi întreţinere, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acţiuni, ceea ce nu ar fi în interesul acestora.Orice hotărâre judecătorească pronunţată de către instanţă în procedura de desfacere a căsătoriei prin divorţ va ţine seama de interesul superior al copilului. În acest sens sunt şi prevederile de lege criticate cu privire la ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani în vederea pronunţării unei hotărâri de încredinţare a acestuia unuia dintre părinţi, cele referitoare la învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea lui, precum şi la contribuţia fiecărui părinte la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.Aşadar, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care-l privesc, acest interes fiind ridicat la rang de principiu atât prin normele naţionale (Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 2), cât şi prin normele internaţionale (Convenţia cu privire la drepturile copilului, art. 3).Cu privire la respectarea acestui principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo - Zenaide contra României, a stabilit că judecătorul este obligat ca la soluţionarea cererilor accesorii divorţului, cum ar fi cea referitoare la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, folosinţa locuinţei, să ţină seama de interesele minorilor care atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, iar copiii nu sunt suficient de maturi pentru a-şi exprima ei înşişi în mod clar propriile preferinţe, interesele superioare ale acestora să fie promovate.Pentru stabilirea interesului superior al minorului în cazul încredinţării acestuia la divorţ sunt avute în vedere vârsta copilului, posibilităţile părinţilor de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul acestora faţă de minor, precum şi al minorului faţă de ei, grija manifestată de părinţi faţă de copil în timpul convieţuirii lor şi, nu în ultimul rând, opţiunea exprimată de acesta la audierea în instanţă, în condiţiile legii.Faptul încredinţării copilului unuia dintre părinţi, chiar dacă acesta are mijloace materiale suficiente, nu îl scuteşte pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestuia.Această soluţie se impune întrucât ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor. Astfel, potrivit art. 97 alin. 1 din Codul familiei, „Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori adoptaţi.[... ]“. Totodată, potrivit art. 101 din acelaşi cod, „Părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului.Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui[... ]“, iar art. 107 alin. 2 şi 3 din acelaşi act normativ stabileşte faptul că minorul este întreţinut de părinţii săi chiar „dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinţii au îndatorirea să asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de părinţi minorului, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se vor stabili de instanţa judecătorească cu ascultarea autorităţii tutelare.“În aceste condiţii, nu se poate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.De altfel, art. 42 alin. 1 din Codul familiei a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi ale art. 49 alin. (1) din Legea fundamentală. Astfel, prin Decizia nr. 20 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 5 februarie 2010, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate referitoare la acest text de lege, a reţinut că art. 42 alin. 1 din Codul familiei nu aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 49 alin. (1) relative la protecţia copiilor şi a tinerilor.Atât considerentele, cât şi soluţia deciziei menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a reconsidera această jurisprudenţă.Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 alin. 1 şi 4 din Codul familiei, excepţie ridicată de Eduard Coşa în Dosarul nr. 1.817/180/2010 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 iunie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Maria Bratu