DECIZIE Nr. 30
din 2 iunie 2008
privind aplicarea
dispozitiilor art. 66 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara
internationala în materie penala, referitor la emiterea mandatului de urmarire
internationala în vederea extradarii
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 230 din 8 aprilie 2009
Dosar nr. 13/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind aplicarea
dispoziţiilor art. 66 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala
în materie penala, referitor la emiterea mandatului de urmarire internationala
în vederea extradarii.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că
emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării, nefiind o procedură
jurisdicţională, nu necesită să fie dispusă prin încheiere, iar în cazul în
care totuşi s-a pronunţat o astfel de încheiere, împotriva acesteia nu există
cale de atac.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
In legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 661 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a constatat că
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar referitor la emiterea
mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării.
Astfel, unele instanţe au considerat că asupra propunerii
procurorului de a emite mandatul de urmărire internaţională în vederea
extrădării instanţa se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică sau în
camera de consiliu, cu sau fără participarea procurorului ori a apărătorului
persoanei căutate, fără a admite însă existenţa vreunei căi de atac.
Alte instanţe, în aceeaşi
materie, s-au pronunţat în camera de consiliu, cu sau fără participarea
procurorului, cu sau fără participarea apărătorului persoanei căutate, printr-o
încheiere, cu menţiunea că aceasta este supusă căii de atac a recursului, fie
„în 24 de ore de la pronunţare pentru procuror", fie „în termen de 24 de
ore de la pronunţare" sau doar cu menţiunea imprecisă „cu recurs".
In fine, alte instanţe au apreciat că, dimpotrivă,
recursul exercitat împotriva acestor încheieri este inadmisibil, deoarece nici
legea specială (art. 661 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr.
224/2006), şi nici normele generale de drept penal nu prevăd o procedură
jurisdicţională în această materie.
Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport
cu dispoziţiile aplicabile, se constată următoarele:
Prin art. 661 alin.
(1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.
224/2006, se prevede că „în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau
de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori
condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul
de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea
procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un
mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canale specifice".
In continuare, prin alin. (2), (3) şi (4) ale aceluiaşi
articol se mai prevede că „mandatul de urmărire internaţională în vederea
extrădării conţine toate elementele necesare identificării persoanei urmărite,
o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a
faptelor", că „mandatul de urmărire internaţională poate conţine şi
cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în condiţiile prevăzute
la art. 68", precum şi că „semnalarea introdusă în Sistemul Informatic
Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internaţională în vederea
extrădării".
Pe de altă parte, activitatea procesuală şi procedurală
de punere în executare a privării de libertate, ca măsură preventivă sau
privativă, a învinuitului, inculpatului sau condamnatului care se află pe
teritoriul României este reglementată prin norme de drept pozitiv ce aparţin
atât procedurii penale, cât şi unor legi speciale (Legea nr. 275/2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal şi altele).
Dar mandatul de arestare preventivă sau cel de
executare a pedepsei închisorii, prin care judecătorul delegat ordonă şi
împuterniceşte organele de poliţie şi Administraţia Penitenciarelor să caute pe
teritoriul naţional şi să încarcereze persoana menţionată, devine inoperant în cazul în care aceasta a
părăsit România.
Caracterul executoriu al încheierii
prin care s-a dispus arestarea preventivă şi al hotărârilor definitive de
condamnare la pedeapsa închisorii impune ca acestea să fie puse în aplicare şi
în afara ţării, în baza tratatelor şi convenţiilor internaţionale şi europene
privind cooperarea internaţională în materie penală.
In acest sens, în situaţia în care nu se cunoaşte
statul străin pe teritoriul căruia se află persoana căutată, procurorul, la
sesizarea organelor de poliţie, va propune aceleiaşi instanţe care a dispus
luarea măsurii arestării preventive sau condamnarea la pedeapsa închisorii să
emită un alt mandat, respectiv de urmărire internaţională în vederea
extrădării.
Or, emiterea mandatului de urmărire internaţională are
o reglementare strictă, cu caracter special şi imperativ, prevăzută în
dispoziţiile art. 661 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr.
224/2006.
Este de observat, în acest sens, că mandatul astfel
emis are semnificaţia juridică a unei „decizii judiciare", ca şi mandatul
european de arestare, şi reprezintă „autorizarea" prin care magistratul
român împuterniceşte Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională pentru
a-l localiza în teritoriul statelor străine pe cel căutat de autorităţile
româneşti în vederea ducerii la îndeplinire a mandatului de executare a
pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă.
Ca urmare, mandatul emis în acest context constituie
actul procedural prin care este continuată executarea hotărârilor (încheieri şi
hotărâri definitive) pronunţate de instanţele judecătoreşti şi în afara
teritoriului naţional de către alţi subiecţi oficiali.
Rezultă deci că legiuitorul, reglementând prin lege
specială posibilitatea emiterii mandatului de urmărire internaţională,
abilitează judecătorul cu dreptul de dispoziţie, în sensul ca, după verificarea
condiţiilor şi competenţelor legale, să poată emite sau să refuze acest act
specific în cadrul cooperării judiciare internaţionale, ceea ce face inutilă şi
inoportună reluarea unei alte proceduri jurisdicţionale atât timp cât dispoziţia
de arestare a parcurs etapele în care s-a asigurat dreptul la apărare şi la
exercitarea căilor de atac.
Aşa fiind, în raport cu caracterul special al acestei
proceduri de emitere a mandatului de urmărire internaţională, nu se poate
considera că emiterea acestuia ar trebui dispusă în cadrul unei judecăţi
prealabile finalizate prin încheiere, cu sau fără participarea procurorului şi
a apărătorului persoanei căutate, cu eventuala recunoaştere a posibilităţii
recurării acesteia, pentru că ar însemna să se adauge
la lege, ceea ce nu este admisibil.
In aceste condiţii, procedura emiterii mandatului de
urmărire internaţională prevăzută de art. 661 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin
Legea nr. 224/2006, nu poate fi considerată decât o procedură
administrativ-jurisdicţională.
In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile
art. 661 alin. (1)
din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se
interpretează în sensul că emiterea mandatului de urmărire internaţională în
vederea extrădării nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură
jurisdicţională.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Dispoziţiile art. 661 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, se
interpretează în sensul că:
Emiterea mandatului de urmărire internaţională în
vederea extrădării nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură
jurisdicţională.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei