Decizia Nr.453 din 04.07.2018

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2-5 şi pct. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.2. Cu Adresa nr. 488 din 8 iunie 2018, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 5 din 8 iunie 2018 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a sesizat instanţa constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.474 din 11 iunie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 878A/2018.3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, formulează critici de neconstituţionalitate intrinsecă prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii.4. Astfel, cu privire la articolul unic pct. 5 din legea supusă controlului, prin care este introdus art. 38¹ în Legea nr. 254/2013 şi care vizează „regimul detenţiei la domiciliu", contrar denumirii („regimul detenţiei la domiciliu") şi contrar exigenţelor constituţionale privind previzibilitatea legii, nu cuprinde o reglementare propriu-zisă a regimului detenţiei la domiciliu şi a modalităţii de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenţie la domiciliu. Unica dispoziţie care priveşte regimul detenţiei la domiciliu este inclusă în art. 38¹ alin. (3), prin care se stabileşte că prevederile art. 221 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Or, aplicarea acestor prevederi nu se poate realiza în cursul executării pedepsei, conţinutul lor fiind incompatibil cu domeniul executării pedepselor. În primul rând, prevederile art. 221 din Codul de procedură penală, care reglementează conţinutul măsurii preventive a arestului la domiciliu, stabileşte competenţe pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa învestită cu judecarea cauzei, nici judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară şi nici instanţa învestită cu judecarea cauzei neputând prelua competenţe în cursul executării pedepsei. În al doilea rând, obligaţia prevăzută în art. 221 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, constând în prezentarea inculpatului în faţa organului de urmărire penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau în faţa instanţei de judecată ori de câte ori este chemat, este intrinsec legată de existenţa unui proces penal pe rol, neputând fi dispusă în cursul executării pedepsei şi neputând fi aplicată în mod corespunzător în cursul executării pedepsei. În al treilea rând, înlocuirea cu măsura arestării preventive, reglementată de asemenea în art. 221 din cod, nu poate fi aplicată în mod corespunzător în cursul executării pedepsei.5. Dispoziţiile articolului unic pct. 5, cu referire la art. 38¹ alin. (1), exceptează de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu persoanele condamnate pentru fapte comise „cu violenţă". Aşa cum s-a susţinut în Hotărârea nr. 2 din 26 aprilie 2018 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referirea la faptele comise „cu violenţă" nu permite identificarea, în mod exact, a sferei faptelor exceptate de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu. Astfel, de exemplu, infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută în art. 371 din Codul penal, se poate săvârşi „prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor", iar referirea la fapte comise „cu violenţă" nu permite desprinderea unei concluzii clare privind includerea sau excluderea faptei prevăzute în art. 371 din Codul penal în/din sfera excepţiilor. În cazul acestei infracţiuni, precum şi în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor. Referirea la faptele comise „cu violenţă" se regăseşte şi la pct. 2, referitor la modificarea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, la pct. 3, referitor la modificarea art. 37 alin. (1) din lege, şi la pct. 4, referitor la modificarea art. 38 alin. (1) din lege, textele menţionate fiind criticabile sub aspectele anterior invocate.6. Dispoziţiile articolului unic pct. 5, cu referire la art. 38¹ alin. (2) din Legea nr. 254/2013, stabilesc că „prevederile alin. (1) se aplică şi persoanelor condamnate care mai au de executat 18 luni până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată din pedeapsa iniţială a închisorii mai mare de un an". Referirea la aplicarea „prevederilor alin. (1)" nu determină cu claritate dacă persoanele condamnate pentru fapte comise „cu violenţă" sunt exceptate sau nu sunt exceptate de la beneficiul dispoziţiilor art. 38¹ alin. (2), textul de lege nu furnizează elemente suficiente cu privire la modul de calcul al fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată, în sensul că nu se precizează care este influenţa dispoziţiilor art. 55¹ referitoare la „compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare" asupra calculului fracţiei minime obligatorii, şi nu reglementează situaţia persoanelor care au de executat mai puţin de 18 luni până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată (de exemplu, persoanele condamnate la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni). De asemenea, plasarea persoanelor condamnate în detenţie la domiciliu, cu 18 luni înainte de împlinirea fracţiei de pedeapsă, reconfigurează instituţia liberării condiţionate, fără ca legiuitorul să fi realizat minime modificări în Codul penal, de natură să asigure corelarea legislaţiei. Astfel, de exemplu, în art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal se prevede că liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis. Practic, în conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal, persoana care se află în executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu nu poate beneficia de liberarea condiţionată.7. Dispoziţiile articolului unic pct. 10, cu referire la art. 97 din Legea nr. 254/2013, modifică procedura de acordare a liberării condiţionate, în contradicţie cu dispoziţiile art. 587 din Codul de procedură penală. Astfel, prin dispoziţiile art. 97 din lege, în forma modificată, competenţa de a dispune liberarea condiţionată este atribuită judecătorului de supraveghere a privării de libertate, iar prin dispoziţiile art. 587 din cod, nemodificate, liberarea condiţionată este menţinută în competenţa instanţei (judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere). Prin modificarea dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013 şi menţinerea dispoziţiilor art. 587 din Codul de procedură penală se creează un paralelism legislativ, încălcându-se art. 1 alin. (5) din Constituţie.8. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, apreciază că dispoziţiile articolului unic pct. 2-5 şi pct. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin neclaritate şi imprecizie, prin omisiunea legiuitorului de a reglementa regimul detenţiei la domiciliu, precum şi prin necorelările şi paralelismele de reglementare în materia liberării condiţionate, încalcă standardele de claritate, precizie, previzibilitate şi coordonare a legislaţiei consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.10. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/6.211 din 22 mai 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.913 din 22 iunie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care arată că aceasta este neîntemeiată. Face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că este dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Ca orice act normativ, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal trebuie să respecte cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice, atribuite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei.11. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că legea dedusă controlului de constituţionalitate răspunde acestor cerinţe. Este clară, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.12. În continuare se arată că, în numeroase cauze, Curtea a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând că, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Aşa cum remarca şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010, „din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă". Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, ca şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a precizat, în mod constant, că Legea nr. 24/2000 nu constituie, în sine, o normă de rang constituţional, chiar dacă nerespectarea prevederilor sale se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016), astfel că nu pot fi absolutizate criteriile stabilite prin Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.13. În sensul celor menţionate, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 36 alin. (1)], pct. 3 [cu referire la art. 37 alin. (1)], pct. 4 [cu referire la art. 38 alin. (1)], pct. 5 (cu referire la art. 38¹) şi pct. 10 (cu referire la art. 97) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal întrunesc exigenţele constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.14. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:15. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile articolului unic pct. 2-5 şi pct. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.16. Autoarea sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii.17. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori." Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, subiect de drept care întruneşte, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titular al sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate.18. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile". Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptată, în procedură normală, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 6 iunie 2018 şi a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii în data de 11 iunie 2018 şi trimisă spre promulgare în data de 16 iunie 2018. Sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 11 iunie 2018, deci în interiorul termenului legal.19. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.20. Analizând criticile de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile articolului unic pct. 5 din legea supusă controlului, prin care este introdus art. 38¹ în Legea nr. 254/2013, referitor la „Regimul detenţiei la domiciliu", Curtea reţine că obiecţia vizează modul defectuos de reglementare, care nu stabileşte regimul detenţiei la domiciliu şi modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenţie la domiciliu şi care, prin trimiterea la prevederile art. 221 din Codul de procedură penală, prevede aplicarea regimului juridic al arestului la domiciliu în cazul detenţiei la domiciliu. Normele criticate au următorul cuprins: „(1) În cazul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de până la un an executarea pedepsei se realizează prin detenţie la domiciliu, cu excepţia persoanelor condamnate pentru fapte comise cu violenţă.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi persoanelor condamnate care mai au de executat 18 luni până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată din pedeapsa iniţială a închisorii mai mare de un an.
(3) Prevederile art. 221 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător."21. Analizând aceste dispoziţii, care prevăd detenţia la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, Curtea observă că ele reglementează condiţiile cumulative în care poate fi dispusă măsura: (i) persoana să fie condamnată la pedeapsa cu închisoarea de până la un an sau, dacă este condamnată la o pedeapsă mai mare, să mai aibă de executat 18 luni până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată, (ii) condamnarea să nu vizeze o faptă comisă cu violenţă, (iii) prevederile art. 221 din Codul de procedură penală referitoare la conţinutul măsurii arestului la domiciliu se aplică în mod corespunzător. 22. În ceea ce priveşte regimul detenţiei la domiciliu, respectiv aplicarea prevederilor procesual penale referitoare la măsura arestului la domiciliu, autoarea sesizării de neconstituţionalitate susţine că aceasta nu se poate realiza în cursul executării pedepsei, conţinutul lor fiind incompatibil cu domeniul executării pedepselor, întrucât stabilesc obligaţii intrinsec legate de existenţa unui proces penal pe rol şi competenţe pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa învestită cu judecarea cauzei. 23. Pentru a se pronunţa cu privire la temeinicia acestor susţineri, Curtea urmează a analiza cadrul normativ existent în materia regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013, regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli privind executarea pedepselor privative de libertate şi sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de lege. Curtea observă că dispoziţiile art. 38¹ din Legea nr. 254/2013, cu denumirea „Regimul detenţiei la domiciliu", completează actualul cadru normativ referitor la regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, care prevede regimul de maximă siguranţă (art. 34), regimul închis (art. 36), regimul semideschis (art. 37) şi regimul deschis (art. 38). În temeiul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabileşte de către comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din: directorul penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor şi şeful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau biroului asistenţă psihosocială. Decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se comunică persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a termenului de exercitare a acesteia. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, în temeiul art. 39 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, potrivit art. 39 alin. (10) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Instanţa se pronunţă prin sentinţă definitivă, care se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului [art. 39 alin. (18) şi (19) din Legea nr. 254/2013]. 24. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 221 din Codul de procedură penală referitoare la măsura arestului la domiciliu, la care dispoziţiile art. 38¹ din Legea nr. 254/2013, nou-introduse, fac trimitere, prevăd că această măsură constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată (în funcţie de faza procedurală în care se găseşte cauza) are o serie de competenţe: să dispună prezentarea inculpatului în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată [art. 221 alin. (2) lit. a)], să dispună ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere [art. 221 alin. (3)], să dispună părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului [art. 221 alin. (6)]. 25. Analizând comparativ regimul juridic aplicabil regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate şi regimul juridic aplicabil măsurii arestului la domiciliu, Curtea reţine că măsurile în discuţie au o natură juridică diferită, corespunzătoare etapelor procesului penal în care pot fi dispuse: faza urmării penale sau cea a cercetării judecătoreşti, respectiv faza execuţională a hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare. Dacă în ceea ce priveşte primele două etape procesuale, măsura arestului la domiciliu, cu toate consecinţele sale juridice, poate fi dispusă împotriva persoanei inculpate, care se bucură de prezumţia de nevinovăţie, în etapa executorie a procesului penal, detenţia la domiciliu este o modalitate de executare a pedepsei la care a fost condamnată persoana a cărei vinovăţie a fost stabilită printro hotărâre judecătorească definitivă. Natura juridică distinctă, precum şi calitatea procesuală a persoanei împotriva căreia se dispune determină în sarcina legiuitorului obligaţia de a reglementa în mod riguros regimul juridic propriu fiecăreia dintre cele două măsuri. 26. Or, sub aspectul autorităţii competente să dispună detenţia la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, Curtea constată că, în vreme ce în ipoteza prevăzută de alin. (1) al art. 38¹ din Legea nr. 254/2013, dispoziţiile legale sunt clare, individualizarea realizându-se de instanţa de judecată care pronunţă hotărârea de condamnare la pedeapsa cu închisoarea de până la un an, în ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 38¹ din Legea nr. 254/2013, din coroborarea normelor incidente, nu rezultă cu claritate cine dispune individualizarea executării restului de până la 18 luni până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată din pedeapsa iniţială a închisorii mai mare de un an. Astfel, pe de o parte, Legea nr. 254/2013 reglementează competenţa comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, a judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi a instanţei de judecată - judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, iar pe de altă parte, aceeaşi Lege nr. 254/2013, în art. 38¹ alin. (3), face trimitere la prevederile art. 221 din Codul de procedură penală, stipulând că acestea se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile procesual penale stabilind competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată în materia dispunerii măsurii preventive a arestului la domiciliu. Într-o atare situaţie, reglementarea unor norme imprecise privind dispunerea măsurii detenţiei la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, afectează nu numai caracterul previzibil al legii, ci şi scopul acesteia, acela de a institui măsuri de natură judiciară alternative de executare a pedepsei privative de libertate. 27. Cu privire la modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenţie la domiciliu, prin Decizia nr. 356 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iunie 2018, examinând dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, Curtea a reţinut că „legea prevede, ca modalitate de supraveghere a executării la domiciliu a pedepsei privative de libertate, desemnarea «unor lucrători» de către Ministerul Afacerilor Interne. În condiţiile în care determinarea persoanelor care urmează să fie desemnate pentru a supraveghea persoanele condamnate poate fi realizată prin intermediul normelor metodologice de aplicare a legii, Curtea constată că legea nu determină modalitatea concretă în care acestea îşi vor exercita obligaţia legală în situaţia în care persoana condamnată este obligată să poarte brăţara electronică, care reprezintă un dispozitiv de monitorizare a acesteia într-un regim informatic securizat, şi cu atât mai grav în cazul în care persoana condamnată nu este obligată să poarte brăţara electronică. Astfel, legea nu prevede dacă supravegherea constă în paza efectivă a domiciliului persoanei condamnate, variantă eo ipso absurdă, sau într-o altă modalitate de monitorizare, dar care ar implica instituirea unor obligaţii în sarcina persoanei condamnate prin acte juridice cu caracter infralegal, ceea ce este inadmisibil din perspectiva respectării principiului legalităţii, în componentele sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu răspund exigenţei constituţionale privind previzibilitatea legii, întrucât nu stabilesc modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa la domiciliu, fără brăţară electronică." Curtea apreciază că aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis în analiza constituţionalităţii articolului unic pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, astfel încât concluzia la care a ajuns în prealabil Curtea, respectiv lipsa de previzibilitate a textului legal supus controlului sub aspectul modalităţii de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenţie la domiciliu, se menţine şi în speţa de faţă. 28. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia articolul unic pct. 5, cu referire la art. 38¹ alin. (3) din legea supusă controlului, prin trimiterea la prevederile art. 221 din Codul de procedură penală, nu stabileşte clar în ce condiţii dispoziţiile referitoare la înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive pot fi aplicabile în cursul executării pedepsei, Curtea apreciază că şi aceasta este întemeiată. Astfel, Curtea reţine că alin. (9) al art. 221 prevede că „Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii", iar alin. (11) al aceluiaşi articol stabileşte că „În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege". Or, în cazul detenţiei la domiciliu, ca modalitate de executare a pedepsei privative de libertate, trimiterea la aceste norme determină confuzie cu privire la interpretarea şi aplicarea lor sub aspectul organului competent să verifice periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către condamnat, dacă acesta are sarcina de a sesiza de îndată procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, având în vedere că procesul penal se află în faza de executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare, precum şi sub aspectul autorităţii competente să dispună, în condiţiile prevăzute de lege, înlocuirea detenţiei la domiciliu cu o altă formă de executare a pedepsei, respectiv detenţia în penitenciar. Curtea constată că, sub aspectul înlocuirii măsurilor dispuse, normele cuprinse în art. 221 din Codul de procedură penală au o aplicabilitate strict determinată - arestul la domiciliu, care nu poate fi extinsă prin analogie, „în mod corespunzător", în cazul detenţiei la domiciliu. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile art. 38¹ alin. (3) din lege fac trimitere la soluţii legislative incompatibile cu faza execuţională a procesului penal şi sunt de natură a genera confuzie şi incertitudine cu privire la modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale. 29. Toate aspectele învederate în prealabil demonstrează că dispoziţiile articolului unic pct. 5 din legea supusă controlului, care introduc art. 38¹ în Legea nr. 254/2013, referitor la „Regimul detenţiei la domiciliu", prin modul deficitar şi omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenţiei la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea. Trimiterea la o instituţie juridică deja existentă în Codul de procedură penală, care are o configuraţie de sine stătătoare, incompatibilă cu măsura reglementată prin legea supusă controlului, nu numai că generează confuzie şi echivoc, dar nu poate complini lipsa unui regim juridic corespunzător într-un domeniu în care legiuitorul are obligaţia constituţională de a respecta principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 30. În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile articolului unic pct. 5, cu referire la art. 38¹ alin. (2) din Legea nr. 254/2013, care prevăd că „Prevederile alin. (1) se aplică şi persoanelor condamnate care mai au de executat 18 luni până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată din pedeapsa iniţială a închisorii mai mare de un an", Curtea nu poate reţine lipsa de previzibilitate a textului de lege, care are o aplicabilitate strictă, şi anume executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu se aplică persoanei condamnate, pentru o faptă comisă fără violenţă [efect al trimiterii la alin. (1) al art. 38¹], la o pedeapsă mai mare de un an, dacă restul de executat până la împlinirea fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată este de maximum 18 luni. 31. De asemenea, cu privire la „omisiunea" legiuitorului de a realiza corelarea noilor dispoziţii privind detenţia la domiciliu cu prevederile Codului penal privind liberarea condiţionată, respectiv cu art. 100 alin. (1) lit. b) care prevede că liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, Curtea constată că opţiunea legiuitorului de a păstra nemodificată soluţia legislativă a art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal are drept consecinţă lipsirea persoanei care se află în executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu de la beneficiul liberării condiţionate. O atare opţiune intră însă în marja de apreciere a legiuitorului, care este liber să stabilească termenele şi condiţiile în care pot opera măsurile de individualizare a executării pedepselor, inclusiv a liberării condiţionate. Prin urmare, atâta vreme cât liberarea condiţionată nu este incidentă, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la omisiunea elementelor necesare calculului fracţiei minime obligatorii pentru liberarea condiţionată, respectiv a modului în care sunt incidente dispoziţiile art. 55¹ din Legea nr. 254/2013 referitoare la „Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare" asupra calculului fracţiei minime obligatorii. 32. Cu privire la dispoziţiile articolului unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, Curtea observă că acestea introduc sintagmele „fapte comise cu violenţă" şi „fapte comise fără violenţă", pentru a determina incidenţa sau exceptarea de la executarea pedepsei în regim închis, semideschis, deschis sau în regim de detenţie la domiciliu. Autoarea sesizării susţine că referirea la faptele comise „cu violenţă" nu permite identificarea, în mod exact, a sferei faptelor care atrag sau nu incidenţa diferitelor regimuri de executare a pedepselor privative de libertate. 33. Sub acest aspect, reiterând considerentele Deciziei nr. 356 din 30 mai 2018, precitată, Curtea reţine că această categorie de infracţiuni este vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracţiune cade sub incidenţa normelor care vizează regimurile de executare a pedepselor privative de libertate. Mai mult, aşa cum arată autoarea sesizării, în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, din textul de lege „nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor". Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 nu respectă cerinţele de calitate a legii privind claritatea şi previzibilitatea, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 34. În fine, în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor articolului unic pct. 10, cu referire la art. 97 din Legea nr. 254/2013, Curtea reţine că acestea modifică procedura de acordare a liberării condiţionate, în sensul că „liberarea condiţionată se dispune prin încheiere de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată, la cererea persoanei condamnate, potrivit procedurii prevăzute în prezentul articol". 35. În prezent, art. 97 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că „Liberarea condiţionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală, la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată", iar prin dispoziţiile art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, nemodificate prin legea supusă controlului de constituţionalitate, „Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere". 36. Astfel, sub aspectul competenţei de a dispune liberarea condiţionată, Curtea constată că instituţia este reglementată prin două norme, cu conţinut diferit: pe de o parte, judecătorul de supraveghere a privării de libertate, potrivit art. 97 din Legea nr. 254/2013, în forma modificată prin legea supusă controlului, şi, pe de altă parte, judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, potrivit art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, întrucât dispoziţiile articolului unic pct. 10 din legea supusă controlului introduc o soluţie legislativă care intră în contradicţie cu o normă preexistentă, pe care nu o modifică, Curtea reţine că această împrejurare generează confuzie în procesul de aplicare a legii, încălcând art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate a normei legale. 37. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2-5 şi pct. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu