DECIZIE Nr.
1358 din 21 octombrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din
Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile
administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 761 din 15 noiembrie 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989,
excepţie ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice -
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, în Dosarul nr. 554/118/2010
al Tribunalului Constanţa - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului
Curţii Constituţionale nr. 1.065D/2010.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea dispune a se face apelul si în dosarele nr.
1.070- 1.074D/2010, nr. 1.120-1.170D/2010, nr. 1.244D/2010,
nr. 1.245D/2010, nr. 1.273-1.302D/2010 şi nr. 1.440- 1.500D/2010, având ca
obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit.
a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile
administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22
decembrie 1989, excepţie ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor
Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanta, în dosarele' nr.
2.330/118/2010, nr. 11.506/118/2009, nr.
13.501/118/2009, nr. 7.659/118/2009, nr. 14.415/118/2009, nr. 1.807/118/2010,
nr. 1.655/118/2010, nr. 1.631/118/2010, nr. 1.630/118/2010, nr. 1.632/118/2010,
nr. 14.187/118/2009, nr. 14.371/118/2009, nr. 11.538/118/2009, nr.
12.125/118/2009, nr. 14.338/118/2009, nr. 686/118/2010, nr. 1.628/118/2010, nr.
2.340/118/2010, nr. 2.162/118/2010, nr. 1.993/118/2010, nr. 2.091/118/2010, nr.
2.089/118/2010, nr. 2.066/118/2010, nr. 2.097/118/2010, nr. 1.900/118/2010, nr.
1.627/118/2010, nr. 1.899/118/2010, nr. 506/118/2010, nr. 1.639/118/2010, nr. 1.817/118/2010,
nr. 558/118/2010, nr. 456/118/2010, nr. 557/118/2010, nr. 635/118/2010, nr.
1.811/118/2010, nr. 12.983/118/2009, nr. 13.077/118/2009, nr. 12.979/118/2009,
nr. 13.428/118/2009, nr. 11.031/118/2009, nr. 11.032/118/2009, nr.
1.910/118/2010, nr. 10.947/118/2009, nr. 14.185/118/2009, nr. 14.191/118/2009,
nr. 11.597/118/2009, nr. 78/118/2010, nr. 2.175/118/2010, nr. 1.991/118/2010,
nr. 2.407/118/2010, nr. 2.345/118/2010, nr. 1.985/118/2010, nr. 2.165/118/2010,
nr. 2.417/118/2010, nr. 2.056/118/2010, nr. 1.990/118/2010, nr.
11.252/118/2009, nr. 11.248/118/2009, nr. 14.139/118/2009, nr. 1.868/118/2010,
nr. 13.590/118/2009, nr. 1.462/118/2010, nr. 1.465/118/2010, nr.
13.890/118/2009, nr. 1.473/118/2010, nr. 1.477/118/2010, nr. 249/118/2010, nr.
354/118/2010, nr. 397/118/2010, nr. 1.537/118/2010, nr. 638/118/2010, nr.
1.452/118/2010, nr. 1.455/118/2010, nr. 13.870/118/2009, nr. 1.903/118/2010,
nr. 1.576/118/2010, nr. 1.909/118/2010, nr. 394/118/2010, nr. 14.145/118/2009,
nr. 13.876/118/2009, nr. 14.342/118/2009, nr. 1.472/118/2010, nr.
13.589/118/2009, nr. 1.378/118/2010, nr. 1.375/118/2010, nr. 349/118/2010, nr.
13.879/118/2010, nr. 1.380/118/2010, nr. 12.957/118/2010, nr. 12.729/118/2009,
nr. 2.463/118/2010, nr. 1.905/118/2010, nr. 2.457/118/2010, nr. 12.710/118/2009,
nr. 2.095/118/2010, nr. 27/118/2010, nr. 33/118/2010, nr. 14.410/118/2009, nr.
13.902/118/2009, nr. 13.640/118/2009, nr. 13.641/118/2009, nr. 9.779/118/2009,
nr. 13.897/118/2009, nr. 14.311/118/2009, nr. 1.708/118/2010, nr.
1.756/118/2010, nr. 1.808/118/2010, nr. 14.242/118/2009, nr. 13.078/118/2009,
nr. 13.088/118/2009, nr. 14.241/118/2009, nr. 14.218/118/2009, nr.
2.736/118/2010, nr. 2.916/118/2010, nr. 3.122/118/2010, nr. 10.072/118/2009,
nr. 2.510/118/2010, nr. 2.869/118/2010, nr. 2.915/118/2010, nr. 2.913/118/2010,
nr. 1.629/118/2010, nr. 2.858/118/2010, nr. 1.654/118/2010, nr. 2.235/118/2010,
nr. 2.727/118/2010, nr. 2.729/118/2010, nr. 2.344/118/2010, nr. 29/118/2010,
nr. 2.231/118/2010, nr. 2.420/118/2010, nr. 51/118/2010, nr. 31/118/2010, nr.
11.306/118/2009, nr. 11.303/118/2010, nr. 182/118/2010, nr. 2.301/118/2010, nr.
13.367/118/2010, nr. 11.443/118/2009, nr. 13.363/118/2009, nr. 11.522/118/2009,
nr. 11.312/118/2009, nr. 11.308/118/2009, nr. 2.304/118/2010,
nr. 2.299/118/2010, nr. 2.303/118/2010, nr. 346/118/2010, nr. 2.514/118/2010,
nr. 3.123/118/2010 şi nr. 348/118/2010 ale Tribunalului Constanţa - Secţia
civilă.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea
dosarelor.
Reprezentantul Ministerului Public arată că este de
acord cu conexarea cauzelor.
Curtea, având în vedere identitatea de obiect al
cauzelor, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportate la art.
164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr.
1.070-1.074D/2010, nr. 1.120-1.170D/2010, nr. 1.244D/2010, nr. 1.245D/2010, nr.
1.273-1.302D/2010 şi nr. 1.440-1.500D/2010 la Dosarul nr. 1.065D/2010, care a fost primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii
acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de
respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât
dispoziţiile de lege criticate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia
nr. 1.354 din 20 octombrie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 8 aprilie
2010, 29 martie 2010, 6 aprilie 2010, 23 martie 2010, 1 aprilie 2010, 11 martie
2010, 12 martie 2010, 19 aprilie 2010, 17 martie 2010, 26 martie 2010, 30
martie 2010, 26 aprilie 2010, 20 aprilie 2010 şi 16 aprilie 2010, pronunţate în
dosarele nr. 554/118/2010, nr. 2.330/118/2010, nr.
11.506/118/2009, nr. 13.501/118/2009, nr. 7.659/118/2009, nr. 14.415/118/2009,
nr. 1.807/118/2010, nr. 1.655/118/2010, nr. 1.631/118/2010, nr. 1.630/118/2010,
nr. 1.632/118/2010, nr. 14.187/118/2009, nr. 14.371/118/2009, nr.
11.538/118/2009, nr. 12.125/118/2009, nr. 14.338/118/2009, nr. 686/118/2010,
nr. 1.628/118/2010, nr. 2.340/118/2010, nr. 2.162/118/2010 nr. 1.993/118/2010,
nr. 2.091/118/2010, nr. 2.089/118/2010 nr. 2.066/118/2010, nr. 2.097/118/2010,
nr. 1.900/118/2010 nr. 1.627/118/2010, nr. 1.899/118/2010, nr. 506/118/2010 nr.
1.639/118/2010, nr. 1.817/118/2010, nr. 558/118/2010 nr. 456/118/2010, nr.
557/118/2010, nr. 635/118/2010 nr. 1.811/118/2010, nr. 12.983/118/2009, nr.
13.077/118/2009 nr. 12.979/118/2009, nr. 13.428/118/2009, nr. 11.031/118/2009
nr. 11.032/118/2009, nr. 1.910/118/2010, nr. 10.947/118/2009 nr.
14.185/118/2009, nr. 14.191/118/2009, nr. 11.597/118/2009 nr. 78/118/2010, nr.
2.175/118/2010, nr. 1.991/118/2010 nr. 2.407/118/2010, nr. 2.345/118/2010, nr.
1.985/118/2010 nr. 2.165/118/2010, nr. 2.417/118/2010, nr. 2.056/118/2010 nr.
1.990/118/2010, nr. 11.252/118/2009, nr. 11.248/118/2009 nr. 14.139/118/2009,
nr. 1.868/118/2010, nr. 13.590/118/2009 nr. 1.462/118/2010, nr. 1.465/118/2010,
nr. 13.890/118/2009 nr. 1.473/118/2010, nr. 1.477/118/2010, nr. 249/118/2010
nr. 354/118/2010, nr. 397/118/2010, nr. 1.537/118/2010 nr. 638/118/2010, nr.
1.452/118/2010, nr. 1.455/118/2010 nr. 13.870/118/2009, nr. 1.903/118/2010, nr.
1.576/118/2010 nr. 1.909/118/2010, nr. 394/118/2010, nr. 14.145/118/2009 nr.
13.876/118/2009, nr. 14.342/118/2009, nr. 1.472/118/2010 nr. 13.589/118/2009,
nr. 1.378/118/2010, nr. 1.375/118/2010 nr. 349/118/2010, nr. 13.879/118/2010,
nr. 1.380/118/2010 nr. 12.957/118/2010, nr. 12.729/118/2009, nr. 2.463/118/2010
nr. 1.905/118/2010, nr. 2.457/118/2010, nr. 12.710/118/2009 nr. 2.095/118/2010,
nr. 27/118/2010, nr. 33/118/2010 nr. 14.410/118/2009, nr. 13.902/118/2009, nr.
13.640/118/2009 nr. 13.641/118/2009, nr. 9.779/118/2009, nr. 13.897/118/2009
nr. 14.311/118/2009, nr. 1.708/118/2010, nr. 1.756/118/2010 nr. 1.808/118/2010,
nr. 14.242/118/2009, nr. 13.078/118/2009 nr. 13.088/118/2009, nr.
14.241/118/2009, nr. 14.218/118/2009 nr. 2.736/118/2010, nr. 2.916/118/2010,
nr. 3.122/118/2010 nr. 10.072/118/2009, nr. 2.510/118/2010, nr. 2.869/118/2010
nr. 2.915/118/2010, nr. 2.913/118/2010, nr. 1.629/118/2010 nr. 2.858/118/2010,
nr. 1.654/118/2010, nr. 2.235/118/2010 nr. 2.727/118/2010, nr. 2.729/118/2010,
nr. 2.344/118/2010 nr. 29/118/2010, nr. 2.231/118/2010, nr. 2.420/118/2010 nr.
51/118/2010, nr. 31/118/2010, nr. 11.306/118/2009 nr. 11.303/118/2010, nr.
182/118/2010, nr. 2.301/118/2010 nr. 13.367/118/2010, nr. 11.443/118/2009, nr.
13.363/118/2009 nr. 11.522/118/2009, nr. 11.312/118/2009, nr. 11.308/118/2009 nr. 2.304/118/2010, nr. 2.299/118/2010, nr.
2.303/118/2010 nr. 346/118/2010, nr. 2.514/118/2010, nr. 3.123/118/2010 şi nr.
348/118/2010, Tribunalul Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Constanţa, în cadrul soluţionării unor acţiuni prin care se
solicită plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor
condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora,
pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizează că prevederile de lege criticate
contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 138 alin. (5) potrivit cărora „Nicio
cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de
finanţare", ale art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului de
către Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice, ale art. 148 alin.
(2) privind integrarea în Uniunea Europeană şi ale art. 16 alin. (1)şi (2)
privind egalitatea în drepturi.
1. In ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art.
138 alin. (5) şi ale art. 111 alin. (1), autorul excepţiei de
neconstituţionalitate susţine că impactul financiar asupra bugetului general
consolidat, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, „este deosebit de
important, defavorabil, cu majorări ale cheltuielilor bugetare de stat, cu atât
mai mult cu cât nu se cunoaşte cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate
persoanelor îndreptăţite". Invocă în acest sens Decizia Curţii
Constituţionale nr. 36/1996, precum şi prevederile art. 15 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice. Totodată, arată că proiectul legii în
discuţie a fost transmis Parlamentului spre adoptare de către Guvern, iar
înregistrarea proiectului de lege la Senat, ca primă Cameră sesizată, a avut
loc la data de 21 noiembrie 2007. Expunerea de motive nu a fost însoţită de
fişa financiară a actului normativ, care să aibă în vedere dispoziţiile art. 15
din Legea nr. 500/2002, singura analiză financiară fiind cea prevăzută la
secţiunea a 4-a - Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât
pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, cerinţa constituţională
nefiind respectată, iar legea fiind adoptată la 2 ani de la data analizei ce
cuprindea modificările cheltuielilor bugetare în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011.
Dincolo de faptul că analiza financiară din expunerea
de motive devenise caducă prin trecerea a 2 ani până la adoptare, această
analiză nu satisface, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate,
exigenţele constituţionale şi legale, întrucât are un caracter formal, fără
acoperire reală, estimând că numărul de cereri nu va fi mai mare de 10.000, iar
valoarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate de către instanţele de judecată
pentru prejudiciul material suferit nu va depăşi 33.000 lei de persoană. Or, pe
de o parte, până în luna ianuarie 2010, după 6 luni de aplicare a legii, doar
pe rolul Tribunalului Constanţa există 600 de cauze cu un asemenea obiect,
putându-se estima că numărul va ajunge la 3.600 la sfârşitul perioadei de 3
ani, la nivelul unui singur judeţ, iar pe de altă parte, instanţele
judecătoreşti -în lipsa unor criterii legale de cuantificare a despăgubirilor -
au obligat statul la plata de despăgubiri de zeci de ori mai mari, în valoare
de 600.000 euro.
2. Referitor la încălcarea
dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţie, autorul excepţiei de
neconstituţionalitate arată că art. 104 din Tratatul de la Maastricht,
instituind Uniunea Europeană (tratat care a devenit parte a dreptului intern
„prin Legea nr. 154/2005"), reglementează o anumită disciplină bugetară,
impunând statelor membre o obligaţie generală, aceea de a evita deficitele
publice excesive. Raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut (PIB)
nu trebuie să depăşească „valorile de referinţă" stabilite prin Protocol
(anexă la Tratat), respectiv 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut
sau real şi PIB. Or, având în vedere că prin Legea bugetului de stat pe anul
2010 nr. 11/2010 deficitul bugetar s-a stabilit la 35.024,1 milioane lei şi că
estimarea minimală este de peste 150.000 de cereri de chemare în judecată
(3.600 x 42 judeţe) în cei 3 ani de aplicare şi presupunând că fiecare
beneficiar va primi în medie 30.000 euro, efortul bugetar va fi de 1,5 miliarde
euro anual, respectiv 6 miiiarde lei (aproximativ 1% din PIB). Acoperirea
acestor sume nu se va putea face nici prin alocare de sume suplimentare de la
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, nici prin rectificări
bugetare.
3. Privitor la încălcarea
dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, autorul excepţiei de
neconstituţionalitate arată că prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 221/2009 nu se realizează un tratament juridic unitar pentru
persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri
administrative asimilate acestora, întrucât se produce o inechitate socială a
reparaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral în cadrul aceleiaşi categorii
de beneficiari, în egală măsură având impact moral incontestabil „privarea
de libertate în locuri de detenţie sau pentru efectuarea de cercetări; internarea în spitale de psihiatrie; stabilirea de domiciliu obligatoriu; strămutarea într-o altă
localitate; deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive
politice; exmatricularea din şcoli, licee şi facultăţi; încetarea contractului
de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive
politice". Există o categorie de persoane
care au fost persecutate de regimul politic şi nu au beneficiat până la
apariţia Legii nr. 221/2009 de o minimă reparaţie morală, însă prin
dispoziţiile legale contestate se creează situaţia unei discriminări între cei
condamnaţi politic şi cei supuşi unor măsuri administrative cu caracter
politic, de vreme ce legiuitorul nu face distincţia între situaţia în care s-a
aflat o persoană supusă unui regim de detenţie şi situaţia în care s-a aflat o
persoană asupra căreia s-a luat o măsură administrativă. Totodată, se creează
discriminări între persoanele care au obţinut o minimă reparaţie înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi cele care obţin aceste despăgubiri
după acest moment.
Răspunderea statului trebuie să se facă în acord cu
principiul proporţionalităţii, iar posibilitatea compensării prejudiciului
moral cu o sumă de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu
atât a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i
procura satisfacţia de ordin moral, susceptibilă mai mult de o recunoaştere a
însăşi măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit de
legiuitorul român atât prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 214/1999, cât şi prin Legea nr. 221/2009.
In final arată că, referitor la daunele morale în
general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede
art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie
moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală,
invocând, cu titlu de exemplu, „Cauza Ţarălungă, Cauza Temeşan sau Cauza
Oancea".
Tribunalul Constanţa - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
In acest sens arată că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu generează
discriminări, însă acestea ar putea fi produse de hotărârile judecătoreşti ce
vor fi pronunţate în aplicarea acestei legi, în lipsa unor criterii de
cuantificare a prejudiciului moral suferit de persoana vizată, prejudiciu care
a fost lăsat de legiuitor la pura apreciere a judecătorului, astfel că lipsa de
predictibilitate a practicii judiciare ar putea genera discriminări.
Potrivit prevederilor art. 30
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului, în
punctele sale de vedere, apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt
constituţionale. In acest sens arată că reglementarea dedusă controlului de
constituţionalitate se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în
ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate
raportată la dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, apreciază că
acestea privesc stabilirea surselor de finanţare, iar în baza acestui principiu
constituţional, legile privind finanţele publice conţin prevederi care asigură
luarea măsurilor necesare pentru aplicarea efectivă a acestuia în activitatea
legislativă şi executivă. Astfel, în vederea respectării repartizării veniturilor
şi a cheltuielilor, garanţie a asigurării echilibrului bugetar, Legea nr.
500/2002 instituie obligaţia ca - în cazul în care se fac propuneri de
elaborare a unor acte normative a căror aplicare atrage după sine micşorarea
veniturilor sau majorarea cheltuielilor stabilite prin bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale - iniţiatorii,
împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, să prevadă şi mijloacele necesare acoperirii golurilor
de venituri şi sporul de cheltuieli, prin elaborarea fişei financiare care
însoţeşte expunerea de motive, iar expunerea de motive la Legea nr. 221/2009
conţine explicaţii privind impactul financiar asupra bugetului general
consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (5
ani).
Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 faţă de dispoziţiile art. 148 alin.
(2) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că nu se poate reţine
încălcarea regulilor constituţionale care consacră prioritatea reglementărilor
comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării Curţii
Constituţionale, aveau următoarea redactare:
- Art. 5 alin. (1) lit. a): „(1)
Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6
martie 1945- 22
decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter
politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii
acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată,
în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea
statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine
seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul
Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6
martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în
prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările
ulterioare;".
Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I
pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din
titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispoziţiile modificatoare având
următoarea redactare:
„Art. I. - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din
11 iunie 2009, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se
modifică şi va avea următorul cuprins:
«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul
moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit
condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro
pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro
pentru descendenţii de gradul al II-lea;»".
Curtea constată că art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 modifică şi completează dispoziţiile de lege
criticate, prin introducerea a trei puncte ce stabilesc plafoane maxime ale
cuantumului despăgubirilor, iar fraza a doua a art. 5 alin. (1) lit. a) din
lege a fost preluată şi completată prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 62/2010 referitor la introducerea unui nou alineat al art. 5,
şi anume alin. (11),
cu următorul conţinut: „(11) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1),
instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea,
durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la
condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social,
precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive
politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi
celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de
luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni
săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din
motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au
participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a
regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dispoziţiile de modificare şi de
completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de
bază, identificându-se cu acesta.
Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.
III/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, instanţa
de contencios constituţional a statuat că, în cazul în care, după invocarea
unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti,
prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituţională
se pronunţă asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa
redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea modificată este, în
principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.
Or, Curtea observă că dispoziţiile art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate
prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, cuprind
două soluţii legislative distincte, şi anume: pe de-o parte, teza întâi privind
acordarea unor despăgubiri (soluţie legislativă preluată şi de dispoziţiile
modificatoare), iar pe de altă parte, teza a doua, adică pct. 1-3 ale lit. a),
referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri (soluţie legislativă
introdusă prin dispoziţiile modificatoare).
Intrucât în cauza de faţă autorul excepţiei de
neconstituţionalitate critică soluţia legislativă de acordare a despăgubirilor [soluţie cuprinsă şi de
dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma
anterioară modificării], Curtea constată că obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie, aşadar, numai dispoziţiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, care au următorul cuprins: „(1) Orice persoană care a
suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după
decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al
II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la
data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
De altfel, cea de-a doua soluţie legislativă cuprinsă
în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art.
I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 - adică pct. 1-3
referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată
neconstituţională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nepublicată la
data pronunţării prezentei decizii, prin care Curtea Constituţională a admis
excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a
constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu
criticile formulate.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în
calitate de autor al excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că textul de
lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2)
privind egalitatea în drepturi, ale art. 111 alin. (1) privind informarea
Parlamentului de către Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice,
ale art. 138 alin. (5) potrivit cărora „Nicio cheltuială bugetară nu poate
fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare" şi ale art. 148 alin.
(2) privind integrarea în Uniunea Europeană.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea constată următoarele:
1. Cu privire la
constituţionalitatea procesului legislativ de
adoptare a Legii nr. 221/2009
Curtea observă că proiectul de lege privind
condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora,
pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al cărui iniţiator este
Guvernul, a fost transmis Senatului, ca primă Cameră sesizată, la data de 20
noiembrie 2007 şi a fost adoptat de acesta la data de 12 mai 2008. Proiectul de
lege adoptat de Senat a fost transmis Camerei Deputaţilor la data de 17 iunie
2008, fiind adoptat de aceasta, în calitate de Cameră decizională, la data de
12 mai 2009.
Potrivit fişei proiectului de lege, acesta a fost
însoţit de expunerea de motive şi de avizul favorabil al Consiliului
Legislativ.
Legea privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind
adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin.
(1) din Constituţie, şi nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din
Constituţie.
2. In ceea ce
priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111
alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie
Curtea constată că această critică este neîntemeiată,
deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa,
obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor
bugetare, prevăzută de art. 138 alin. (5) din Constituţie, constituie un aspect
distinct faţă de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere
bugetar. Astfel, prin Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că
stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa
astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de
imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter
constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce
priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.
Totodată, dacă s-ar reţine că lipsa precizării exprese
a sursei de finanţare presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare,
aceasta ar echivala cu o prezumţie fără suport constituţional, ceea ce este
inadmisibil. Prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a
statuat că finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare
alocate în buget şi că majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin
suplimentarea alocaţiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
Guvernului, fie prin rectificare bugetară.
De asemenea, Curtea reţine că, în cadrul raporturilor
constituţionale dintre Guvern şi Parlament, problemele referitoare la
fundamentarea şi susţinerea unor reglementări în diferite domenii de activitate,
cu implicaţii financiare profunde, au o semnificaţie aparte. Astfel, potrivit
art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, „In cazul în care o
iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este
obligatorie."
In conformitate cu art. 30
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Proiectele de acte
normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de
motive - în cazul
proiectelor de legi şi al propunerilor legislative [...]".
In cazul de faţă, Curtea observă că Guvernul şi-a
exercitat iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege, însoţit
de expunerea de motive, care, la secţiunea a 4-a - Impactul
financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru
anul curent, cât şi pe termen lung, conţine informaţii referitoare la efectele financiare asupra
bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor
bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări. Pe
de altă parte, aşa cum menţiona şi Avocatul Poporului în punctul de vedere
transmis Curţii Constituţionale, Legea nr. 500/2002 instituie obligaţia ca, în
cazul în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative a căror
aplicare atrage după sine micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor
stabilite prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale, iniţiatorii, împreună cu Ministerul Finanţelor
Publice, să prevadă şi mijloacele necesare acoperirii golurilor de venituri şi
sporul de cheltuieli prin elaborarea fişei financiare care însoţeşte expunerea
de motive. Or, expunerea de motive a Legii nr. 221/2009 conţine explicaţii
privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen
scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (5 ani).
Prin urmare, Curtea constată că au fost îndeplinite
cerinţele prevăzute de art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie
în ceea ce priveşte adoptarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în
perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei de
neconstituţionalitate în sensul că analiza Guvernului cuprinsă în expunerea de
motive este nerealistă, deoarece estimează că numărul de cereri nu va fi mai
mare de 10.000 (în realitate, doar pe rolul Tribunalului Constanţa existând 600
de cauze cu un asemenea obiect, numărul urmând să ajungă la 3.600, la sfârşitul perioadei de 3 ani), iar
valoarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate de către instanţele de judecată
nu va depăşi 33.000 lei de persoană (în realitate, instanţele judecătoreşti
acordând despăgubiri de zeci de ori mai mari, în valoare de 600.000 euro),
Curtea constată că acestea nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a
legii, întrucât evaluarea preliminară a impactului financiar este realizată, în
mod firesc, de iniţiatorul proiectului de act normativ, fără ca instanţa de
contencios constituţional să poată verifica certitudinea datelor cuprinse în
această evaluare.
3. Referitor la
pretinsa încălcare a „art. 104 din Tratatul de la Maastricht"
Curtea observă, în primul rând, că începând cu 1
decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
dispoziţiile art. 104 din Tratatul de la Maastricht privind evitarea
deficitelor publice excesive au fost preluate în art. 126 (ex-art. 104 TCE) din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidată,
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010.
In al doilea rând, Curtea reţine că art. 148 alin. (2)
din Constituţie consacră principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de
dreptul intern, întrucât prevede că „tratatele
constitutive ale Uniunii Europene" şi „celelalte
reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu" au prioritate faţă de „dispoziţiile
contrare din legile interne".
Curtea constată că nu este competentă să analizeze
conformitatea unei prevederi din dreptul naţional cu dispoziţii din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 alin. (2) din
Constituţie, astfel cum solicită autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
Critica priveşte astfel aspecte ce ţin de aplicarea legii, ceea ce nu intră în
competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, ci a instanţelor
judecătoreşti, care, din oficiu sau la cererea părţii, pot formula o întrebare
preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit art. 267
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. In acelaşi sens s-a
pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie
2010.
4. In ceea ce
priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea constată
următoarele:
Legiuitorul român a acordat o
atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele
cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989,
având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a
recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. In acest sens au fost iniţiate şi
adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate
abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de
compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive
politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale
suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile
de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi
nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a
crimelor comise de regimul comunist". Potrivit
acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului
Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având
în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar
ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate
legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite
proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atât timp cât
victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată
primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
4.1. In materia restituirilor au fost adoptate mai
multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau
naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea
fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie
1998, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la
restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere,
solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale
Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu
modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri
în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin
Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu
modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2
septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a fost stabilit
dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă,
dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate
abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie
2005, cu modificările şi completările ulterioare, a unit procedurile
administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.
De asemenea, cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale au beneficiat de reglementări speciale în
materia restituirii proprietăţilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut
comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1
septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea
constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea
dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în
natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a
restituirii în natură.
4.2. In ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor
condamnate din motive politice - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă
persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice,
persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri
administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de
împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat
în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi
completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa
anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive
politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în
perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calităţii
de luptător în rezistenţa anticomunistă putând fi folosită ca probă în faţa
instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al
infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor.
Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru
infracţiuni săvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător
în rezistenţa anticomunistă.
4.3. In materia acordării altor drepturi persoanelor
persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o serie de acte
normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut
de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a
persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul
fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu
pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în
acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea
unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în
străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile
Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile
administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi,
cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de
detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau
prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de
internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.
4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor
locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în
tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit
cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat
sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii
gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de
trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport
fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soţul (soţia) celui decedat,
din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi
abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a
stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după
ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare,
din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a
domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei,
neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr.
118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând
echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca
efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost
restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.
10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în
drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a
dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 221/2009].
Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri
pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă
este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei
persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi
imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a
produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea
măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative
interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligaţie
„morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în
perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat,
prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva
Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri
Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre
nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de
predecesorii lor. Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţa
constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează
dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea
din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra
Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza
Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către
stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo
obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost
expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea
impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi
condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28
septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner
contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii
din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). In materia
reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau
acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea
măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a
condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în
Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).
In acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995,
stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care
reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate
politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii
legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii
în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la
despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea constată
că, a fortiori, nu se
poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite
de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a
statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22
decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea
nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune
morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din
Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" -
este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui
drept. Insă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru
adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii
celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu
respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente
în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele
persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că
există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume
acordarea unor sume de bani
persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere
de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite
în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr.
118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1
alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de
200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare
în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt
pensionate", iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la
art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei
pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de
domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizaţii a fost actualizat periodic, ţinându-se
cont de creşterea inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum care au condus
la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art.
5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări
cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri
administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane,
soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita
instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a
prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit prin condamnaref...]".
In expunerea de motive la Legea
nr. 221/2009 se arată că „In ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit,
[...] pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar
prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în
raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele
unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că
această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice -
art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4
din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată
- adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din
Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în
cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Totodată, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru
prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze
de despăgubiri morale.
Curtea reţine, de
asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale
suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi
proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau
măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute
de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia
prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate
drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea
posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de
persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la
principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al
echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează
scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate
considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite
în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit
condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa
prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la
adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme
de dreptate, una dintre
valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din
Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte
restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea
vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în
Cauza Pincovâ şi Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius
contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea
susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în
jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea
despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg -
de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când
există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când
cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale,
nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov
şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a
acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la
obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,
extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării
controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la
concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă"
în obţinerea compensaţiilor respective.
Curtea reţine că şi alte state din Europa au
reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale
suferite de foştii deţinuţi politici, modalitatea de plată a acestora fiind de
două feluri: ori prestaţii lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deţinuţi
în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu
mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forţat
sau au fost internaţi în alte localităţi - 800 leva/lună, dar nu mai mult de
25.000 leva total; elevii şi studenţii care au fost siliţi să abandoneze
studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru
prizonierii politici care s-au aflat în această situaţie cel puţin un an
calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane,
iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soţii
supravieţuitori şi urmaşii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în
Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru
urmaşii participanţilor la mişcarea de rezistenţă, morţi în luptă, în detenţie
sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro)
familiilor celor care au participat voluntari necombatanţi în mişcarea de
rezistenţă, morţi în timpul detenţiei sau interogatoriilor, 12.000 litas
(aproximativ 3.480 euro) familiilor participanţilor necombatanţi în mişcarea de
rezistenţă ucişi sau morţi în timpul detenţiei după punerea în aplicare a sentinţei.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea
constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii
deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a)
teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea
fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea
este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale
art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi al art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „In România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constată că reglementarea criticată încalcă şi normele de
tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate,
contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act
normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea
legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act
normativ, iar art. 14 -„Unicitatea reglementării în materie" prevede
că reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un
singur act normativ. In acelaşi sens, art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", stabileşte
că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări
în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme,
acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în
reglementări unice.
Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de
despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice
în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte,
Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt
obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - „Conţinutul şi
fundamentarea soluţiilor legislative" prevede
că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic
fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a
statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne,
precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu
tratatele internaţionale la care România este
parte". Or, Curtea constată că reglementarea
criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe
afirmaţia din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că „pot
exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de
către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa
deosebită." Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a
produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor
drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani
suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a
fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este
redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi
claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea
dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor
din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele
de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce
reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii
minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de
libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative
produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja
acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că
acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind
clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa
unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în
aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene
a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din
23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea
din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi
contra Turciei).
Curtea observă că în materia
reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată,
proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale
instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării
drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această
problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia
restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel
prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe
modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de
noţiunea de „legalitate" au fost grav atinse.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea
constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.
221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor
art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
5. Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin
art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constată că
trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin
declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind
neconstituţional.
6. In final, Curtea consideră că, aşa cum a statuat în
jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât
Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice
urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele
şi dispozitivul prezentei decizii.
In conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din
Constituţie, „Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
[...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept."
Pentru considerentele expuse mai
sus, în temeiul art. 146 lit.d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992, în unanimitate,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Constanta, în dosarele nr. 554/118/2010, nr. 2.330/118/2010,
nr. 11.506/118/2009, nr. 13.501/118/2009, nr. 7.659/118/2009, nr. 14.415/118/2009, nr. 1.807/118/2010, nr. 1.655/118/2010, nr.
1.631/118/2010, nr. 1.630/118/2010, nr. 1.632/118/2010, nr. 14.187/118/2009,
nr. 14.371/118/2009, nr. 11.538/118/2009, nr. 12.125/118/2009, nr.
14.338/118/2009, nr. 686/118/2010, nr. 1.628/118/2010, nr. 2.340/118/2010, nr.
2.162/118/2010, nr. 1.993/118/2010, nr. 2.091/118/2010, nr. 2.089/118/2010, nr.
2.066/118/2010, nr. 2.097/118/2010, nr. 1.900/118/2010, nr. 1.627/118/2010, nr.
1.899/118/2010, nr. 506/118/2010, nr. 1.639/118/2010, nr. 1.817/118/2010, nr.
558/118/2010, nr. 456/118/2010, nr. 557/118/2010, nr. 635/118/2010, nr.
1.811/118/2010, nr. 12.983/118/2009, nr. 13.077/118/2009, nr. 12.979/118/2009,
nr. 13.428/118/2009, nr. 11.031/118/2009, nr. 11.032/118/2009, nr.
1.910/118/2010, nr. 10.947/118/2009, nr. 14.185/118/2009, nr. 14.191/118/2009,
nr. 11.597/118/2009, nr. 78/118/2010, nr. 2.175/118/2010, nr. 1.991/118/2010,
nr. 2.407/118/2010, nr. 2.345/118/2010, nr. 1.985/118/2010, nr. 2.165/118/2010,
nr. 2.417/118/2010, nr. 2.056/118/2010, nr. 1.990/118/2010, nr.
11.252/118/2009, nr. 11.248/118/2009, nr. 14.139/118/2009, nr. 1.868/118/2010,
nr. 13.590/118/2009, nr. 1.462/118/2010, nr. 1.465/118/2010, nr.
13.890/118/2009, nr. 1.473/118/2010, nr. 1.477/118/2010, nr. 249/118/2010, nr.
354/118/2010, nr. 397/118/2010, nr. 1.537/118/2010, nr. 638/118/2010, nr.
1.452/118/2010, nr. 1.455/118/2010, nr. 13.870/118/2009, nr. 1.903/118/2010,
nr. 1.576/118/2010, nr. 1.909/118/2010, nr. 394/118/2010, nr. 14.145/118/2009,
nr. 13.876/118/2009, nr. 14.342/118/2009, nr. 1.472/118/2010, nr.
13.589/118/2009, nr. 1.378/118/2010, nr. 1.375/118/2010, nr. 349/118/2010, nr.
13.879/118/2010, nr. 1.380/118/2010, nr. 12.957/118/2010, nr. 12.729/118/2009,
nr. 2.463/118/2010, nr. 1.905/118/2010, nr. 2.457/118/2010, nr. 12.710/118/2009,
nr. 2.095/118/2010, nr. 27/118/2010, nr. 33/118/2010, nr. 14.410/118/2009, nr.
13.902/118/2009, nr. 13.640/118/2009, nr. 13.641/118/2009, nr. 9.779/118/2009,
nr. 13.897/118/2009, nr. 14.311/118/2009, nr. 1.708/118/2010, nr.
1.756/118/2010, nr. 1.808/118/2010, nr. 14.242/118/2009, nr. 13.078/118/2009,
nr. 13.088/118/2009, nr. 14.241/118/2009, nr. 14.218/118/2009, nr.
2.736/118/2010, nr. 2.916/118/2010, nr. 3.122/118/2010, nr. 10.072/118/2009,
nr. 2.510/118/2010, nr. 2.869/118/2010, nr. 2.915/118/2010, nr. 2.913/118/2010,
nr. 1.629/118/2010, nr. 2.858/118/2010, nr. 1.654/118/2010, nr. 2.235/118/2010,
nr. 2.727/118/2010, nr. 2.729/118/2010, nr. 2.344/118/2010, nr. 29/118/2010,
nr. 2.231/118/2010, nr. 2.420/118/2010, nr. 51/118/2010, nr. 31/118/2010, nr.
11.306/118/2009, nr. 11.303/118/2010, nr. 182/118/2010, nr. 2.301/118/2010, nr.
13.367/118/2010, nr. 11.443/118/2009, nr. 13.363/118/2009, nr. 11.522/118/2009,
nr. 11.312/118/2009, nr. 11.308/118/2009, nr. 2.304/118/2010, nr.
2.299/118/2010, nr. 2.303/118/2010, nr. 346/118/2010,
nr. 2.514/118/2010, nr. 3.123/118/2010 şi nr. 348/118/2010 ale Tribunalului
Constanţa - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)
teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt
neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 octombrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean