Decizia Nr.1611 din 20.12.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal, art. 44 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Radu Ştefan Mazăre, Georgică Giurgiucanu, Emil Dragoş Săvulescu, Viorel Pană, Cristian Borcea, Constantin Racu, Paraschiva Barbu, Basarab Popa, Ion Marica, Marius Puşcaşi, Carmen Puşcaşi, Alexandru Octavian Şerban şi Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 7.847/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 57D/2011.La apelul nominal se prezintă domnul avocat Cătălin Dancu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, pentru autorii Paraschiva Barbu, Ion Marica, Basarab Popa, Carmen Puşcaşi, Marius Puşcaşi, Constantin Racu şi Alexandru Octavian Şerban, doamnele avocat Dana Tofan din cadrul Baroului Bucureşti şi Ioana Focşa din cadrul Baroului Constanţa, cu delegaţii la dosar, ambele pentru autorul Radu Ştefan Mazăre, domnul avocat Marius Mocanu din cadrul Baroului Constanţa, cu delegaţie la dosar, pentru autorul Nicuşor Daniel Constantinescu şi domnul avocat Alexandru Coman din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, pentru partea Valentin Gheorghe Ionescu. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent învederează Curţii că partea Aurel Jean Andrei a depus o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător.Domnul avocat Cătălin Dancu lasă la aprecierea Curţii admiterea acestei cereri.Ceilalţi avocaţi prezenţi susţin că cererea formulată de partea Aurel Jean Andrei este întemeiată.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii arătând că, de la data invocării excepţiei şi până în prezent, partea a avut la dispoziţie un interval de timp suficient pentru angajarea unui avocat.Curtea, având în vedere cererea formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, dispune respingerea cererii formulate, deoarece de la data pronunţării actului de sesizare a Curţii Constituţionale şi până în prezent s-a scurs un interval suficient pentru întreprinderea demersurilor necesare pregătirii apărării.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Cătălin Dancu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece nu se poate admite ideea ca o secţie penală din cadrul unei instanţe să se pronunţe asupra unor chestiuni ce intră în competenţa de soluţionare a secţiei de contencios administrativ. În esenţă, au fost reluate aceleaşi argumente inserate în cuprinsul notelor scrise.Doamna avocat Ioana Focşa şi doamna avocat Dana Tofan solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece primarul, ca ales local, nu poate fi calificat ca fiind funcţionar public, sens în care nu poate fi subiect activ al infracţiunilor pentru care legea penală cere o atare circumstanţiere. Totodată, doamna avocat Dana Tofan a depus şi concluzii scrise.Domnii avocaţi Marius Mocanu şi Alexandru Coman solicită admiterea excepţiei, nemaiavând argumente noi faţă de antevorbitori.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, prin art. 147 şi 258 din Codul penal, legiuitorul a definit noţiunile de „funcţionar“ şi „funcţionar public“ în limitele atribuţiilor constituţionale. Împrejurarea că primarul poate fi sau nu asimilat funcţionarului public în sensul legii penale este însă o problemă de aplicare a legii şi nu de constituţionalitate.Cu privire la excepţia referitoare la dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală, precum şi la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Decizia penală nr. 3.613 din 15 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7.847/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Încheierea din 15 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 6.536/2/2008 (2.304/2008) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal, art. 44 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Radu Ştefan Mazăre, Georgică Giurgiucanu, Emil Dragoş Săvulescu, Viorel Pană, Cristian Borcea, Constantin Racu, Paraschiva Barbu, Basarab Popa, Ion Marica, Marius Puşcaşi, Carmen Puşcaşi, Alexandru Octavian Şerban şi Nicuşor Daniel Constantinescu, în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 şi de Codul penal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii Radu Ştefan Mazăre, Georgică Giurgiucanu, Emil Dragoş Săvulescu, Viorel Pană şi Cristian Borcea susţin că prevederile art. 147 şi art. 258 alin. 1, ambele din Codul penal, precum şi prevederile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 2 referitor la Suveranitatea naţională, art. 8 referitor la Pluralismul şi partidele politice, art. 36 referitor la Dreptul de vot, art. 37 referitor la Dreptul de a fi ales, art. 40 referitor la Dreptul de asociere, art. 120 referitor la Principii de bază ale administraţiei publice locale, art. 121 referitor la Autorităţi comunale şi orăşeneşti şi art. 123 referitor la prefect. Astfel, în pofida dispoziţiei constituţionale potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin autorităţi direct reprezentative sau prin referendum, textele criticate extind sfera funcţionarului public, plasând primarul într-o ierarhie administrativă, aflată în raporturi de supra şi subordonare. Totodată, calificarea primarului drept funcţionar public afectează şi autonomia locală, pentru că principiile care guvernează activitatea funcţionarilor publici contravin celor care guvernează activitatea organelor alese prin vot direct. Or, primarul lucrează în interesul colectivităţii locale, care este subiect de drept distinct, şi nu al unei autorităţii publice, cum ar fi consiliul local. Prin urmare nu poate avea calitatea de funcţionar public.De asemenea, conform art. 10 şi 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi asociere şi dreptul la alegeri libere sunt elemente esenţiale ale democraţiei pluraliste, care, inter alia, este bazată fundamental pe alegeri libere. Dacă primarul ar fi calificat drept funcţionar public, atunci i-ar fi interzisă o afiliere politică care ar conduce automat la restrângerea drepturilor de asociere în partide politice.Autorii Constantin Racu, Paraschiva Barbu, Basarab Popa, Ion Marica, Marius Puşcaşi, Carmen Puşcaşi, Alexandru Octavian Şerban consideră că prevederile art. 44 din Codul de procedură penală referitoare la Chestiuni prealabile contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 121 referitor la Autorităţi comunale şi orăşeneşti, art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (2) referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, care sunt prevăzute numai prin lege, deoarece controlul judecătoresc al actelor emise de autorităţile publice este garantat pe calea contenciosului administrativ. Prin urmare, procurorul care a întocmit rechizitoriul, în pofida dispoziţiilor constituţionale, şi-a fundamentat acuzarea invocând nulitatea unor hotărâri de Guvern, a unor procese-verbale de stabilire a vecinătăţilor şi a altor acte emise de Guvernul României pentru clarificarea şi calificarea terenurilor ce aparţin domeniului public.Prin urmare, art. 44 din Codul de procedură penală permite unei instanţe penale să aprecieze asupra unor chestiuni ce sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, încălcând prin aceasta dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie.Autorul Nicuşor Daniel Constantinescu consideră că prevederile art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 148 referitor la Integrarea în Uniunea Europeană, deoarece, deşi infracţiunile de fals şi uz de fals au o existenţă de sine stătătoare în Codul penal, au fost incluse în textul criticat, instituind un tratament discriminatoriu prin aceea că sunt mai aspru pedepsite faţă de cele din Codul penal. Totodată, deşi Legea nr. 147/2002 pentru ratificarea Convenţiei civile asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999, defineşte noţiunea de corupţie şi condiţionează existenţa unei astfel de infracţiuni de fals şi uz de fals ca infracţiune în legătură directă cu infracţiunea de corupţie, textul criticat nu face referire expresă la faptul de corupţie aşa cum este definit de legislaţia internaţională.De asemenea, autorul Nicuşor Daniel Constantinescu consideră că şi prevederile art. 147 şi art. 258 din Codul penal sunt neconstituţionale pentru raţiuni similare ca şi autorii Radu Ştefan Mazăre, Georgică Giurgiucanu, Emil Dragoş Săvulescu, Viorel Pană şi Cristian Borcea.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal şi a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 şi art. 313 din Codul de procedură penală, art. 323 din Codul penal şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, ca instanţă competentă să soluţioneze recursul formulat împotriva încheierii Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II–a penală şi pentru cauze cu minori şi familie prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia invocată, a admis recursurile formulate şi a casat în parte încheierea atacată arătând că dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală şi ale art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 au legătură cu soluţionarea cauzei, iar excepţia de neconstituţionalitate privitoare la acestea este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 147 cu denumirea marginală - Funcţionar public şi funcţionar şi art. 258 alin. 1 cu denumirea marginală - Fapte săvârşite de alţi funcţionari, ambele din Codul penal, art. 44 cu denumirea marginală - Chestiuni prealabile din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, aşa cum a fost modificată şi completată prin articolul unic pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005, care au următorul conţinut:– Art. 147 din Codul penal: „Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.Prin «funcţionar» se înţelege persoană menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.“; – Art. 258 alin. 1 din Codul penal: „Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.“;– Art. 44 din Codul de procedură penală: „Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe.Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de proba privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.“; – Art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000: „(1) Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor persoane:a)care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;“;– Art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000: „(1) În înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătura directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene: [...] c)falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;“.Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 2 referitor la Suveranitatea naţională, art. 8 referitor la Pluralismul şi partidele politice, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 36 referitor la Dreptul de vot, art. 37 referitor la Dreptul de a fi ales, art. 40 referitor la Dreptul de asociere, art. 120 referitor la Principii de bază ale administraţiei publice locale, art. 121 referitor la Autorităţi comunale şi orăşeneşti, art. 123 referitor la prefect, art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (2) referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, care sunt prevăzute numai prin lege, şi art. 148 referitor la Integrarea în Uniunea Europeană. 1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse analizei sale prin raportare la critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.330 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, statuând că acestea reglementează competenţa instanţei penale de a judeca orice problemă extrapenală de a cărei rezolvare prealabilă depinde soluţionarea fondului cauzei penale, ceea ce nu este de natură a aduce atingere prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, întrucât acestea din urmă nu exclud posibilitatea exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe alte căi decât cea a contenciosului administrativ, ci doar garantează un asemenea control şi îi delimitează sfera de aplicare. Obiectul controlului instituit de art. 44 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală îl reprezintă chestiunile prealabile, operând o prorogare de competenţă în favoarea instanţei penale, care este justificată pe deplin de scopul procesului penal, şi anume constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. În plus, dispoziţiile de lege criticate aparţin normelor de procedură a căror adoptare este atributul legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reglementări speciale, în deplină conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Distinct de aceasta, Curtea mai constată că celelalte aspecte invocate de autorii excepţiei referitoare la împrejurarea că procurorul, pentru a-şi susţine acuzarea, a invocat în rechizitoriu nulitatea unor hotărâri de Guvern, excedează competenţei sale, fiind o problemă de aplicare a legii ce poate fi cenzurată numai de instanţa de judecată de drept comun. 2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.169 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 7 ianuarie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi, reţinând în esenţă că textul legal criticat defineşte, în acord cu raţiuni evidente de politică penală, unele din categoriile de infracţiuni în legătură directă cu cele de corupţie ori cu cele asimilate acestora, în cadrul cărora intră falsul şi uzul de fals săvârşite cu un scop anume determinat. Critica autorului excepţiei este fundamentată, între altele, pe încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Or, dispoziţiile legale criticate nu conţin nicio dispoziţie de natură a afecta acest drept, ele aplicându-se fără discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei contestate. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 148 din Constituţie, cu trimitere mediată la Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile constituţionale referitoare la integrarea în Uniunea Europeană au în vedere principiul preeminenţei dispoziţiilor din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. În plus, din perspectiva art. 20 din Constituţie, Curtea constată că, potrivit alin. (2), legiuitorul constituant a consacrat regula priorităţii instrumentelor juridice internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Legea fundamentală sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Or, Convenţia civilă asupra corupţiei, ratificată prin Legea nr. 147/2002, are drept scop realizarea unei uniuni mai strânse între membrii Consiliului Europei în vederea cooperării internaţionale în lupta împotriva corupţiei, şi nu reglementează cu privire la domeniul circumscris art. 20 din Constituţie. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei de mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 3. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Curtea constată următoarele: Dispoziţiile legale criticate au în vedere un înţeles din perspectiva dreptului penal al noţiunilor de funcţionar public, alţi funcţionari ori vizează persoanele care exercită o funcţie publică indiferent de modul în care au fost învestite în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. Potrivit art. 145 din Codul penal la care face trimitere art. 147 din acelaşi cod criticat de autorii excepţiei, „prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.“ În concluzie, temeiurile constituţionale invocate de autori, cu precădere cele referitoare la principiile de bază ale administraţiei publice locale şi cele referitoare la autorităţile comunale şi orăşeneşti reflectate în Legea nr. 215/2001, au în vedere statutul primarilor. Însă, ţinând seama de sfera atribuţiunilor ce intră în competenţa primarului, care prin excelenţă au conotaţii de putere publică, apare justificată vocaţia primarului la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum şi pentru cele de corupţie. În caz contrar, se poate desprinde concluzia că primarul este deasupra legii, neputând fi cercetat şi pedepsit pentru săvârşirea unor infracţiuni care aduc atingere activităţilor de interes public, cum ar fi de exemplu cele de abuz în serviciu contra intereselor publice, de luare de mită, de primire de foloase necuvenite, de fals intelectual şi altele, fapt care ar fi incompatibil cu funcţionarea statului de drept. Dincolo de aceste argumente, Curtea mai constată că ridicarea acestei excepţii a fost generată de împrejurarea că, în speţa dedusă judecăţii, primarul, în calitate de subiect distinct de drept, ales ca urmare a unui sufragiu local, este considerat ca făcând parte din sfera noţiunilor de funcţionar public ori de alt funcţionar, putând fi cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care Codul penal cere o asemenea calificare. Or, ceea ce se urmăreşte este o eventuală modificare de către Curtea Constituţională a înţelesului noţiunii de funcţionar public ori de alt funcţionar în sensul legii penale, prin circumstanţierea sferei de incidenţă a acestuia în vederea excluderii aleşilor locali de la calitatea de subiecţi activi pentru infracţiunile de serviciu ori de corupţie. Această critică are semnificaţia modificării legii care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, conferă excepţiei caracter de inadmisibilitate. Pe cale de consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Constantin Racu, Paraschiva Barbu, Basarab Popa, Ion Marica, Marius Puşcaşi, Carmen Puşcaşi, Alexandru Octavian Şerban şi Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 7.847/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Radu Ştefan Mazăre, Georgică Giurgiucanu, Emil Dragoş Săvulescu, Viorel Pană, Cristian Borcea, şi Nicuşor Daniel Constantinescu în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru