Decizia Nr.420 din 03.07.2019

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea art. 10 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, obiecţie formulată de Preşedintele României.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.251 din 24 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.503A/2019.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi, prin raportare la lit. b) din Legea nr. 7/2006] al legii instituie un paralelism legislativ, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.4. Se susţine că noul text al art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006 se suprapune şi acoperă inclusiv situaţia reglementată de lit. b), întrucât Regia Autonomă „Monitorul Oficial" este o regie autonomă aflată sub autoritatea Camerei Deputaţilor, având un consiliu de administraţie, situaţie care se încadrează în norma prevăzută de art. 10 alin. (1¹) lit. a), alineat nou-introdus prin legea criticată. Or, reluarea dispoziţiilor respective în cuprinsul literei b), cu menţionarea expresă a acestei regii autonome, creează confuzie, lăsând impresia unui regim distinct aplicabil Regiei Autonome „Monitorul Oficial". Sunt invocate prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 referitoare la evitarea paralelismelor, subliniindu-se că obligativitatea respectării normelor de tehnică legislativă rezultă chiar din art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii şi instituie o serie de standarde de calitate a legii în procesul de legiferare. Se menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că inconsecvenţele de natură terminologică, omisiunile sau contradicţiile cu înseşi textele legii, apte să creeze incertitudine sub aspectul operaţiunilor juridice reglementate, generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014), stabilindu-se, de asemenea, că existenţa unor paralelisme legislative conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii (Decizia nr. 612 din 3 octombrie 2017 şi Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017).5. Se mai învederează faptul că, dacă în cazul Regiei Autonome „Monitorul Oficial", analizând dispoziţiile art. II din Legea nr. 208/2018, prin Decizia nr. 386 din 5 iunie 2018, paragraful 68, Curtea Constituţională a statuat faptul că secretarul general al Camerei Deputaţilor este, în această situaţie, un reprezentant al autorităţii tutelare, în alte situaţii nu rezultă cu claritate cine este emitentul actului administrativ la care articolul unic lit. a) face trimitere.6. Cu privire la articolul unic [cu referire la alin. (1¹) lit. a) teza a doua] al legii se susţine că acesta încalcă art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 16 şi art. 111-113 din Constituţie.7. În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie se arată că norma criticată conţine o serie de neclarităţi care afectează previzibilitatea şi, implicit, calitatea sa şi chiar calitatea legii în ansamblul său, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se instituie astfel o excepţie de la regimul incompatibilităţilor, permiţându-se funcţionarilor publici parlamentari să fie desemnaţi printr-un act administrativ să facă parte din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere aflate sub control parlamentar. Dacă teza întâi a excepţiei instituite de art. 10 alin. (1¹) lit. a) vizează doar consiliile de administraţie ale regiilor autonome sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, teza a doua a acestei litere vizează orice organisme sau organe colective aflate sub control parlamentar.8. Potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţie, sfera controlului parlamentar vizează atât Guvernul, cât şi celelalte organe ale administraţiei publice, fiind incluse autorităţile administrative autonome, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale subordonate Guvernului sau ministerelor, agenţii, secretariate, autorităţi naţionale, institute, oficii, dar şi autorităţile administraţiei publice centrale. Potrivit informaţiilor prezentate pe pagina web a Camerei Deputaţilor, secţiunea „Control parlamentar", sunt enumerate 19 autorităţi sau instituţii aflate sub control parlamentar: Agenţia Naţională de Presă AGERPRES, Autoritatea Electorală Permanentă, Avocatul Poporului, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Consiliul Economic şi Social, Consiliul Legislativ, Banca Naţională a României, Consiliul Fiscal, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Curtea de Conturi şi Autoritatea de Audit, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Comitetul pentru Finanţe Publice Locale, Comisia de Evaluare a Activităţii Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, Consiliul Statistic Naţional, Autoritatea de Supraveghere Fiscală. Această enumerare cuprinde o parte dintre autorităţile administrative autonome aflate sub control parlamentar.9. Având în vedere modul de formulare a dispoziţiei criticate, nu este clar cine realizează respectiva numire. În cazul anumitor autorităţi administrative autonome, persoanele respective sunt numite în anumite funcţii în baza unor hotărâri ale Parlamentului sau ale Camerelor Parlamentului. Potrivit Deciziei nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragraful 37, Curtea Constituţională a reţinut că hotărârile Parlamentului constituie acte juridice ale forului legislativ, supuse regimului juridic reglementat prin Constituţie (art. 67), regulamentele celor două Camere ale Parlamentului şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Astfel, este neclar dacă desemnarea funcţionarului public parlamentar printr-un „act administrativ" vizează atât hotărârile Parlamentului sau ale Camerelor acestuia, cât şi alte acte administrative individuale emise de alte autorităţi sau de alte organe ale administraţiei publice. Astfel, se poate ajunge în situaţia în care un funcţionar public parlamentar să fie desemnat drept membru într-un organ colegial chiar de către un ministru, printr-un ordin al ministrului, de Preşedintele României, printr-un decret prezidenţial sau de un organ al administraţiei publice. Modul deficitar de redactare a normei contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.10. Se mai arată că nu este clar ce instituţie va reprezenta funcţionarul public parlamentar şi în ce raporturi juridice se va afla cu autoritatea care realizează respectiva desemnare printrun act administrativ.11. Astfel, în cazul Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES, instituţie publică autonomă, independentă editorial, aflată sub controlul Parlamentului, directorul general este numit prin hotărâre a Parlamentului şi conduce consiliul director (organ colectiv de conducere) din care fac parte alţi directori numiţi în urma unui concurs, prin ordin al directorului general, conform art. 17 alin. (3) din Legea nr. 19/2003. Conform dispoziţiilor legii criticate, un funcţionar public parlamentar ar putea fi numit atât de Parlament, cât şi de directorul general al AGERPRES în una dintre funcţiile care alcătuiesc consiliul director al AGERPRES. În cea de-a doua situaţie, este contrar chiar statutului său ca, pe de o parte, funcţionarul public parlamentar să se regăsească într-un raport de subordonare faţă de directorul general, iar, pe de altă parte, conform art. 2 din Legea nr. 7/2006, să îşi păstreze acest statut special, conferit „în scopul realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului". 12. În cazul Societăţii Române de Radiodifuziune şi al Societăţii Române de Televiziune, potrivit art. 18 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de Televiziune, consiliile celor două societăţi sunt formate din câte 13 membri desemnaţi prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună a celor două Camere. Consiliile de administraţie sunt conduse de un preşedinte care este şi directorul general. În cazul de faţă, din nou, s-ar institui un dublu raport, pe de o parte, un raport de subordonare între funcţionarul public parlamentar şi directorul general, iar, pe de altă parte, se menţine raportul funcţionarului public parlamentar cu Parlamentul, autoritatea în slujba căruia acesta trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile. Mai mult, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, „Membrii Parlamentului şi ai Guvernului nu pot face parte din consiliile de administraţie ale celor două societăţi", ceea ce înseamnă că legea criticată instituie şi un privilegiu pentru funcţionarii publici parlamentari, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie.13. În cazul Băncii Naţionale a României, potrivit art. 33 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, aceasta este condusă de un consiliu de administraţie format din 9 membri, iar membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului.14. Spre deosebire de excepţia reglementată de art. 94 alin. (2¹) din Legea nr. 161/2003, care permite funcţionarilor publici din autorităţile administraţiei publice centrale sau locale să reprezinte interesele statului în legătură cu activităţile desfăşurate de operatorii economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat, în condiţiile rezultate din actele normative în vigoare [lit. a)], să participe în calitate de reprezentant al autorităţii ori al instituţiei publice în cadrul unor organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare [lit. b)] sau să exercite un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de către o autoritate sau instituţie publică, în condiţiile expres prevăzute de actele normative în vigoare [lit. c)], în cazul funcţionarului public parlamentar se deschide posibilitatea de a ocupa orice funcţie în cadrul unui organism sau organ colectiv de conducere aflat sub control parlamentar. Or, dacă în cazul excepţiilor reglementate de art. 94 din Legea nr. 161/2003, ocuparea respectivelor funcţii vizează îndeplinirea unei sarcini de serviciu, respectivul funcţionar public fiind desemnat chiar de conducătorul instituţiei respective, în situaţia funcţionarului public parlamentar, desemnarea sa ar putea fi realizată chiar de către o altă autoritate publică aparţinând executivului. De exemplu, potrivit art. 70 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, Consiliul de administraţie al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate se constituie din 19 membri, cu un mandat pe 4 ani, după cum urmează: a) 5 reprezentanţi ai statului, dintre care unul este numit de Preşedintele României şi 4 de primul-ministru, la propunerea ministrului sănătăţii şi familiei, a ministrului muncii şi solidarităţii sociale, a ministrului finanţelor publice şi a ministrului justiţiei; b) 5 membri numiţi prin consens de către asociaţiile patronale reprezentative la nivel naţional; c) 5 membri numiţi prin consens de către confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional; d) 2 membri aleşi de către adunarea reprezentanţilor din rândul membrilor săi; e) 2 membri numiţi de prim-ministru, cu consultarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice. Aşadar, în ipoteza în care prevederile criticate ar intra în vigoare, prin aplicarea acestora se poate ajunge chiar în situaţia în care un funcţionar public parlamentar este numit prin decizie a prim-ministrului în Consiliul de administraţie al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, exemplu ce întăreşte argumentele referitoare la neclaritatea normei.15. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 111 din Constituţie se arată că în situaţiile în care funcţionarii publici parlamentari pot ocupa, prin desemnarea printr-un act administrativ, funcţii din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere aflate sub control parlamentar este încălcat şi principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, având în vedere că funcţionarii publici parlamentari îşi menţin raportul de serviciu şi statutul special conferit „în scopul realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului", potrivit art. 2 din Legea nr. 7/2006, pe durata ocupării celorlalte funcţii menţionate în lege, are loc o ingerinţă în sfera puterii executive, contrară art. 1 alin. (4) din Constituţie. Mai mult, nefiind clar dacă persoanele astfel desemnate reprezintă în continuare interesele Parlamentului, conform statutului special al acestora, indirect, se ajunge la legiferarea unei noi forme de control parlamentar, ceea ce contravine art. 111 din Constituţie. Cu privire la sfera de incidenţă a art. 111 din Constituţie, se invocă Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 şi Decizia nr. 279 din 22 martie 2006, precizându-se că, deşi jurisprudenţa amintită se referă la membrii Parlamentului, având în vedere statutul special al funcţionarilor publici parlamentari care este reglementat chiar în scopul realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului, reglementarea posibilităţii ca aceştia să fie numiţi în cadrul organismelor sau al organelor colective aflate sub control parlamentar nu numai că adaugă o competenţă de control Parlamentului, contrar art. 111 alin. (1) din Constituţie, dar încalcă şi principiul separaţiei puterilor în stat, reprezentând o imixtiune în activitatea administraţiei publice centrale sau locale şi a autorităţilor administrative autonome.16. Referitor la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie se arată că prin instituirea excepţiei prevăzute de legea criticată este afectată însăşi raţiunea instituirii incompatibilităţilor, dar şi principiile ce guvernează statutul distinct al funcţionarilor publici parlamentari. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 7/2006, funcţionarul public parlamentar se bucură de stabilitate şi îşi desfăşoară activitatea cu respectarea principiilor legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii, al subordonării ierarhice, precum şi al neutralităţii politice. Aceste principii sunt imposibil de respectat în momentul în care un funcţionar public parlamentar care lucrează în cadrul Comisiei de sănătate a Camerei Deputaţilor sau a Senatului ar fi în acelaşi timp şi membru al Consiliului de administraţie al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. O atare posibilitate conduce la un evident conflict de interese, raţiunea instituirii unor incompatibilităţi fiind tocmai aceea de a evita influenţarea unor decizii ale persoanelor care exercită prerogative de putere publică de interese contrare funcţiei lor. Se fac referiri la Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016 cu privire la noţiunea de stat de drept, concluzionându-se că, prin intervenţia sa, legiuitorul optează pentru eliminarea unui standard de integritate, aspect ce contravine chiar art. 1 alin. (3) din Constituţie. Se precizează că, în cazul altor categorii de funcţionari publici cu statut special, poliţişti, personal vamal, membri ai corpului diplomatic, judecători, procurori, persoane care ocupă funcţii publice numite sau alese, legiuitorul nu a prevăzut astfel de excepţii, iar eliminarea unui astfel de standard de integritate reprezintă o încălcare a art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, aşa cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 32 din 23 ianuarie 2018.17. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 298 din 26 aprilie 2018, în care s-a reţinut că, potrivit art. 2 din Legea nr. 7/2006, funcţionarii publici parlamentari au un statut special, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin, în scopul realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului, fiind numiţi în cadrul structurilor de specialitate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului ce desfăşoară activităţile strict şi limitativ stabilite de art. 3 din acelaşi act normativ. În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, funcţia publică parlamentară este o funcţie publică specifică de carieră, autonomă. Aşadar, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici al căror statut este reglementat de Legea nr. 188/1999 nu se află în aceeaşi situaţie juridică, aspect rezultat din însuşi rolul acestora, drept care argumentele invocate de iniţiatori în expunerea de motive şi adaptarea excepţiei prevăzute de art. 94 din Legea nr. 161/2003, prin extinderea acesteia şi deschiderea posibilităţii pentru funcţionarii publici parlamentari de a ocupa orice funcţie în cadrul unui organism sau organ colectiv de conducere aflat sub control parlamentar, sunt lipsite de fundament. Pe de altă parte, prin raportare la alţi funcţionari publici cu statut special reglementat de legislaţia în vigoare, dispoziţiile criticate instituie un privilegiu pentru funcţionarii publici parlamentari, eliminându-se o serie întreagă de incompatibilităţi prin această excepţie. Având în vedere modul de redactare a dispoziţiei criticate, se poate ajunge şi la interpretarea conform căreia un funcţionar public parlamentar poate ocupa chiar funcţia de membru al Guvernului (organ colectiv aflat sub control parlamentar). Or, singurul caz în care o persoană poate ocupa concomitent funcţia de membru al Guvernului şi o altă funcţie ce implică exerciţiul puterii publice a Parlamentului este cea reglementată expres de art. 71 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia calitatea de deputat şi senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Se fac referiri la Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, paragraful 23, în ceea ce priveşte conceptul de privilegiu din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se conchide în sensul că textul criticat instituie un privilegiu pentru funcţionarii publici parlamentari, în comparaţie cu alte categorii de funcţii publice care au reglementat un statut special, motiv pentru care se încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie şi se impune eliminarea acestui privilegiu.18. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.19. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.20. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi, prin raportare la lit. b) a aceluiaşi alineat din Legea nr. 7/2006] al legii se arată că reglementarea în mod distinct, prin alin. (1¹), nou-introdus în cuprinsul art. 10 al Legii nr. 7/2006, a cazurilor care fac excepţie de la situaţiile de incompatibilitate prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) şi c) din aceeaşi lege, sub forma a două litere, îndeplineşte criteriile de tehnică legislativă cu privire la redactarea normelor juridice din perspectiva stipulării cadrului general [la lit. a)] şi a înscrierii exprese [la lit. b)] a situaţiei particulare reglementate în legea specială (art. II din Legea nr. 208/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României), cu care astfel se corelează, în vederea implementării dispoziţiilor legii speciale. Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziţii, se prevede, pe de o parte, că prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor se numeşte Consiliul de administraţie al Regiei Autonome „Monitorul Oficial" şi, pe de altă parte, că din acest consiliu de administraţie „fac parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al secretarului general al Camerei Deputaţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice." Rezultă, aşadar, că în situaţia Regiei Autonome „Monitorul Oficial", persoana desemnată de secretarul general al Camerei Deputaţilor în Consiliul de administraţie are rolul de a reprezenta interesele Camerei Deputaţilor, sub autoritatea căreia îşi desfăşoară activitatea această regie autonomă, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 202/1998. Ca urmare, în ceea ce priveşte interpretarea şi, implicit, aplicarea prevederilor legale contestate, se apreciază, din perspectiva interpretării logico-juridice şi gramaticale, că textul este redactat într-o manieră clară, indubitabilă atât din perspectiva regulilor gramaticale, cât şi a tehnicii legislative.21. De asemenea nu se poate reţine opinia autorului sesizării potrivit căreia reluarea dispoziţiilor respective în cuprinsul lit. b), cu menţionarea expresă a acestei regii autonome, creează confuzie, lăsând impresia unui regim distinct aplicabil Regiei Autonome „Monitorul Oficial", având în vedere, pe de o parte, că, în mod eronat, se consideră „repetiţie" înscrierea expresă a unei situaţii reglementate de o lege specială şi, pe de altă parte, că prin Legea nr. 7/2006, care reglementează cadrul normativ aplicabil activităţii funcţionarului public parlamentar şi a altor categorii profesionale asimilate acestuia, nu se poate institui un regim distinct aplicabil Regiei Autonome „Monitorul Oficial" cât timp acest regim este reglementat printr-o altă lege, Legea nr. 202/1998, de la care norma contestată nu derogă, ci, din contră, este pusă în acord cu aceasta.22. Având în vedere aspectele prezentate, se constată fără dubiu caracterul precis, clar şi riguros al normei juridice contestate, situaţie care conferă acesteia şi caracter previzibil.23. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic [cu referire la alin. (1¹) lit. a) teza a doua] al legii se arată că acestea sunt neîntemeiate, unele considerente având exclusiv caracter abstract, reprezentând simple speculaţii.24. Conform prevederilor contestate, pentru ca funcţionarul public parlamentar să nu fie în stare de incompatibilitate, în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) şi c), trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: funcţionarul public parlamentar este desemnat să facă parte din consiliul de administraţie al unei regii autonome/societăţi aflate în subordinea/sub autoritatea/sub controlul Camerei Deputaţilor/Senatului/Parlamentului ori din organisme/organe colective de conducere aflate sub control parlamentar; desemnarea se realizează printr-un act administrativ; şi actul administrativ trebuie să fie emis în condiţiile legii, respectiv să fie adoptat/emis în baza şi în executarea legii (fie direct a Constituţiei, fie a legislaţiei infraconstituţionale), în limitele competenţei autorităţii emitente, cu procedura şi în forma cerută de lege, şi să corespundă scopului legii.25. Având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 7/2006 şi conţinutul normativ al prevederilor art. 10 alin. (1¹) lit. a), rezultă, într-o interpretare sistematică a textelor receptate într-o unitate de reglementare, că secretarul general al Senatului/Camerei Deputaţilor, în calitate de ordonator principal de credite, este acela care emite actul administrativ prin care un funcţionar public parlamentar, aflat în raporturi de serviciu cu Senatul/Camera Deputaţilor, după caz, este desemnat, potrivit dispoziţiilor normative incidente fiecărei situaţii aplicabile, să facă parte din consiliul de administraţie al unei regii autonome/societăţi aflate în subordinea/sub autoritatea/sub controlul Camerei Deputaţilor/Senatului/Parlamentului. Aşadar, din perspectivă logico-juridică, în situaţia desemnării unui funcţionar public parlamentar în organisme/organe colective de conducere aflate sub control parlamentar, trebuie avute în vedere, totodată, dispoziţiile legale corelative care reglementează organismul/organul colectiv de conducere aflat sub control parlamentar sau, după caz, modalitatea de desemnare a consiliului de administraţie al unei regii autonome/societăţi aflate în subordinea/sub autoritatea/sub controlul Camerei Deputaţilor/Senatului/Parlamentului.26. Cu privire la critica potrivit căreia nu este clar ce instituţie va reprezenta funcţionarul public parlamentar şi în ce raporturi juridice se va afla cu autoritatea care realizează respectiva desemnare printr-un act administrativ se arată că, drept urmare a desemnării, nu se modifică raportul de serviciu pe care funcţionarul îl are cu Camera Deputaţilor/Senatul. Se precizează faptul că anumite aprecieri cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate nu au relevanţă pentru soluţionarea acesteia, iar susţinerile privind înţelegerea conţinutului normelor juridice criticate prin corelare cu alte dispoziţii legale vizează interpretarea şi aplicarea legilor în cauzele deduse judecăţii, operaţiuni care în niciun caz nu se pot circumscrie controlului de constituţionalitate.27. Cu privire la critica potrivit căreia în situaţiile în care funcţionarii publici parlamentari pot ocupa, prin desemnarea printr-un act administrativ, funcţii din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere aflate sub control parlamentar este încălcat şi principiul separaţiei puterilor în stat, se arată că în niciun caz deputaţii şi senatorii, ca şi funcţionarii publici parlamentari, nu pot exercita niciuna dintre formele controlului parlamentar. Funcţionarii publici parlamentari au obligaţia să îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 7/2006. Cu atât mai mult, situaţia examinată evidenţiază diferenţa de regim juridic dintre statutul aplicabil funcţionarilor publici parlamentari, numiţi prin ordin al secretarului general al fiecărei Camere, şi statutul deputaţilor şi al senatorilor, aleşi prin vot. Pe de altă parte, desemnarea de către Parlament/Camera Deputaţilor/Senat a funcţionarilor publici parlamentari ori a oricărei alte persoane în cadrul unor organisme sau organe colective de conducere aflate sub control parlamentar trebuie să se efectueze în temeiul prevederilor legale care reglementează activitatea fiecărei asemenea instituţii sau autorităţi.28. Cu privire la critica potrivit căreia prin instituirea excepţiei prevăzute de legea dedusă controlului Curţii Constituţionale este afectată însăşi raţiunea instituirii incompatibilităţilor, dar şi principiile ce guvernează statutul distinct al funcţionarilor publici parlamentari, se arată că nu orice diminuare a standardelor de integritate reprezintă în mod obligatoriu o încălcare a prevederilor constituţionale.29. Referitor la critica potrivit căreia art. 10 alin. (1¹) lit. a) instituie un privilegiu pentru funcţionarii publici parlamentari, în comparaţie cu alte categorii de funcţii publice care au reglementat un statut special, motiv pentru care se încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie şi se impune eliminarea acestui privilegiu, se arată că specificul atribuţiilor corespunzătoare acestor categorii de funcţii publice nu pune în discuţie, sub niciun aspect, afectarea neutralităţii, imparţialităţii şi integrităţii specifice funcţiei publice parlamentare şi nu este de natură să determine o stare de subordonare juridică ori să impună reguli care ar putea constitui obstacole în îndeplinirea acestei funcţii publice.30. Instituirea unei reglementări prin care se reduc situaţiile de incompatibilitate a funcţionarilor publici parlamentari, similar regimului juridic aplicabil funcţionarilor publici, are în vedere, totodată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispoziţiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 172 din 24 martie 2016). 31. Se susţine că, în materie de incompatibilităţi, instanţa constituţională a mai evidenţiat că stabilirea standardelor de integritate reprezintă un aspect de oportunitate, care intră doar în marja de apreciere a legiuitorului. Astfel, acesta poate stabili incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de textul constituţional sau poate renunţa la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională, în funcţie de evoluţia societăţii, de valorile sociale ocrotite, de modalitatea în care persoanele îşi pot organiza conduita, conştientizând ele însele supremaţia valorilor sociale care trebuie protejate pentru a concura la respectarea statului de drept, nemaifiind necesară constrângerea suplimentară printr-o legislaţie imperativă. În consecinţă, se apreciază că nu este încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi.32. Se mai susţine că din conţinutul normativ al prevederilor art. 10 alin. (1¹) lit. a) din Legea nr. 7/2006 reiese indubitabil că desemnarea funcţionarilor publici parlamentari se realizează prin act administrativ, în timp ce Guvernul este numit pe baza votului de încredere al majorităţii deputaţilor şi senatorilor, care îl învestesc astfel printr-o hotărâre a Parlamentului. 33. În final, se arată că unele considerente exprimă doar supoziţii sau chiar speculaţii ale autorului sesizării. Faţă de această situaţie, se subliniază că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod exclusiv nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Constituţie, iar eventualul caracter inconvenabil ori deranjant al unei dispoziţii legislative faţă de anumite subiecte de drept, precum şi modalităţile de punere în practică a acesteia nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii legislative preconizate.34. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.35. Prin Adresa nr. 5.254 din 25 iunie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat secretarului general al Camerei Deputaţilor să comunice lista regiilor autonome şi/sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor sau Parlamentului, după caz, cu indicarea actelor normative corespunzătoare. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.343 din 27 iunie 2019, secretarul general al Camerei Deputaţilor a răspuns că acestea sunt Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune.36. Prin Adresa nr. 5.255 din 25 iunie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat secretarului general al Senatului să comunice lista regiilor autonome şi/sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Senatului sau Parlamentului, după caz, cu indicarea actelor normative corespunzătoare. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.377 din 27 iunie 2019, secretarul general al Senatului a răspuns că există 5 instituţii aflate sub controlul, în coordonarea şi/sau în subordinea Senatului, iar 24 instituţii sunt sub controlul, în coordonarea şi/sau în subordinea Parlamentului.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:37. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.38. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru completarea art. 10 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, care are următorul cuprins:ARTICOL UNICLa articolul 10 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 mai 2009, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1¹), cu următorul cuprins: „(1¹) Nu se află în situaţie de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (1) lit. a) şi c), funcţionarul public parlamentar care: a)este desemnat printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să facă parte din consiliile de administraţie ale regiilor autonome sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, după caz, ori din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare şi aflate sub control parlamentar; b)este reprezentantul secretarului general al Camerei Deputaţilor în Consiliul de administraţie al Regiei Autonome «Monitorul Oficial», potrivit art. II din Legea nr. 208/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României. 39. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, alin. (5) în componenta sa privind calitatea legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 111-113 cu referire la controlul parlamentar asupra activităţii Guvernului.
(1) Parcursul legislativ al legii analizate40. Propunerea legislativă a fost iniţiată de doi deputaţi şi a fost înregistrată la Biroul permanent al Senatului la data de 8 octombrie 2018, legea fiind adoptată de Senat la 18 februarie 2019, iar de Camera Deputaţilor la 16 aprilie 2019. 41. La 24 aprilie 2019, legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 6 mai 2019. La 24 mai 2019, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.
(2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate42. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Preşedintele României. 43. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional se arată că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate44. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară". Prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Curtea a statuat că existenţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie nu este doar declarativă şi iluzorie, ci efectivă, astfel încât şi dreptului de acces la funcţiile publice trebuie să i se aplice acelaşi regim. De aceea, dreptul de acces la funcţiile publice este unul complex, fiind compus din cel puţin trei elemente esenţiale, şi anume: accesul/ocuparea efectivă a funcţiilor publice prin concurs; exercitarea atributelor de funcţie publică; încetarea raporturilor de serviciu. Aceste elemente sunt legate intrinsec de cariera funcţionarului public şi sunt inerente oricărei funcţii publice. 45. Curtea, în jurisprudenţa sa, a mai statuat că legiuitorul are o marjă de apreciere atât în ceea ce priveşte stabilirea unor incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de Constituţie şi legile infraconstituţionale, cât şi în privinţa renunţării la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională, respectiv stabilirea unor reguli specifice în funcţie de valorile sociale ocrotite, de evoluţia societăţii, în care persoanele îşi pot organiza conduita, conştientizând ele însele supremaţia Constituţiei şi a valorilor sociale ce trebuie protejate pentru a concura la respectarea statului de drept (Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 16 noiembrie 2018, paragraful 45). 46. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 mai 2009, funcţia publică parlamentară este o funcţie publică specifică de carieră, autonomă. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul, având în vedere art. 16 alin. (3) din Constituţie, a reglementat funcţia publică parlamentară ca o funcţie specifică şi distinctă, căreia ia stabilit şi regimul juridic. Regimul incompatibilităţilor acestei funcţii este parte a regimului său juridic şi în stabilirea reperelor în funcţie de care legiuitorul trebuie să determine acest regim trebuie observat faptul că această funcţie este una specifică structurilor de specialitate ale Parlamentului României [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 7/2006]. Activitatea funcţionarilor publici parlamentari se desfăşoară „în scopul realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului" (art. 2 din Legea nr. 7/2006), ceea ce înseamnă că îndeplinirea altor funcţii care pot afecta acest scop justifică opţiunea legiuitorului de a reglementa situaţiile de incompatibilitate. În funcţie de categoria de activitate desfăşurată de funcţionarii parlamentari pentru realizarea prerogativelor constituţionale ale Parlamentului, legiuitorul are o marjă mai largă sau mai redusă de apreciere sau, din contră, nu are nicio marjă de apreciere în stabilirea regimului incompatibilităţilor acestora. 47. Raportat la cauza de faţă, care aduce în discuţie compatibilitatea funcţiei publice parlamentare cu funcţia de membru în diverse consilii de administraţie ale unor regii autonome sau societăţi, este necesară realizarea unei distincţii clare între (i) situaţia numirii într-o funcţie diferită a funcţionarului public parlamentar chiar de către autoritatea legiuitoare în vederea reprezentării intereselor sale ca autoritate publică tutelară şi (ii) situaţia numirii într-o funcţie diferită a funcţionarului public parlamentar de către alte autorităţi publice, caz în care nu mai reprezintă interesele autorităţii legiuitoare în calitate de autoritate publică tutelară. 48. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că din principiul separaţiei puterilor în stat rezultă modul în care Legea fundamentală reglementează autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora (Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). Curtea a mai statuat că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 138-140). Totodată, controlul parlamentar vizează autorităţile şi instituţiile care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul, potrivit titlului III cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017, paragraful 31). 49. Transpunând cele de mai sus în privinţa funcţiei publice parlamentare, cu referire la prima ipoteză enunţată, şi anume numirea funcţionarului public parlamentar într-o funcţie diferită chiar de autoritatea legiuitoare în vederea reprezentării intereselor sale ca autoritate publică tutelară, Curtea constată că legiuitorul are o marjă largă de apreciere şi ţine de opţiunea sa să reglementeze o situaţie de incompatibilitate sau, din contră, să permită un astfel de cumul de funcţii. 50. În schimb, cu referire la cea de-a doua ipoteză enunţată, având în vedere că realizează prerogativele constituţionale ale Parlamentului, deţinătorul funcţiei publice parlamentare nu poate în acelaşi timp să îşi asume o funcţie ce ţine de executiv, pentru că s-ar ajunge la situaţia în care funcţionarul public parlamentar contribuie atât la realizarea funcţiei de control al Parlamentului, cât şi la realizarea unei activităţi asupra căreia Parlamentul şiar exercita funcţia de control. Mai mult, numirea deţinătorului funcţiei publice parlamentare de alte autorităţi publice într-o funcţie diferită denotă o situaţie de incompatibilitate cu funcţia publică parlamentară, prin prisma art. 1 alin. (4) şi art. 111 din Constituţie, astfel încât legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere în sensul stabilirii caracterului compatibil între funcţia publică parlamentară şi cea care, direct sau indirect, ţine de executiv, drept care nu poate decât să reglementeze situaţia de incompatibilitate între cele două funcţii ce s-ar exercita în mod simultan. În caz contrar, în funcţie de perspectivă, s-ar ajunge la imixtiunea executivului în sfera legislativului sau invers, ceea ce ar duce la o relativizare a principiului separaţiei puterilor în stat. 51. Prin urmare, Curtea constată că evaluarea compatibilităţii dintre funcţia publică parlamentară şi orice alte funcţii trebuie să se realizeze prin prisma îndeplinirii a trei condiţii cumulative de natură constituţională, din perspectiva art. 1 alin. (4) şi art. 111 din Constituţie, şi anume: (i) autoritatea legiuitoare să deţină calitatea de autoritate publică tutelară, (ii) titularul dreptului de desemnare în noua funcţie să fie din interiorul sferei autorităţii legiuitoare şi (iii) desemnarea să fie realizată în scopul reprezentării intereselor autorităţii legiuitoare. Neîntrunirea uneia dintre aceste condiţii determină caracterul incompatibil al celor două funcţii, legiuitorul neavând nicio marjă de apreciere; în schimb, dacă sunt întrunite condiţiile antereferite, legiuitorul are o marjă largă de apreciere în privinţa reglementării cazurilor de incompatibilitate, putând, în funcţie de opţiunea sa, să stabilească/determine compatibilitatea sau, din contră, incompatibilitatea acestora. 52. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi şi lit. b) din Legea nr. 7/2006] al legii, Curtea constată că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă defectuoasă în privinţa articolului unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii, întrucât a reglementat, pe de o parte, o normă cu caracter general aplicabilă unei singure situaţii, care la rândul ei a fost reglementată separat în articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. b) din Legea nr. 7/2006], iar, pe de altă parte, o normă care induce ideea că Parlamentul în sine ar putea avea regii autonome sau societăţi în subordine, sub autoritate ori sub control. 53. Cu privire la primul aspect identificat, Curtea observă că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii se referă la funcţionarul public parlamentar care este desemnat printr-un act administrativ să facă parte din consiliile de administraţie ale regiilor autonome sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, după caz. Or, singura regie/societate aflată „în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului" în care desemnarea membrilor consiliului de administraţie se face printr-un act administrativ este Regia Autonomă „Monitorul Oficial". Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 3 iulie 2017, „Regia Autonomă «Monitorul Oficial» se organizează ca regie autonomă, sub autoritatea Camerei Deputaţilor", iar potrivit art. II din Legea nr. 208/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor se numeşte Consiliul de administraţie al Regiei Autonome „Monitorul Oficial" din care fac parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al secretarului general al Camerei Deputaţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice. 54. Totodată, Curtea reţine că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii este o preluare inexactă şi neadaptată a art. 94 alin. (2¹) din Legea nr. 161/2003, text care se aplică însă funcţionarilor publici. Din menţiunea că numirea trebuie să se facă printr-un act administrativ, prevăzută în textul analizat, rezultă că acesta nu vizează Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, pentru că numirea membrilor în consiliile de administraţie ale acestora se face prin hotărâre a Parlamentului, sens în care art. 19 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 prevede că „Membrii Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, sunt desemnaţi prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună a celor două Camere". Or, în condiţiile în care hotărârea Parlamentului nu este un act administrativ, rezultă că textul analizat este inaplicabil în privinţa celor două societăţi din moment ce se referă strict la situaţia funcţionarilor publici parlamentari care sunt desemnaţi printr-un act administrativ să facă parte din consiliile de administraţie ale regiilor autonome sau societăţilor. Mai mult, potrivit art. 31 alin. (5) teza finală din Constituţie, organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică. Or, textul analizat, folosind sintagma „sub controlul", având în vedere succesiunea semantică în care este plasată, nu se referă la controlul parlamentar, care este o funcţie specifică a Parlamentului ce vizează verificarea modului în care instituţiile/autorităţile publice respectă şi aplică Constituţia şi legile şi modul în care acestea îşi realizează rolul lor constituţional şi legal. Controlul exercitat de o entitate juridică asupra unei regii autonome sau unei societăţi se referă la puterea de a exercita o influenţă decisivă asupra conducerii şi politicii acestora, de a numi sau înlocui membrii consiliului de administraţie sau de a deţine o anumită cotă-parte din părţile sociale/acţiunile acestora. Astfel, controlul exercitat asupra unei regii autonome sau societăţi ţine de dreptul privat, pe când controlul parlamentar ţine de dreptul public. Chiar dacă lato sensu controlul parlamentar exercitat asupra celor două societăţi poate duce, sub aspectul finalităţii, la concluzia că cele două societăţi se află „sub controlul" Parlamentului în sensul textului analizat, stricto sensu sunt instituţii juridice diferite care nu se confundă. 55. În consecinţă, Curtea reţine, pe de o parte, că una dintre ipotezele normative ale articolului unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii - cea referitoare la regia autonomă aflată sub autoritatea Camerei Deputaţilor - se suprapune cu articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. b) din Legea nr. 7/2006] al legii, iar, pe de altă parte, că celelalte ipoteze normative nu au nicio legătură cu realitatea normativă, în sensul că în dreptul pozitiv nu există regii autonome aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Senatului sau Parlamentului, regii autonome aflate în subordinea ori sub controlul Camerei Deputaţilor sau societăţi aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului. 56. Cu privire la cel de-al doilea aspect identificat, Curtea reţine că Parlamentul în sine nu poate avea în subordine, sub autoritate ori sub control diverse regii autonome sau societăţi. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, având în acelaşi timp funcţia de control parlamentar, fără a avea însă personalitate juridică. Prin urmare, Curtea constată existenţa unei exprimări defectuoase în corpul legii. 57. Potrivit art. 13 lit. a), art. 16 alin. (1) teza întâi, art. 36 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune"; „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative"; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie"; „Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ". 58. Articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii instituie atât un paralelism legislativ în privinţa lipsei situaţiei de incompatibilitate între funcţia publică parlamentară şi funcţia de membru al consiliului de administraţie al Regiei Autonome „Monitorul Oficial", cât şi - în privinţa celorlalte ipoteze ale sale - o reglementare imprecisă şi necorelată cu ansamblul legislaţiei, ceea ce determină caracterul său inaplicabil, lipsit practic de conţinut normativ. 59. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, pct. III). 60. În cauza de faţă, articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate legislativă, contrare principiului securităţii juridice din moment ce promovează soluţii legislative redundante sau necorelate, după caz, cu ansamblul legislaţiei, ce golesc de conţinut însuşi textul adoptat de legiuitor. Mai mult, se induce ideea eronată că ar exista regii autonome sau societăţi în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, după caz, aşadar o întreagă structură cu un pronunţat caracter economic în legătură cu care Camera Deputaţilor, Senatul sau Parlamentul îşi asumă un rol administrativ, când, în realitate, este vorbă doar despre Regia Autonomă „Monitorul Oficial", care se află sub autoritatea Camerei Deputaţilor. 61. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza întâi din Legea nr. 7/2006] al legii nu îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale normei juridice, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 62. În ceea ce priveşte articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. b) din Legea nr. 7/2006] al legii, Curtea constată că, potrivit legii, Camera Deputaţilor deţine calitatea de autoritate tutelară asupra Regiei Autonome „Monitorul Oficial". Secretarul general al Camerei Deputaţilor este titularul dreptului de desemnare a membrilor consiliului de administraţie al regiei autonome antereferite. De asemenea, întrucât Camera Deputaţilor acţionează ca autoritate tutelară, membrii desemnaţi în consiliile de administraţie, care provin din structurile acesteia, acţionează în scopul reprezentării intereselor autorităţii legiuitoare. Prin urmare, în măsura în care sunt desemnaţi funcţionari publici parlamentari în asemenea funcţii, aceştia, ca regulă, acţionează doar în scopul reprezentării intereselor autorităţii legiuitoare. În concluzie, rezultă că sunt îndeplinite cele trei condiţii cumulative menţionate la paragraful 51, astfel încât în modelarea regimului incompatibilităţilor funcţionarilor publici parlamentari sub aspectul participării lor în consiliile de administraţie ale regiilor autonome/societăţilor la care calitatea de autoritate tutelară o deţine Camera Deputaţilor, în speţă Regia Autonomă „Monitorul Oficial", legiuitorului dispune de o marjă largă de apreciere, putând, în funcţie de opţiunea sa, să reglementeze caracterul compatibil sau, din contră, incompatibil al acestor funcţii. Optând pentru caracterul compatibil al celor două funcţii, legiuitorul nu a făcut altceva decât să îşi exercite rolul constituţional prevăzut de art. 61 din Constituţie. 63. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza a doua din Legea nr. 7/2006] al legii, Curtea urmează a evalua compatibilitatea dintre funcţia publică parlamentară şi calitatea de membru în cadrul unor „organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare şi aflate sub control parlamentar" prin prisma celor trei condiţii cumulative de natură constituţională rezultate din art. 1 alin. (4) şi art. 111 din Constituţie, şi anume: titularul dreptului de desemnare în noua funcţie să fie din interiorul sferei autorităţii legiuitoare, autoritatea legiuitoare să deţină calitatea de autoritate publică tutelară şi desemnarea să fie realizată în scopul reprezentării intereselor autorităţii legiuitoare. Neîntrunirea uneia dintre aceste condiţii determină caracterul incompatibil al celor două calităţi, legiuitorul neavând nicio marjă de apreciere; în schimb, în măsura în care sunt întrunite condiţiile antereferite, legiuitorul are o marjă largă de apreciere în privinţa reglementării cazurilor de incompatibilitate, putând, în funcţie de opţiunea sa, să determine compatibilitatea sau, din contră, incompatibilitatea acestora (a se vedea paragraful 51 al prezentei decizii). 64. Astfel, Curtea observă că regiile autonome şi societăţile indicate în articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza a doua] al legii nu sunt în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, ci în subordinea/autoritatea/controlul altor autorităţi publice, care la rândul lor sunt sub control parlamentar, ceea ce denotă faptul că acestea sunt mai degrabă în subordinea/autoritatea/controlul Guvernului şi al celorlalte organe ale administraţiei publice, cu alte cuvinte în sfera de autoritate a entităţilor din cadrul puterii executive. Din ipoteza normativă a textului sunt excluse în mod automat Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune şi Banca Naţională a României, pentru că, în privinţa acestora, desemnarea ca membru în consiliul de administraţie se realizează prin hotărâre a Parlamentului, deci nu prin act administrativ. 65. În aceste condiţii, în niciunul dintre consiliile de administraţie din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare şi aflate sub control parlamentar, autoritatea legiuitoare nu deţine calitatea de autoritate publică tutelară, această calitate fiind asociată puterii executive. 66. Din corpul legii rezultă că titularul dreptului de a-l desemna pe funcţionarul public parlamentar să facă parte din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare şi aflate sub control parlamentar este reprezentat de autoritatea sau autorităţile prevăzute de lege care desemnează membrii acestor organisme, altele decât cele din sfera autorităţii legislative. Acest aspect rezultă, pe de o parte, dintr-o interpretare per a contrario a tezei întâi a aceluiaşi text legal - teză care se referă la un titular al dreptului de desemnare din interiorul sferei autorităţii legiuitoare cu privire la consiliile de administraţie ale regiilor autonome sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea ori sub controlul Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, după caz, iar, pe de altă parte, din faptul că desemnarea se face, în mod exclusiv, printr-un act administrativ, şi nu printr-o hotărâre parlamentară. 67. Astfel, sub aspectul titularului dreptului de desemnare în noua funcţie, Curtea constată că acesta nu este din interiorul sferei autorităţii legiuitoare, astfel încât se ajunge la situaţia inacceptabilă în care funcţionarul public parlamentar să fie desemnat în funcţiile respective de o autoritate publică distinctă de cea legislativă, caz în care va reprezenta, în mod evident, interesele autorităţii care l-a desemnat. Prin urmare, legiuitorul a avut în vedere în exclusivitate numirile în funcţii realizate de către autorităţile din sfera executivului din rândul funcţionarilor publici parlamentari, ceea ce este inadmisibil prin prisma art. 1 alin. (4) şi art. 111 din Constituţie. 68. În consecinţă, Curtea constată că desemnarea nu este realizată în scopul reprezentării intereselor autorităţii legiuitoare, ci ale altor autorităţi publice din sfera executivului. 69. Prin urmare, Curtea reţine că, deşi legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere în privinţa reglementării caracterului compatibil al funcţiei publice parlamentare cu cea de membru în consiliile de administraţie din cadrul unor organisme sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare şi aflate sub control parlamentar, acesta a ales o soluţie normativă contrară textelor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 111, consacrând o interferenţă nepermisă între autoritatea legislativă şi cea executivă. Astfel, întrucât legiuitorul nu are posibilitatea constituţională de a stabili caracterul compatibil al acestor funcţii publice, Curtea constată că textul criticat, consacrând o soluţie normativă contrară, încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 111 din Constituţie. 70. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) teza a doua] al legii încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 111 din Constituţie cu privire la separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi la controlul parlamentar asupra activităţii Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice. Neconstituţionalitatea astfel constatată atrage şi încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie din moment ce statul de drept presupune respectarea regulilor constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat. 71. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. a) din Legea nr. 7/2006] din Legea pentru completarea art. 10 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar este neconstituţional. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că articolul unic [cu referire la art. 10 alin. (1¹) lit. b) din Legea nr. 7/2006] din Legea pentru completarea art. 10 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar este constituţional în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 iulie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly